Pe aceeași temă
Prima dată când l-am întâlnit pe Gabriel Liiceanu era la începutul anului 1990, când Universitatea era într-o fierbere politică. Auzisem despre el la Europa Liberă. Indirect, ştiam ceva dinainte de 1989. Aveam în Facultate doi-trei „noicieni“. Unul avea barbă şi purta câteva perne de burete, să le pună pe scaunele cu şezut de lemn. Noi ne ocupam de lucruri „cool“: postmodernism, Deleuze, Baudrillard şi Foucault. Tineam distanţa faţă de secta bărbosului.
Cum vă spuneam... La începutul lui 1990 Liiceanu a ţinut un curs într-un amfiteatru al Facultăţii. Plin-ochi. Am prins un loc înghesuit şi am ascultat o prelegere despre cărţi, despre cum se citesc cărţile de filosofie în special. Subiectul îmi era, credeam, cunoscut, iar publicul era format, din câte îmi dau seama, din amatori atraşi de reputaţia vorbitorului mai degrabă decât din studenţi ai Facultăţii. Aşa încât la prima pauză ne-am văzut de treburile noastre, de urgenţele zilei.
Citisem, desigur, Epistolarul. Dar nu rezonasem cu temele de acolo. Sau cu expresia lor, nu sunt sigur. Era ceva despre o educaţie mai clasică decât eram dispus să suport. Nu eram atras nici de Heidegger, nici de Platon şi nici de Kant. Hegel mi se părea în regulă dacă era citit prin lentilele filosofiei analitice. Nu am renunţat la unele dintre aceste obiceiuri nici acum. Foucault a rămas unul dintre autorii mei preferaţi.
Ca personaj public, cu siguranţă, l-am apreciat încă de la începutul „tranziţiei“ pe Gabriel Liiceanu. Eram la curent cu activitatea sa de la Grupul pentru Dialog Social. Dar în materie de filosofie eram, pe undeva, exasperat de ceea ce credeam a fi o abordare insuficient de „recentă“.
De lămurit, aveam să mă lămuresc mai târziu. Gradual. Pe măsură ce se contura dezastrul cultural şi educaţional al României. Când Gabriel Liiceanu a devenit un reper într-o lume din ce în ce mai dezorientată. Dar declicul teoretic s-a petrecut încă şi mai târziu. Atunci când am citit Uşa interzisă. Când am descoperit, surprins, un text sistematic, în tradiţia literaturii de consolare. Știu cum este citit Gabriel Liiceanu. Fie ca filosof în tradiţia fenomenologiei, fie ca om de opinie, de acţiune civică. Dar eu îl citesc mai degrabă ca pe un filosof al moralei. În lucrări precum Despre minciună sau Despre ură.
Intenţia etică este vizibilă deja în Apel către lichele (30 decembrie 1989), cu trimiterile la virtuţile sfielii, ruşinii şi iertării. Într-un nou text despre lichele, publicat în anul 2008, Liiceanu îi defineşte ca „infractori ai lumii morale... tot ce-au învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum“.
Rezumatul doctrinelor etice ale lui Gabriel Liiceanu va trebui să mai aştepte. Acum doresc doar să indic una dintre principalele teme în jurul căreia se organizează teoria sa morală: noţiunea de „respect“.
Respect pentru marile idei şi argumente ale filosofiei. Pentru valoarea gândirii şi pentru coerenţa logică. Pentru demnitatea umană, libertatea individuală şi pentru prietenie.
Chiar şi pentru excelenţa lucrurilor lipsite de suflet. Să citim elogiul lui Siegfried, BMW-ul miraculos al lui Gabriel Liiceanu, „maşina de fenomenolog trecut prin şcoala piloţilor de Formula 1 este un ogar afgan care ajunge la 100 pe oră în 6,3 secunde, ţinând în timpul ăsta Sein und Zeit în gură şi fiind capabil să ţi-l povestească după ce a trecut linia de sosire!“.
Respectul este o condiţie a relaţiei etice dintre persoane. Si o condiţie a relaţiei cu sfera cuvântului şi a valorii. O relaţie complicată, ale cărei resorturi sunt studiate, de pildă, în Despre minciună (2006): „Sofocle şi Machiavelli descoperă acest lucru: că în mod eficace binele nu poate fi apărat de rău decât prin rău. Că există recursul la des choses sales şi că, nerecurgând, atunci când e cazul, la ele, ajuţi, cu candoarea ta şi cu bunele tale intenţii, instalarea la putere a răului. Devii, dezavuându-l pe complicele rău al binelui, complicele bun al răului“.
Iar această reflecţie sistematică asupra respectului etic îl face pe Liiceanu un om al dreptei politice. Stânga politică şi culturală s-a dispensat, în principiu, de nevoia de a se inventa pe sine ca teorie morală. Mai nou, a extras consecinţe presupus morale din argumente politice, economice şi sociale, ceea ce este altceva. Dar ceea ce stânga a propus, înainte de orice, a fost o teorie a ireverenţei. A obrăzniciei. A sfruntării. Pentru socialişti batjocura nu era doar un instrument al condamnării politice, ci chiar o condiţie a nivelării. Incapabili să gândească un individ mai bun, ei l-au coborât la nivelul unei societăţi pe care au scos-o în stradă. Iar retorica stângii este, de două secole, dovada acestei aserţiuni generale. Unul dintre primii teoreticieni ai egalitarismului radical nu putea începe un articol fără să exclame Foutre!. Acesta a fost şi proiectul (anti)cultural al stângii româneşti, de la Ana Pauker la Ion Iliescu. O cultură − folosesc termenul în sens strict antropologic − a lipsei de respect, a băşcăliei, a obrăzniciei.
O etică a respectului luminat nu poate fi decât la antipozii dogmelor egalitarismului moral şi politic. Sursele sale sunt în Antichitatea greco-romană, în doctrinele stoice despre nevoia de disciplină şi de control asupra Sinelui. Aceste intuiţii au fost dezvoltate mai apoi în perioada Luminilor, mai ales în liberalismul aristocratic englez. În siajul acestei tradiţii, al unui liberalism nobil, cu intenţie morală, îl percep pe Gabriel Liiceanu, prin ceea ce face şi prin ceea ce ne spune.
