ANUL XXVIII (1422) (27 Iunie 2017 - 03 Iulie 2017)

Când partidul dominant își dă foc la propria casă, vecinii nu ar trebui să privească de pe margine satisfăcuți. Și casa lor ar putea lua foc.

Era clar că Iohannis avea toate motivele să nu-l accepte pe Tudose. De ce l-a acceptat totuși preşedintele, când avea o marjă mai mult decât acoperitoare pentru un refuz?

Sunt puține șanse ca actuala opoziție să ne scape de PSD sau de maleficul Liviu Dragnea. Rămâne de văzut doar dacă președintele Iohannis poate găsi o formulă prin care să lase PSD să se compromită la guvernare, salvând totuși justiția și anticorupția, măcar de ochii Occidentului.

România începe să semene din ce în ce mai puțin cu o democrație și mai mult cu o oligarhie de partid, în care judecătorii constituționali „fac legea“ pe placul partidului.

În ultimele două săptămâni, problema României a fost mai degrabă să armonizeze incoerența mesajelor guvernamentale cu rolul pe care ar dori să-l primească în regiune și în interiorul Uniunii Europene și pe care, în mod excepțional, chiar i se dă ocazia să-l joace.

Eşecul Cabinetului Grindeanu, aşa cum a fost el ştampilat de controversatul evaluator Darius Vâlcov, demonstrează, dacă mai era nevoie, realitatea că aplicarea Programului de guvernare este o aventură economică păguboasă.

Domnule Mihăieș, cum arată România de acum față de cea la care visați la Revoluție?

Intreviu cu Mateusz Gniazdowski, director adjunct al Centrului pentru Studii Estice (OSW) din Varșovia.

Exilul politic este mai mult decât o stație de așteptare pentru democrați până la autosabotarea republicană. Pentru mulți este un moment de regândire a strategiei și viziunii.

Pe termen lung, o decuplare mult mai amplă, în plan geopolitic, militar și diplomatic, a „anglo-sferei“ de Europa Continentală va însemna în esență că „lumea occidentală“, în maniera în care o privim astăzi, va înceta să mai existe în realitate.

Încet, dar sigur, se conturează o doctrină care pune eurozona pe primul loc, lăsând Estul în ofsaid.

Așa cum bună parte din reprezentarea Holocaustului este centrată pe imaginea Auschwitzului, la fel putem spune că efortul retributiv postbelic împotriva responsabililor din Germania nazistă și statele aliate este dominat de Procesul de la Nürnberg. Mai exact, de primul proces din orașul simbol al Germaniei naziste învinse, cel al principalilor lideri din jurul lui Adolf Hitler, organizat de Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică, în anii 1945-1946.

Greu concepem iubirea desprinsă de un motiv (iubesc fiindcă...) sau de un scop (iubesc ca să...). Cum să cunoaștem însă „dulceața“ acestui liant universal, atât timp cât ne socotim vedete absolute ale unei societăți care și-a renegat misterul și deci dimensiunea interioară?

Ernst Jünger a luat parte la nenumărate confruntări foarte sângeroase ale Primului Război Mondial, pe care le descrie cu lux de amănunte.

Lanțul de aur al lui Andrei Cornea imaginează destul de multe cu privire la ceea ce a fost sau ar fi putut să fie la momentul de apus al Școlii de la Atena.

Anchetele Orașului uitat conturează o hartă, fie și incompletă, a lipsei de viziune a edililor care continuă să ceră încredere și voturi.