De același autor
Una dintre primele lecții absorbite de aliați pe fondul războiului din Est a fost aceea că rezistența Kievului depinde de „adâncimea strategică” oferită de lumea de dincolo de Ucraina. Pe de altă aparte, acest rol de arsenal al apărării democrației depinde de capacitatea industrială și de producție optimizate pentru războaie de uzură de lungă durată. Aici se află una dintre marile vulnerabilități ale Occidentului. După cum observa unul dintre liderii britanici referitor la Regatul Unit, însă fotografia este reprezentativă pentru toată lumea occidentală, „baza industrială de a susține un război total nu există. Capacitățile de producție nu sunt gândite pentru un război total.” Acestea operează într-o logică predominant comercială, civilă, nu ca o industrie de război. În acest context, deciziile anunțate la Vilnius vin să corecteze în timp acest deficit. Sub umbrela Planului de Acțiune pentru Producția de Apărare, alianța recunoaște imperativul unei industrii de apărare robuste capabile să susțină misiunile de apărare teritorială într-o eră în care războiul tradițional este din nou o posibilitate. Astfel, alianța va juca un rol de omogenizare, de standardizare, de agregator de capabilități interoperabile, în special la nivelul munițiilor. Totodată, dincolo de componenta industrială, alianța se află într-un moment de reevaluare a stocurilor de muniții, a liniilor logistice și de alimentare necesare pentru a susține operațiuni de mare intensitate.
Cealaltă mare componentă a summitului cu efect pe termen lung ține de regândirea întregii arhitecturi de răspuns a alianței în cazul unui scenariu de apărare teritorială. În acest context, avem adoptarea planurilor regionale (mai bine de 4.000 de pagini) care detaliază tipul de forțe necesare, cine și unde va urma să intervină, responsabilitățile naționale atașate. Pentru mulți observatori aceasta este cea mai amplă revenire a NATO la misiunea sa primară, consacrată la începutul Războiului Rece – apărarea teritorială a statelor membre. În linii mari, la Vilnius alianța a adoptat patru planuri regionale: două dintre ele coordonate de la Norfolk se concentrează pe Nordul Îndepărtat și pe Atlantic, altul pe zona Centrală (spațiul dintre Marea Baltică și Alpi) coordonat de la Brunssum și, nu în ultimul rând, cel dedicat Sud-Estului, reunind Mediterana și Marea Neagră și implementat de la Napoli. Mai mult, aceste planuri regionale vor avea în spate forțe de intervenție rapidă – se discută de un bazin potențial de până la 300.000 de militari dintre care 100.000 pot fi desfășurați în 10 zile. Rămâne de văzut dacă aliații europeni vor livra pe această dimensiune – există o lungă tradiție de asumare de angajamente pentru ca mai apoi, decenii mai târziu, discuția să fie reluată din același punct.
Pe termen lung însă, esențială rămâne recalibrarea raportului contribuțiilor pe care Europa le are în aceste măsuri. La Washington așteptarea – mai ales dacă administrația democrată de astăzi va fi urmată de una republicană – tot mai mare este aceea ca statele europene să aibă capacitatea de a-și asuma cu prioritate apărarea convențională pe continent – o arhitectură defensivă construită în jurul statelor care au volumul de capabilități și potențialul necesar, precum Germania și Polonia. Aceasta din urmă se află deja în prima linie cu achiziții care o pot transforma în cea mai relevantă armată terestră de pe continent: 1000 de tancuri sud-coreene K2, 500 de tancuri M1Abrams, 32 de avioane F35. Cu Statele Unite predominant în rol de suport și ranforsare. O discuție prematură acum, dar asta este tendința de ansamblu a deceniului, pe măsură ce presiunea chineză asupra Taiwanului și Indo-Pacificului se intensifică. Este o tendință reflectată și în prezența, pentru a doua oară în istoria alianței, a liderilor AP4 (Coreea de Sud, Japonia, Australia, Noua Zeelandă) la un summit NATO. Un mesaj simbolic important, care cu siguranță nu a trecut neobservat la Beijing (deși veto-ul Franței pentru deschiderea unei reprezentanțe NATO la Tokyo trebuie să fi fost primit cu reală satisfacție).
Și totuși, dincolo de Ucraina, mai rămâne o restanță simbolică pe care Alianța trebuie să o închidă anul viitor la Washington. Actul Fondator NATO-Rusia. Încă văzut de anumite state membre ca fiind un obstacol în desfășurarea de forțe semnificative pe Flancul Estic. Însă atâta vreme cât încă rămâne o prezență zombie, mesajul transmis este acela că alianța rămâne dezbinată, blocată într-o logică a anilor ’90, în „luna de miere” a sfârșitului istoriei, când percepția asupra Rusiei era cu totul alta decât cea de astăzi. //
