De același autor
„Madlenka” (cum îi spunea bunica sa) a crescut într-o familie de imigranți cehi al căror univers existențial a fost marcat de maladiile totalitare ale secolului XX, de ascensiunea nazismului și a comunismului. Primii zece ani au fost tectonici: anexarea Sudeților de către Germania nazistă, sub spectrul conferinței de la München (septembrie 1938), apoi colonizarea Cehoslovaciei de către forțele comuniste în 1948 sunt momentele care i-au forțat familia să-și caute viitorul în altă parte. Ambele sunt borne simbolice. În timp, a dezvoltat o conștiință istorică, profund ancorată în memoria și traumele Europei Centrale, cultivată mai ales de tatăl său, Josef Korbel, un diplomat apropiat de Jan Masaryk – ultimul ministru de externe al Cehoslovaciei libere – și care, odată ajuns în America, avea să se consacre predării relațiilor internaționale la Universitatea Denver (printre studenții săi s-a aflat și a doua femeie care va ocupa postul de secretar de stat al SUA – Condoleezza Rice; prima avea să fie Madeleine).
Până și întâlnirile care-i vor fi definitorii pentru cariera sa publică au legătură cu imaginarul Europei Centrale, precum cea cu Zbigniew Brzezinski, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Jimmy Carter. Tragedia Cehoslovaciei, destinul istoric al Europei Centrale, avertismentele Münchenului au conturat lecții care nu o vor părăsi niciodată. Este și motivul pentru care cariera sa publică va rămâne definitiv legată de pledoaria pentru extinderea NATO către Est în Europa Centrală. A înțeles pericolele zonei gri, tentațiile vidului de putere și faptul că extinderea NATO era o șansă unică de a depăși condiția istorică a spațiului dintre Germania și Rusia, niciodată pe deplin așezat, cu granițe fluide, permanent expus apetitului teritorial al marilor puteri: „Ne temeam că odată cu ridicarea Cortinei de Fier competiția… se va relua. NATO putea să prevină acest lucru. Alianța oferea națiunilor din regiune un stimulent, sub forma membershipului potențial, de a-și consolida instituțiile democratice și de a evita conflictele distructive”. Mai mult, a refuzat „appeasementul” unor lideri precum Slobodan Miloșevici și a fost promotoarea unui intervenționism occidental, menit să afirme responsabilitatea apărării drepturilor omului în Balcani. A văzut în America „puterea indispensabilă”, variabila-cheie care făcea diferența între o „lume guvernată de domnia legii” și una „lipsită de reguli”.
Astăzi suntem din nou într-un moment decisiv pentru NATO, alianța care din 1949 asigură apărarea colectivă a continentului. Invazia Ucrainei este un veritabil moment de „șoc și groază”. Foarte probabil, va fi și ingredientul care va tranșa dezbaterea despre viitorul concept strategic, pregătind NATO pentru anii de după 2030. Puțini își mai amintesc faptul că Madeleine Albright s-a aflat și în miezul discuțiilor care au condus la adoptarea conceptului strategic încă în vigoare, cel din 2010. A prezidat grupul care a pus cele mai importante recomandări pe masa secretarului general. A văzut atunci cum Vechea și Noua Europă locuiau încă în universuri paralele. Esticii vedeau NATO în logica originară, de a preveni ca Rusia „să înșface teritorii care nu-i aparțineau de drept”, și vedeau în articolul 5 garanția că istoria nu se va repeta. În același timp, unele state vestice priveau cu indulgență și chiar înțelegere revendicările Rusiei pentru un spațiu privilegiat de interese. „O mamă își pregătește copiii în funcție de vremea de afară, de cât de călduroasă sau de rece este ziua respectivă”. În 2010, prognoza geopolitică, dar și interesele statelor variau suficient de mult încât imperativul nu putea fi altul decât de a pregăti alianța pentru „orice vreme”, având la dispoziție toate instrumentele necesare – deopotrivă „pardesiu, umbrelă, cremă de protecție solară, GPS, precum și briceagul militar elvețian”, prin natura sa, un instrument cu geometrie variabilă.
Ce ar spune astăzi, când NATO se află din nou la un moment de răscruce? Un pasaj din cartea sa (Prague Winter. A Personal Story of Remembrance and War, 1937-1948) are o relevanță deosebită: „De două ori în timpul vieții mele, Europa Centrală și-a pierdut și recâștigat libertatea; este un motiv de sărbătoare, dar și de a ne păstra vigilența. Misiunea NATO este departe de a se fi terminat.”. În ultimul său editorial a avertizat că o agresiune rusă împotriva Ucrainei „aproape sigur va determina NATO să-și consolideze semnificativ flancul estic” și va conduce la o desfășurare „permanentă de forțe în statele baltice, în Polonia și România”. Cu alte cuvinte, Actul Fondator NATO-Rusia din 1997 este mort, un artefact al anilor ’90, un simbol al unui timp în care Vestul încerca să integreze Rusia în arhitectura instituțională a lumii post Război Rece. În iunie, la Madrid, se va semna certificatul de deces.
Destinul lui Albright începe în Europa de Est… și se continuă aici. Aflat la Varșovia, președintele Biden și-a ancorat întregul discurs în simbolurile Europei Centrale: Papa Ioan Paul al II-lea, dar și Madeleine Albright. Esența mesajului transmis, despre bătălia pe termen lung dintre democrație și autoritarism sau ce le-a transmis cu o zi înainte soldaților americani din Divizia 82 Aeropurtată de la granița cu Ucraina („suntem națiunea esențială” în jurul căreia gravitează și se organizează lumea liberă), sunt elemente care ar fi fost aplaudate de Madeleine Albright. Sunt parte din testamentul său simbolic. //
Madeleine Albright, portret pictat în ulei de fostul președinte al SUA George W. Bush, parte din colecția Out of Many, One: Portraits of America's Immigrants.
