De același autor
Vina nu îi aparține pentru aceste neajunsuri structurale. De fapt, nimeni nu are nicio vină pentru starea de fapt la nivel comunitar întrucât aceasta este oglinda stadiului procesului de formare a spațiului european comun. Acest proces este încă în șantier și evoluează lent deoarece nu este ușor de ajuns la o sinteză a intereselor a 27 de state membre și mai ales pentru că este pentru prima dată în istorie când se construiește o formă de integrare regională atât de complexă. Reflexele și conștiința de corp comun au nevoie de timp pentru a se forma. Acestea nu sunt încă total împlinite nici în interiorul unor state europene deși cadrele naționale au fost formate acum 150 de ani.
Cazul Italiei este elocvent din acest punct de vedere, cu diferențe încă pregnante între Nord și Sud, dar și cu interese particulare la nivelul fiecărei provincii și regiuni. Rezistența acestor identități și interese particulare a putut fi observată la referendumul din 4 decembrie 2016 când Matteo Renzi a fost nevoit să părăsească șefia guvernului tocmai ca urmare a respingerii proiectului de reformă constituțională ce prevedea suprimarea provinciilor (echivalentul județelor noastre) și restrângerea competențelor regiunilor. La nivel european, unde identitățile și interesele sunt și mai bine conturate, procesul integrării este și mai lent dar este similar.
Și în Uniunea Europeană avem, în linii mari, o fractură meridională la nivelul eurozonei. Aceasta s-a manifestat atât în timpul crizei datoriilor suverane din 2010 și se manifestă și în prezent când țările din Sud (în primul rând Italia și Spania), puternic afectate de pandemie, își doresc ca Uniunea Europeană să lanseze împrumuturi europene pentru a le susține economiile dar țări din Nord (Țările de Jos, Germania, Finlanda și Austria) se opun. O fractură Nord-Sud există și în rândul statelor UE foste comuniste, în ciuda unor formate de cooperare precum București 9 sau Inițiativa celor Trei Mări – Vişegrad vs. România și Bulgaria. Această fractură va deveni și mai vizibilă în momentul în care țări ale Balcanilor occidentali vor deveni membre ale Uniunii și pe măsură ce nivelul de dezvoltare al țărilor din Vişegrad și al celor Baltice se va apropia tot mai mult de cel din Vest.
Reconstrucția care va urma pandemiei va trece în plan secundar și în cele din urmă în uitare multe suferințe și neajunsuri care azi ne apar în prim-plan. Competiția dintre state pe resursele europene destinate reconstrucției se va accelera cu atât mai mult cu cât multe capitale europene au conștientizat pericolul dezindustrializării masive care a creat o dependență prea mare față de China. Președinta Comisiei Europene, Ursula van der Leyen a anunțat că arhtectura exercițiului financiar european 2021-27 va fi regândită pentru a răspunde nevoilor reconstrucției economice și este de așteptat o negociere foarte dură între statele membre. Planurile de relansare economică vor avea și un capitol referitor la țările candidate, precum Albania, Serbia, Muntenegru. Solidaritățile încep să se construiască de acum, dincolo de ajutorul umanitar firesc. Mica Albanie a trimis Italiei vecine și greu încercate 30 de medici și asistente medicale în ciuda faptului că ocupă printre ultimele locuri în Europa la numărul de medici la suta de mii de locuitori. Inteligent, premierul Edi Rama, într-o italiană perfectă, argumenta în fața jurnaliștilor din Peninsulă că nu putea rămâne indiferent față de țara în care trăiesc 400.000 de albanezi. O știre care ar fi trebuit privită cu atenție la televizoarele de pe Aleea Alexandru…
Regândirea unor lanțuri de aprovizionare va avantaja doar țările care au planuri și obiective clare cu privire la politica industrială comună și care vor fi în măsură să acceseze fondurile puse la dispoziție. Și aici există riscul emergenței unor fracturi între statele membre întrucât politica de coeziune va fi prima care va avea de suferit. Prioritățile vor fi reprezentate de marile proiecte ce vor reduce dependenţa de China și de salvarea economiei Italiei care ocupă un loc mult prea central în economia UE pentru a nu se interveni, în ciuda reticenței încă afișate de statele din Nord. Toate acestea vor pune mare presiune pe resursele comunitare.
Iată o mulțime de neajunsuri și de probleme, de identități și solidarități parțiale la nivelul Uniunii Europene care o îndreaptă spre o structură cu geometrii variabile. Însă urgențele de tipul pandemiei de coronavirus ne arată că avem nevoie și de instrumente care să privească UE în ansamblu deoarece un virus nu are frontiere. Apare astfel nevoia creării unui mecanism european de răspuns rapid la crize, gestionat de un reprezentant comun, pe modelul Task-force-ului pentru relațiile cu Marea Britanie condus de Michel Barnier. Totodată, această criză ne mai arată cât de simpliste și negândite sunt discursurile din aceste zile care aruncă toată vina pe Uniunea Europeană. Indiferent de neajunsuri și de lentoarea procesului istoric al integrării nu există pentru niciun stat membru alternativă la Uniunea Europeană. Este singurul drum chiar pentru cei care îl urmează din poziția de periferie.
