Intervenționismul ca fetiș

Orientul Mijlociu și, în ge­neral, instabilitatea co­ne­xă spațiului MENA au fost mereu percepute de Oba­ma prin prisma su­pra­ex­tinderii imperiale.

Octavian Manea 05.04.2016

De același autor

 

Pe acest fond, prioritatea recali­bră­rii, a resetării paradigmei în care America se ocupă de reconstrucția altor na­țiuni, desfășoară campanii de pacificare și își asumă la nesfârșit ro­lul Leviathanului hobbesian care „su­pri­mă și îmblânzește impulsurile războiului tuturor împotriva tuturor“. Este moș­te­nirea epocii post-9/11 de care Obama a în­cercat permanent să se distanțeze. A pre­ferat în general angajamentele pre­do­minat offshore (bombardamente chi­rur­gi­cale și raiduri de drone) sau cele care im­plică o prezență limitată, sub forma for­țelor speciale sau a contingentelor de an­trenament și consiliere. De fiecare dată însă, crizele din timpul mandatelor sale, fie că vorbim de Libia, Siria sau ISIS, l-au fă­cut să se simtă precum Michael Cor­le­o­ne în partea a treia din Nașul: „Chiar când crezi că ai scăpat, te trage înapoi“.

 

Un clivaj fundamental străbate interviul apăr­ut în The Atlantic, care ne amintește de campania prezidențială din 2008, când Obama se prezenta drept candidatul antisistem, hotărât să schimbe, să zgu­duie din temelii Washingtonul. Din aceas­tă perspectivă, se plasează în contrast cu ceea ce numește „playbook-ul“ Wa­shing­tonului și mai ales cu una dintre în­tru­chipările sale - „ortodoxia“ inter­ven­țio­nis­mului liberal. Momentul „eliberării“, cum este prezentat, al rupturii de esta­blishmentul de politică externă din Wa­shington a fost desigur decizia de a nu ata­ca regimul Assad după traversarea „li­niei roșii“ enunțate chiar de Obama și fo­losirea armelor chimice împotriva po­pu­lației. „Sunt foarte mândru de acel mo­ment“, mărturisește președintele. Simțea de fapt că se afunda într-o altă capcană intervenționistă în numele unui „fetiș“ care a făcut posibil și Vietnamul: cre­di­bi­li­ta­tea Americii. Este o convingere care l-a însoțit pe Obama încă din 2009, când a fost pro­fund influențat de o pers­pectivă revizionistă asu­pra Vietnamului (dez­vol­ta­tă de Gordon M. Goldstein în cartea sa Lessons in Disaster. McGeorge Bundy and the Path to War).

 

Campaniile din Irak și Af­ganistan, cele mai extinse din istoria SUA, au generat reactivarea sindromului pe care Richard Hoolbroke l-a denumit cândva Vietmalia, făcând re­fe­rință la cele două experiențe traumatice care au marcat profund societatea ame­ri­cană în secolul trecut – Vietnam și So­malia. Este unul dintre mesajele care stră­bat ultimul său discurs privind Starea Uni­unii: „nu putem să reconstruim fiecare țară care cade pradă crizei. Ăsta nu este leadership, ci rețeta dezastrului, a îm­prăș­tierii de sânge și resurse americane, ceea ce în ultima instanță ne slăbește. Este lecția Vietnamului, a Irakului și pe care ar fi trebuit să o învățăm până as­tăzi“.

 

Pe undeva, Obama reîntruchipează fa­ta­lismul din prima jumătate a anilor ’90, când Robert Kaplan articula teza „urilor ancestrale“ imune la intervenționismul extern și care, pentru o vreme, a reușit să convingă administrațiile americane să stea departe de stabilizarea Balcanilor. De­zagregarea Orientului developează o lume dominată de impulsuri primordiale și forțe tribale. Când ordinea socială în­cepe să se destrame, „Orientul Mijlociu fi­ind dovada A“, identitatea naturală re­de­vine „tribul, logica noi vs. ceilalți, os­ti­litatea față de tot ceea ce este nefamiliar și necunoscut. Vor fi momente în care doar pentru că nu avem instrumentele necesare pentru a avea un impact major va trebui să ne abținem să ne băgăm cu ambele picioare“, spune Obama în in­ter­viul din The Atlantic.

 

Experiența libiană cu triumful inițial ur­mat de „valea plângerii“ avea să cân­tă­rească greu în poziția sa față de războiul civil din Siria. Sigur, retroactiv este foarte ușor de aruncat vina pe impulsivii eu­ro­peni, pe milițiile tribale locale sau pe vo­cile pro, care pledaseră pentru in­ter­ven­ție (precum Clinton, Rice, Power sau Stein­berg), în ciuda unui Obama indecis. Pe de altă parte, deși invoca mereu lec­țiile Irakului și pe cele afgane, tocmai aces­tea sunt cele care au fost uitate. Dincolo de succesul tactic, de moment, toa­te expun un malpraxis strategic în eta­pa reconstrucției postconflict, resurse in­suficiente alocate securizării păcii și sta­bilizării politice în primele 100 de zile. Ma­rea lecție rămâne nu că intervenționismul este mereu de evitat, ci că trebuie asu­mat cu responsabilitate în toate sec­ven­țele sale. Viitoarea administrație ar trebui să evite erorile lui Obama și să se inspire mai mult din succesul precedentului Sie­r­ra Leone.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22