UK: Frământări politice și fiscale înaintea confruntării cu Bruxelles-ul

Cine și-a imaginat că momentul Brexit din 31 ianuarie o să readucă liniștea și pacea la Londra, după trei ani și jumătate de show parlamentar și guvernamental, nu-l cunoaște pe Dominic Cummings.

Victor Popa 17.02.2020

De același autor

Personajul interpretat de Benedict Cumberbatch în producția Channel 4 „Brexit: The Uncivil War” (în România pe HBO) a condus în 2016 campania „Vote Leave”, principalul vehicul electoral pro-Brexit. Astăzi conduce guvernul britanic. Desigur, nu oficial. Pe ștatul de plată scrie „Chief Special Adviser to the Prime Minister”. În realitate, relația de serviciu cu premierul este simbioza perfectă între superficialitatea lui Boris Johnson și intensitatea maniacală a lui Dominic Cummings. Mai toate mișcările cabinetului care țin de politica internă sau de relația cu Uniunea Europeană poartă amprenta lui Cummings. Cea mai recentă demonstrație de forță a strategului în blugi și tricou s-a consumat săptămâna trecută.

Relația dintre premier și ministrul de finanțe

Joi, o remaniere guvernamentală previzibilă s-a transformat într-o veritabilă lovitură de teatru în stilul shakespearian al casei. În urma unei discuții cu primul ministru, Cancelarul Exchequer (ministru de finanțe - n.r.) Sajid Javid și-a dat demisia. Gestul a șocat pe toată lumea. În politica britanică, relația între premier și cancelar reprezintă garantul implementării politicilor guvernamentale. Excepțiile sunt extrem de rare. Ultima ruptură s-a produs în urmă cu mai bine de 30 de ani, atunci când Nigel Lawson a părăsit cabinetul Thatcher, iritat de faptul că Doamna de Fier nu-i ia în serios sfaturile. Ca o curiozitate, Lawson era un mare susținător al renunțării la lira sterlină și al adoptării monedei unice (prin intrarea în ERM sau „European Exchange Mechanism”, un preambul tehnic al monedei unice europene). Thatcher nu era deloc încântată de idee și pleca mai degrabă urechea la consilierul economic Alan Walters. Istoria le-a dat dreptate ultimilor doi. Fără posibilitatea ajustării prin depreciere, criza financiară din 2008 - 2009 ar fi îngenuncheat Regatul Unit. Faptul că Nigel Lawson s-a transformat mai apoi din fan euro în eurosceptic înverșunat vine probabil din frustrarea de a nu fi avut fler macroeconomic atunci când a contat.

În cazul Labour, lucrurile n-au ajuns chiar atât de departe. Relația dintre Tony Blair și Gordon Brown, unul premier și celălalt cancelar, se deteriorase până la punctul în care cei doi nu-și mai vorbeau. Brown nu și-a dat însă demisia și în cele din urmă i-a urmat lui Blair în Downing Street 10.

Situația de săptămâna trecută seamănă mai degrabă cu meciul Thatcher – Lawson, cu precizarea că actualul strateg-șef al primului ministru este mult mai influent decât sfătuitorul economic al Doamnei de Fier. Dacă în capodopera lui Francis Ford Coppola, „The God­father”, Vito Corleone obișnuia să „facă oferte de nerefuzat”, Boris Johnson a procedat invers: i-a făcut lui Sajid Javid o ofertă de neacceptat. Mai exact, i-a cerut să-și concedieze toți consilierii politici. „Niciun ministru care se respectă nu ar putea să accepte o asemenea condiție”, le-a mărturisit Javid mai târziu ziariștilor. Pe deasupra, premierul a mai insistat asupra unei echipe comune No 10/No 11 (reședința oficială a Cancelarului Exchequer), care să stabilească prioritățile bugetare. Astfel, o demitere, gest deosebit de brutal când vine vorba de șeful Trezoreriei, s-a transformat într-o demisie. Condițiile impuse fostului cancelar țin, potrivit surselor politice citate de Sunday Times, „în primul rând de putere, pe doi ar fi politica fiscală și la urmă vine personalitatea”.

Austeritate marca Tory

Dacă puterea și personalitatea sunt criterii subiective, politica fiscală nu este. Eforturile de consolidare bugetară, a se citi și „austeritate”, au reprezentat firul roșu al politicii Tory din ultimii zece ani. Fostul cancelar Javid a rămas consecvent liniei impuse de cei doi predecesori ai săi, George Osborne și Philip Hammond. Conservatorii nu glumesc, atunci când vine vorba de responsabilitate fiscală. Asta, în teorie. În practică, responsabilitatea fiscală și promisiunile electorale generoase nu se împacă. Este destul de dificil să îți propui să înlocuiești fondurile europene cu fonduri de la buget, să nu depășești 3% din PIB în ceea ce privește proiectele noi de infrastructură și totodată să insiști pe un deficit bugetar zero. Succesul cauzei pro-Brexit nu vine din senin. Dincolo de campania virulentă antiimigrație, unul din obiectivele economice implicite a fost o dezvoltare mult mai omogenă la nivel național. Cu alte cuvinte, mai puțin Londra și mai mult Nordul dezindustrializat și Wales. Nu degeaba Dominic Cummings atacă „elitele londoneze” la baionetă chiar și după Brexit. Pentru o bună parte din electorat, orizontul de așteptări este uriaș și un ministru de finanțe strâns la pungă nu prea se încadrează în peisaj.

Cine este Rishi Sunak?

Va fi noul șef al Trezoreriei britanice mai generos? La prima vedere, nu. Are toate datele unui conservator fiscal. De fapt, cu greu dai de cineva care să corespundă mai bine profilului de reprezentant al „elitei londoneze cosmopolite”. Noul cancelar Rishi Sunak are 39 de ani, a făcut primele milioane la un hedge fund când încă nu împlinise nici 30 și soția lui este fiica unui miliardar indian. Nu orice miliardar, ci cofondatorul gigantului de outsourcing Infosys. Din CV-ul lui Sunak nu lipsește nici experiența la Goldman Sachs, un fel de premisă pentru mulți decidenți monetari sau fiscali. Noul cancelar n-are o problemă pe partea de calificări. În plan etic, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. În perioada 2006 - 2009, tânărul Sunak ocupa poziția de partener în cadrul TIC, fondul de investiții lansat de Chris Hohn, unul dintre cei mai de succes și mai discreți manageri de investiții din lume. Ca un amănunt de culoare, discreția lui Hohn s-a dus pe apa sâmbetei cu ocazia divorțului în urma căruia fosta soție s-a ales cu peste jumătate de miliard de dolari. Știrea a ținut prima pagină a ziarelor, de la tabloide și până la publicații financiare, având în vedere că a fost cel mai „valoros” partaj înregistrat vreodată.

Revenind la cei trei ani petrecuți la compania lui Hohn, Sunak a avut parte de o experiență profesională unică. Istorică, de fapt. Pentru context, TCI adoptă o strategie de investiții de tip „activist” care presupune achiziționarea de participații minoritare în diverse corporații prin care, de regulă, își asigură un loc în boardul acestora. Astfel poate să exercite o presiune directă pentru atingerea unor obiective care țin fie de performanța corporației respective, fie de direcția strategică a acesteia. La fel a procedat și cu banca olandeză ABN Amro. TCI a militat pentru vânzarea băncii, ceea ce s-a și întâmplat în 2008. RBS a condus un consor­țiu bancar care i-a cumpărat pe olandezi după ce a oferit un preț mai mare decât rivalii de la Barclays. Presiunea exercitată de TCI a condus în cele din urmă la vânzarea ABN către o bancă britanică. În același an, fondul lui Hohn a raportat un profit de aproape 560 de milioane de lire sterline. Potrivit jurnaliștilor de la Sunday Times, cei 19 parteneri ai fondului, printre care și actualul cancelar, s-au ales în medie cu 5 milioane de lire. Nimic reprobabil până aici. Doar că, un an mai târziu, achiziția ABN Amro a dus la implozia RBS. Naționalizarea Royal Bank of Scotland a costat contribuabilul britanic zeci de miliarde de lire, cost decontat ulterior tot de contribuabil, prin zece ani de austeritate. Asta, fără a mai pune la socoteală efectele devastatoare pe care procesul de „deleveraging” (reducerea nivelului datoriilor prin diverse metode, printre care vânzare de active, recuperare de creanțe etc.) al băncii l-a avut asupra sectorului britanic al IMM. Indirect, noul Cancelar al Exchequer, a profitat de criza bancară din 2008 - 2009, situație pe care Opoziția a și sesizat-o de altfel. Doar că vocea laburiștilor, care sunt încă departe de a-și fi revenit după înfrângerea de anul trecut, nu mai contează deloc.

Semnale belicoase

În ce măsură va contribui Rishi Sunak la planurile lui Boris Johnson și Dominic Cummings, rămâne de văzut. Negocierile cu Bruxelles-ul pe marginea noului acord comercial bat deja la ușă și semnalele venite din ambele părți se mențin într-un registru destul de belicos. „Cred că pe partea de chestiuni comerciale o să ajungem să ne sfâșiem între noi”, spune ministrul francez de externe, Jean-Yves Le Drian, mai în glumă, mai în serios. La rândul său, premierul britanic crede că pretențiile europene, cel puțin în forma preliminară, sunt „ridicole”. Sunak nu doar că-i este foarte loial primului ministru, are pe deasupra și pedigree-ul unui susținător de primă oră al cauzei Brexit. O poziție atipică pentru cineva care vine din sectorul financiar. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22