Pe aceeași temă
Aţi trăit mai bine de patru decenii în comunism. În ce fel aţi putea spune că a trăi în comunism a fost o şansă, poate chiar un privilegiu? Din perspectivă politică, a trăi în comunism a fost pentru dumneavoastră cumva vreo şansă?
Spontan, îţi vine să spui că a trăi într-o lume a cărei regulă este suprimarea libertăţii nu poate fi decât o neşansă şi un blestem. Să ţi se spună ce ai de făcut în privinţa lucrurilor în care normal e să decizi doar tu (ce să gândeşti, ce să spui, ce să mănânci, cum să te îmbraci, cu cine să te întâlneşti, câţi copii să ai, dacă ai voie să ieşi în lumea largă sau nu, ce să citeşti, ce filme să vezi etc.) înseamnă să fii complet infantilizat. Cum să fie o şansă să trăieşti într-o lume de oameni mari ca într-o creşă? Şi, dacă refuzi acest regim, să fii urmărit, persecutat, încarcerat, torturat, exterminat? E un adevărat dezastru existenţial.
Numai că întrebarea dumneavoastră ţinteşte poate în alt punct: nu cumva viaţa unui om supus la un astfel de tratament se îmbogăţeşte tocmai în confruntarea cu răul? Nici în acest caz răspunsul nu este univoc. Pentru majoritatea oamenilor, comunismul este o experienţă a mutilării. Din coabitarea sistematică cu răul, cei mai mulţi oameni ies pociţi. În această cursă a supravieţuirii care este viaţa în comunism majoritatea se adaptează schilodindu-se moral: ajung să trăiască duplicitar în mod firesc, trăiesc perpetuu în frică, se „adaptează“, fac „aranjamente“, mint, învaţă să fure, „se toarnă“ unii pe alţii, îşi pierd simţurile comunitare. Pe scurt, încetează să mai respecte valorile tradiţionale ale omenirii, de vreme ce în lumea în care trăiesc valorile acestea nu mai au nicio trecere. Comunismul este, statistic vorbind, o societate de oameni fără caracter. Dezastrul care a urmat după căderea comunismului tocmai lucrul acesta l-a scos la vedere: e foarte greu să reconstruieşti o societate folosind ca materie primă molozul uman.
Provocarea pe care o aduce cu sine comunismul
În schimb, pentru puţini, pentru foarte puţini, comunismul a putut să însemne şi ceea ce sugerează întrebarea dumneavoastră: şansa de a-ţi împlini destinul pe o cale paradoxală. Modelul este cel al suferinţei care consolidează sau transfigurează. Parte dintre cei care au trecut prin închisorile comuniste, când n-au murit în mizeria extremă, au întrupat acest model. În Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid spune că pentru ei, cei încarceraţi, închisorile comuniste au fost „închisori-muzeu“, locuri în care, tocmai pentru că îşi întâlnea aici limitele, viaţa păstra intactă „statuia omului de caracter“. Spre deosebire de ceilalţi oameni, destinele lor nu au fost „frânte“, ci „împlinite“. Mulţi dintre cei închişi – Ioanid, Noica, Pillat, Steinhardt în mod sigur – au ieşit din închisoare, omeneşte vorbind, mai frumoşi decât intraseră. Detenţia nu ucisese în ei rasa umană de soi, ci o potenţase. Au trăit mai frumos, adică mai vast în relaţia lor cu oamenii şi Dumnezeu, şi-au transfigurat suferinţa, au devenit mai buni, au înţeles mai mult, au scris mai adânc şi s-au bucurat cu ingenuitate de formele fundamentale de manifestare ale fiinţei. În Memoriile sale, Jean-François Revel face un adevărat elogiu oamenilor aceştia care „închişi în sistem“ şi „ameninţaţi cu exterminarea“ şi-au păstrat inteligenţa şi sufletul intacte. Şi Revel are evident dreptate: putem spune că un om ca Bukovski, de pildă, a înţeles din viaţă mai mult decât toţi profesorii de ştiinţe umaniste de la École Normale Supérieure şi decât toţi politicienii de stânga ai Occidentului.
Ei bine, dacă vreţi, asta e marea provocare pe care o aduce cu sine comunismul: cum poţi rămâne „integru“, adică cum îţi poţi păstra judecata şi sufletul întregi, într-un regim politic orientat sistematic împotriva umanităţii?
Însă oricât ne-am căzni să întoarcem astfel lucrurile în „pozitivul“ lor, când vorbim de comunism şi tragem linia, cred că ceea ce atârnă cel mai greu sunt milioanele de oameni care au trecut prin lume cu vieţile distruse. Şi-atunci, cum să fi fost comunismul o şansă? Pentru mâna aceea de oameni pe care comunismul nu i-a tâmpit (care, aşadar, sunt dovada că „experimentul“ nu a reuşit până la capăt), nu credeţi că preţul plătit de restul omenirii a fost prea mare?
Am avut mare noroc că Lenin spusese „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!“
Dar despre dumneavoastră anume nu mi-aţi spus nimic...
E drept că v-am răspuns în general, în timp ce întrebarea mi-aţi adresat-o personal. Cum evaluez eu cele patru decenii pe care le-am trăit în comunism ca viaţă a mea? Trebuie să recunosc că am avut câteva şanse. Prima este că viaţa mea nu a fost ruptă în două, aşa cum s-a întâmplat cu viaţa părinţilor mei. Nu am cunoscut un „înainte“ şi un „după“, nu am cunoscut conflictul dintre ele, disperarea de a fi pierdut, în a doua parte a vieţii, normalitatea ei. Citiţi cartea lui Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, ca să vedeţi ce a însemnat trecerea istorică de la interbelic la comunism, cum s-au năruit milioane de vieţi. Eu, în schimb, trăind doar în comunism, nu am avut ce regreta în chip concret, nu am fost sfâşiat între libertatea pierdută şi timpul închisorii generalizate. Am cunoscut, ca prizonierii din peştera lui Platon, doar peştera. Nostalgia mea după interbelic este doar aluzivă şi simbolică, este născută din aspiraţia după ceva frumos pe care nu îl ştii decât din poveşti. Şi este iubirea mea pentru locul din care au venit cei ce m-au format şi m-au ajutat să nu mă pierd.
A doua mea şansă a fost de a fi reuşit să-mi construiesc o nişă înlăuntrul noii lumi în care mă născusem, în fapt o modalitate de a evada din ea. Am avut mare noroc că Lenin spusese „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!“, aşa încât, o vreme cel puţin, faptul de a fi avut un dosar prost (veneam dintr-o familie de „burghezi“ şi nu eram membru de partid) a fost compensat de cel de a fi fost şef de promoţie la facultate şi de a fi putut astfel ajunge într-un institut de cercetare al Academiei. Ceea ce a însemnat timp. Timpul meu, timpul de care puteam dispune după cum voiam, a fost marele capital al vieţii mele în cele patru decenii de care vorbiţi. Şi nu mă pot împiedica să amintesc iar şi iar vorba extraordinară pe care ne-o spunea Noica atunci când, răzbiţi de urâtul lumii în care trăiam, ne plângeam de una sau de alta: „Dragii mei, să nu ajungeţi vreodată să aflaţi cât timp aţi avut“. Vorba asta a lui ne-a ajuns astăzi din urmă.
A treia mea şansă a fost că am început să public şi să exist cultural în perioada Ceauşescu, şi nu în cea a lui Gheorghiu+Dej. Dacă aş fi fost cu zece ani mai vârstnic şi aş fi făcut aceleaşi lucruri pe care le-am făcut începând cu anii ’70, aş fi făcut neîndoielnic parte din lotul Noica–Pillat.
Mă simt superior multor intelectuali din Vest
Da, mă simt superior multor intelectuali din Vest în ce priveşte înţelegerea naturii umane, a lumii istoriei, a sensurilor dreptei şi stângii în politică. Spre deosebire de ei, sunt imun la orice formă de utopie şi vaccinat de boala pe care aş numi-o „prostia istorică“ şi pe care am analizat-o cândva sub forma „prostiei ca încremenire în proiect“. Da, am avut „şansa“ să cunosc mizeria care se află în natura umană, dar pe care numai regimurile criminale o scot cu adevărat la suprafaţă şi fac din ea regulă a lumii. Şi e de asemenea adevărat că o asemenea lume m-a constrâns cu atât mai mult să caut excepţia în valorile prieteniei, ale onestităţii intelectuale şi în splendoarea cuvintelor.
Ce am pierdut în aceste patru decenii? În primul rând, sentimentul de apartenenţă la o ţară, pentru că de cea adevărată fuseserăm istoric expropriaţi, iar cea nouă fusese construită pe ură. Apoi, posibilitatea de a da tot ce aveam mai bun în bine, de a făptui în direcţia binelui social, aşa cum s-a întâmplat, cred, după ’90 (din acest punct de vedere, am fost timp de patru decenii amputat ca fiinţă socială şi ca individ activ). Şi, în sfârşit, posibilitatea de a mă forma într-unul dintre centrele culturale ale lumii (aşa cum se întâmplă astăzi cu doctoranzii mei) şi de a putea, cunoscând de timpuriu bogăţia lumii, să pot compara.
Comunismul este marfa ideologică ce poate fi cel mai bine vândută ca iluzie
Nu aţi avut niciodată nici o iluzie cu privire la ce înseamnă comunismul?
Nu, niciodată. Câtă vreme am fost copil, părinţii mei mi-au cultivat, cum să spun?, o anumită sensibilitate a răului care intrase în lume odată cu comunismul. De altfel, nici nu trebuia să ţi se spună mare lucru. Existau foametea, mizeria, cartela, Canalul, rudele dispărute peste noapte – toate asociate în casele oamenilor cu cuvântul „comuniştii“. Mirosul crimei şi al duplicităţii plutea în aer. Iar propaganda făcută grosolan şi în exces scârbeşte şi, atunci când din primele clase începi să fii îndopat cu poezii de A. Toma, Mihai Beniuc, Maria Banuş şi Veronica Porumbacu sau cu proza lui M.V. Galan şi Zaharia Stancu, nu e atât de greu să deprinzi sunetul adevărului şi al minciunii. Mai târziu, când am crescut, când am cunoscut ilegalişti treziţi din utopie ca Imre Tóth, Henri Wald sau Bellu Zilber, când am început să citesc cărţile pe care ulterior le-am publicat la Humanitas în colecţia „Procesul comunismului“, când am început, încet-încet, să gândesc cu mintea mea, am aflat în mod irevocabil că infernul începe cu promisiunea paradisului terestru.
De aceea, când cineva spune că e comunist, mă uit la el ori ca la un prost, ori ca la un mincinos.
Din nefericire pentru omenire, comunismul este marfa ideologică ce poate fi cel mai bine vândută ca iluzie. Şi, cum oamenii au în permanenţă nevoie de iluzii, comunismul este în permanenţă primejdia la pândă.
Este regimul comunist, aşa cum rezultă şi dintr-un Raport al Comisiei Tismăneanu publicat la editura pe care o conduceţi, ilegitim şi criminal? Sunt mulţi care se îndoiesc de o asemenea evaluare, pe care o pun mai degrabă pe seama unei interesate propagande politice. Sunt mulţi, spuneţi? Nu ştiu câţi sunt, dar cred că putem spune cei care sunt. Din ţările foste comuniste, pe lângă foştii privilegiaţi ai puterii, sunt cei care se obişnuiseră, dintr-un soi de îndobitocire generală, să-şi cârpească viaţa din mediocritatea mizerabilă a fiecărei zile. Ei vor fi apoi lestul viitoarei societăţi, eternii asistaţi, cei ce nu-şi mai pot reformula viaţa în aerul prea tare al unei libertăţi cu care s-au trezit peste noapte în braţe, dar cu care nu mai au ce face. Din Vest, sunt cei pe care prostia tinereţii, când se jucau de-a comunismul prin saloane şi la manifestaţii, i-a marcat pe restul vieţii şi care astăzi, când par că au ceva de salvat, devin şi mai agresivi.
Că regimul comunist este „ilegitim şi criminal“? Dar cum te-ai mai putea îndoi de aşa ceva după zecile de mii de pagini care s-au scris pe această temă? După ce-au existat cărţile lui Orwell, Koestler, Robert Conquest, Boris Suvarin, Soljeniţîn, Şalamov, Bukovski, Cartea neagră a comunismului? După atâtea şi atâtea mărturii zguduitoare, cum au fost, la noi, cele ale Adrianei Georgescu, Aniţei Nandriş, Elisabetei Rizea, ale lui Ion Ioanid sau Steinhardt? Pot fi aceştia bănuiţi de „propagandă politică“?
Cum se poate scăpa din prizonieratul unei iluzii politice? Aţi publicat o carte Despre seducţie. Aţi putea scrie una despre seducţia politică, despre seducţia politicii?
Dacă ai apucat să fii victima unei iluzii politice, poţi foarte greu să te scuturi de ea. Oamenii sunt întotdeauna îndrăgostiţi de ei înşişi, de tot ce le aparţine şi, poate, mai cu seamă de propriile lor opţiuni. E foarte greu să te renegi, să spui – şi, când e vorba de politică, trebuie s-o faci la scenă deschisă – că ai greşit. Aţi auzit mulţi oameni care să spună cu glas tare „am greşit“ sau „ce prost am fost!“? Pentru tot ce am apucat să facem, avem oricând de oferit o justificare la îndemână. În cazul iluziei politice lucrurile se complică, pentru că în joc intră întotdeauna nu o componentă afectivă oarecare, ci o patimă, care e cu atât mai devastatoare cu cât ea ia naştere de obicei în tinereţe, când forţa vitală a angajamentului este enormă. Îţi trebuie o mare putere de obiectivare şi o mare tărie de caracter pentru a ajunge să denunţi o opţiune greşită generată de o patimă a vieţii tale. Şi poate că una dintre şansele vieţii noastre în comunism a fost şi aceea că am fost scutiţi de opţiuni politice în tinereţe. Cum nu era nimic de ales, în comunism ori erai lichea şi pactizai cu răul, ori urai comunismul.
Cartea despre seducţia politicii nu trebuie s-o scriu eu, pentru că a fost deja scrisă în 1927: Trădarea cărturarilor de Julien Benda. Aici se arată cum ajunge un intelectual să-şi trădeze statutul când, în locul slujirii constante a adevărurilor eterne ale omenirii (ei bine da, există aşa ceva!), el devine agentul unei pasiuni politice blindate cu o „reţea de doctrine“, aşadar cu o ideologie. Benda a spus vorba aceasta extraordinară: „Secolul nostru va fi fost secolul organizării intelectuale a urilor politice“. Seducţia politică în vremurile noastre se face mai totdeauna în jurul sistematizării teoretice a unei pasiuni care devine violentă.
Poziţiile mele nu au fost niciodată legate de pasiunile politice curente, ci de indignări morale
Cât din ceea ce aţi făcut este „politic“?
În sens strict, nimic. Nimic, în măsura în care eu nu sunt „politician“. Nu fac programe politice, nu mă supun niciunei discipline de partid, nu mă interesează alianţele, aranjamentele şi înţelegerile politice de moment, nu organizez manifestaţii şi nu vorbesc mulţimilor strânse în pieţe. Dar lucrul ăsta nu mă scuteşte să am opinii politice şi, în măsura în care le pot exprima, să nu încerc să influenţez mersul lumii în care trăiesc în direcţia care mi se pare mie bună. Orice om, într-o ţară democrată, poate să aibă opinii argumentate, iar ceilalţi sunt liberi să facă ce vor cu ele, să le respingă sau să le accepte. Numai că opiniile mele politice, spre deosebire de ale politicienilor, au întotdeauna la bază o judecată etică, presupun efortul permanent (uneori dramatic şi disperat) de a distinge între bine şi rău.
După 1990, am făcut tot ce-a depins de mine pentru a-mi convinge concetăţenii că trebuie să elimine din corpul societăţii toxinele acumulate vreme de patru decenii. Şi, în măsura în care aceste toxine au coincis cu prezenţa pe scena politică a unor figuri moştenite din anii comunismului, strădaniile mele de a determina evacuarea lor au fost catalogate drept politice. Însă poziţiile mele nu au fost niciodată legate de pasiunile politice curente, ci de indignări morale. Bineînţeles că indignarea este pasională, dar nu e pasiune partizană, ci reacţia afectivă în faţa unei nedreptăţi, a unui „lucru strigător la cer“. Ceea ce am făcut tot timpul se rezumă la ceva, zic eu, de bun-simţ: am pledat în chip repetat şi sistematic pentru epurarea scenei politice de cei care se descalificaseră moral prin pactizarea cu regimul comunist impus – foştii activişti, oamenii fostei Securităţi, turnătorii, intelectualii care întreţinuseră cultul lui Ceauşescu. Am jucat mereu, în societatea noastră – cel puţin câtă vreme n-am obosit – rolul de moralist, şi nicidecum de om politic. Şi sunt convins că acuta criză în care se află acum România are la bază o criză morală nerezolvată. Nu poţi vindeca o ţară recurgând la cei care au îmbolnăvit-o şi la urmaşii lor. Procedând astfel, era fatal să ajungem unde am ajuns.
Pentru a face politică în România de azi e nevoie de o „dotare“ pe care eu nu o am
În seria impresionantă de reacţii faţă de ceea ce aţi făcut şi faţă de ceea ce nu aţi făcut, detectez, uşor amuzat mărturisesc, două direcţii de interpretare contradictorii. Prima: sunteţi acuzat că v-aţi implicat prea mult, prea personal, prea pasional în politică. A doua, dimpotrivă: vi se reproşează – e drept, mai puţin vehement decât o fac cei din prima serie! – că nu v-aţi implicat suficient în politică, că v-aţi retras de mai multe ori pentru o perioadă mai mare. În logica propusă de cele două direcţii, vă întreb la rândul meu şi înainte de asta precizez că întrebările mele nu sunt în nici un fel acuzatoare: de ce aţi refuzat să fiţi apolitic? Şi – aţi fi putut şi aţi fi dorit să faceţi mai multă politică decât aţi făcut?
Cred că v-am răspuns deja: apolitic, în sens strict, nu e nimeni, în măsura în care toţi avem opinii privitoare la mersul societăţii în care trăim. Iar „mai multă politică“ nu aveam cum să fac decât intrând într-un partid, ceea ce, pentru mine cel puţin – judecând după cum arată clasa noastră politică –, ar fi reprezentat o incompatibilitate stilistică. Nu, nu aş fi putut „să fac mai multă politică“. Aş fi fost devorat de dinozaurii care există la noi în fiecare partid. Pentru a face politică în România de azi e nevoie de o „dotare“ pe care eu nu o am. A trecut de mult epoca în care politica era făcută de oameni ca Brătienii, ca Titu Maiorescu, ca P.P. Carp sau ca Iuliu Maniu.
Cât priveşte „retragerile“ mele periodice, cum le numiţi. Da, obosesc tot mai des şi mai repede. Am periodic sentimentul zădărniciei, venit din gândul că ceea ce trebuia să se facă nu s-a făcut la timp şi că acum e prea târziu. Şi încep tot mai mult să împărtăşesc părerea lui Victor Rebengiuc – şi el un intelectual angajat ca moralist în societatea de azi – că de-acum a venit rândul celor tineri să-şi construiască lumea în care vor trăi. Apatia multora dintre ei e pentru mine stupefiantă. Nu vi se pare că cei din generaţia mea au făcut destul? Că, în ce mă priveşte, a venit momentul să mă restrâng la cărţile mele?
O gândire politică de anvergură nu e de dreapta sau de stânga, ci e doar inteligentă, adevărată şi dreaptă
Atunci să vorbim puţin şi despre cărţi. La Humanitas aţi publicat foarte mulţi autori de (centru-) dreapta. E o opţiune editorială provocată de o absenţă evidentă a literaturii de dreapta până în ’89 sau e, în primul rând, mult mai mult decât atât? De pildă, o anumită convingere că oamenii aceştia care sunt la dreapta sau care au trecut la dreapta după un inconfortabil popas la stânga sunt mai aproape de ceea ce înseamnă normalitate? O convingere că politologii sau eseiştii de dreapta au o relaţie mai suplă cu adevărul?
Amândouă. Altfel spus, după ’90 trebuia umplut un gol, dar unul care venea nu din împărţirea în „dreapta“ şi „stânga“, ci din împărţirea în adevăr şi minciună. Când public un eseu la Humanitas nu am în minte dihotomii politice de tipul „stânga – dreapta“, ci în principal selecţia valorilor făcută de omenire de-a lungul a două mii cinci sute de ani. Faptul că se pot extrapola la cultură categorii ale limbajului politic este altceva. Nu vă ascund că aceste categorii, „stânga“ şi „dreapta“, pe care oamenii politici n-au cum să le evite, mie, ca om de cultură, îmi displac în tot mai mare măsură. De ce? În primul rând, pentru că diversitatea şi gravitatea problemelor cu care este confruntată astăzi omenirea sunt prea mari ca să poată încăpea în gândirea de stânga şi dreapta. De pildă, raportul dintre progresul tehnic infinit şi resursele finite ale globului, care reprezintă astăzi problema centrală a omenirii, nu intră în aceste categorii. În al doilea rând, aceste categorii îmi displac pentru că ceea ce contează până la urmă este cât de încăpător e un mod de a gândi nu în raport cu o ideologie, ci în raport cu un cocteil de adevăr, bun-simţ şi bune sentimente. De pildă, nu trebuie neapărat să fii de stânga ca să vrei să-i ajuţi pe cei năpăstuiţi de soartă. Şi nu trebuie să fii neapărat de dreapta ca să refuzi să-l ţii pe leneşul din povestea lui Creangă pe banii comunităţii. Ce vreau să spun? Că o gândire politică de anvergură nu e de dreapta sau de stânga, ci e doar inteligentă, adevărată şi dreaptă.
În istoria ei, stânga a acumulat un capital mai mare de prezumţii decât dreapta
Sigur, dacă mă obligaţi să intru în jocul acestei dihotomii (excludem din discuţie extremele), o să-mi vină greu să nu observ că, în istoria ei, stânga a acumulat un capital mai mare de prezumţii (ca să nu spun de prostie teoretică) decât dreapta. Iarăşi, îmi este greu să nu observ că, în general, când vin la putere, guvernele de stânga nu fac decât să cheltuiască în chip populist banii strânşi în timpul guvernărilor de dreapta. Jocul alternării la putere dintre dreapta şi stânga este jocul permanent al acumulării şi risipei. Şi, iarăşi, nu mă pot împiedica să observ că stânga, ajunsă la putere, impozitând progresiv veniturile, sfârşeşte prin a penaliza munca şi creaţia şi a încuraja în genere mediocritatea, lipsa de iniţiativă şi nevoia excesivă de a fi asistat.
Cred, de altminteri, că situaţia de criză a Europei de astăzi trimite direct la falimentul stângii socialiste. Toate guvernele socialiste postbelice şi-au flatat popoarele prin crearea unei bunăstări care, atâta vreme cât nu-şi avea acoperirea într-o producţie şi o productivitate pe măsură, era una mincinoasă. Ele au acreditat ideea că se poate trăi bine, indiferent de calitatea şi rezultatele muncii, indiferent de implicarea tuturor membrilor activi în efortul social, indiferent de creşterea vertiginoasă a numărului celor asistaţi continuu şi necondiţionat.
Apel către lichele nu e un document de dreapta, ci un ţipăt moral
Nu vă plac, spuneţi, categoriile „dreapta“ şi „stânga“. Şi totuşi, Apel către lichele a fost perceput de mulţi ca un document istoric de dreapta. E o interpretare justă, adecvată a textului dumneavoastră care a deranjat şi care a şi înflăcărat atâţia oameni imediat după Revoluţia din decembrie ’89? Sau e mai degrabă una dintre lecturile posibile, cu siguranţă nu cea mai importantă?
Nu e niciun document de dreapta! Era un ţipăt moral. Ce poate fi de dreapta când le ceri unor lichele istorice să se retragă de la rampă pentru a ne lăsa să ne refacem ţara? Când spui că nu poţi construi democraţia şi piaţa liberă cu cei care au practicat totalitarismul politic şi au suprimat proprietatea privată? Orice om de bun-simţ îşi dădea seama că România nu putea renaşte dintr-o ciorbă ale cărei ingrediente erau Brucan, Iliescu, Vadim, Păunescu sau Voiculescu. Pericolul în care ne aflam atunci era ca licheaua istorică din comunism, după ce îşi nenorocise deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă acum de pe scena socială, să persiste, metamorfozată în „om politic democrat“, şi să-şi nenorocească semenii a doua oară. Şi din nefericire pentru noi toţi, exact aşa s-a şi întâmplat.
Bolile clasei politice româneşti
Ca observator atent al vieţii publice româneşti de după 1989, care consideraţi că sunt marile boli ale stângii autohtone?
În primul rând, pedigriul pătat de extracte provenite din perioada comunistă. E ca şi cum, într-un plan simetric, partidele de dreapta, după Hitler, ar fi fost alcătuite din nazişti. După douăzeci de ani, PSD continuă să fie perceput ca o prelungire a fostului PCR. În al doilea rând, discrepanţa dintre doctrină şi cei care o reprezintă. Amintiţi-vă de baronii lui Năstase: necăjiţii acestei ţări erau reprezentaţi de cei îmbogăţiţi de pe urma afacerilor frauduloase cu statul, până la urmă din banii colectaţi de la necăjiţi. Hoţii îi reprezentau politic pe cei furaţi şi nu mai puteau de grija lor! În al treilea rând, incapacitatea de a coagula în jurul unui program politic adecvat situaţiei de la noi şi cât de cât convingător. De fapt nu pot, pentru că au nu conştiinţa, ci subconştientul încărcat de propria lor provenienţă comunistă. În sfârşit, desigur, clientelismul şi corupţia.
Dar bolile dreptei româneşti?
Incultura politică privind noile instituţii ale democraţiei, pe care ar fi trebuit până acum să le facă funcţionale. Apoi, lipsa de cadre economice şi financiare, necesare pentru construcţia unei economii liberale autentice. În sfârşit, ca şi în cazul stângii, clientelismul şi corupţia.
Marea nenorocire a României după 1990 este de altminteri calitatea clasei politice. Dar de unde ar fi putut să se nască una, după ani şi ani de viaţă politică totalitară? Stupefiant la clasa noastră politică actuală este autismul ei politic, felul în care stă în permanenţă cu spatele întors la ţară şi cu faţa doar către micile şi marile ei aranjamente. Politicienii au ajuns un fel de manechine ale televiziunilor. Vorbesc într-una şi, în afară de a se răfui unii cu alţii, nu fac nimic. Le lipseşte tuturor acea elementară iubire de ţară cu care strămoşii lor din politică au făcut România modernă şi apoi România Mare. Nu le pasă decât de păstrarea puterii şi de interesele lor.
Istoria politică a ultimilor ani a semănat, în România, cu o suită de mici apocalipse
Cum aţi vedea configurat un peisaj politic autohton care să fie, să zicem, normal? Atât de normal încât să ajungă să se reproducă prin... contaminare. Parafrazez o formulă care vă e sigur foarte cunoscută – normalitatea politică prin contaminare cum ar trebui să arate?
Bănuiesc că viaţa politică de la noi ar trebui să se rezume la existenţa a două mari blocuri, unul de dreapta şi celălalt de stânga, idee foarte dragă lui Valeriu Stoica şi teoretizată intens de el în ultimii zece ani. Dragoş Paul Aligică a explicat, într-un articol publicat în presa română în preajma ultimelor alegeri parlamentare, cât de instabil este un climat politic în care există trei sau mai mulţi actori politici. Cu doar două blocuri politice, s-ar evita alianţele instabile, am avea tot timpul majorităţi parlamentare ferme, posibilităţi rapide de ameliorare a Constituţiei, un organ legislativ suplu şi guverne cu o susţinere politică clară. Tocmai pentru că nu există această limpezire politică, istoria ultimilor ani a semănat, în România, cu o suită de mici apocalipse. Cât timp pierdut, câtă energie risipită în acest război continuu şi deturnată de la construcţia economică şi socială!
Ce s-a petrecut bine cu noi
Vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie: dacă ar fi să scrieţi o ediţie românească a Politicii pentru fiul meu, cartea lui Fernando Savater, care ar fi liniile sale directoare? Ce aţi vrea să îi lăsaţi/să îi transmiteţi fiului dumneavoastră despre politică, deci şi despre politica românească?
Poate gândul paradoxal că „înainte“-le nostru e înapoia noastră, că, mai presus de orice, avem de recuperat un stil de civilitate pe care, din cauza teribilei fracturi istorice pe care a reprezentat-o comunismul, l-am pierdut undeva pe drumul istoriei noastre. I-aş sugera să se familiarizeze cu a doua parte a secolului XIX românesc, să citească jurnalele câtorva bărbaţi politici de atunci şi să-i ia ca model. Să se uite atent cum arătau, să-şi imagineze cum se purtau, cum vorbeau şi ce ştiau, să înţeleagă ce investiţie afectivă făcuseră în locul acesta. Şi să încerce, pornind de la acel început uluitor, care a creat în doar două decenii România modernă, să imagineze un nou început pentru ţara lui. Nu ştiu dacă generaţia lui va reuşi. Căci, aşa cum a stat trei mandate peste noi Iliescu, peste viaţa lui poate să stea altele câteva unul ca Ponta. Ceea ce e neplăcut în situaţia noastră e că răul trecut şi actual se lasă moştenire.
Dar indiferent cum arătăm, i-aş spune şi alte câteva lucruri. Că este bine că nu mai trăim într-o lume moartă, imuabilă şi grotescă precum cea de dinainte de ’90. E bine că nu ne mai sufocăm, că, oricât de rău arătăm încă, avem un orizont deschis. E bine că există mai multe partide, că există sindicate libere şi greve. E bine că libera iniţiativă poate avea debuşeu, e bine că există mii şi mii de firme private, e bine că se pleacă la studii în străinătate, e bine că românii pot lucra oriunde în lume, e bine că se pot publica adevărate biblioteci, e bine că există libertatea presei şi a cuvântului, e bine că se pot face filme care iau premii la festivaluri internaţionale, e bine că există mall-uri, mii de restaurante, milioane de maşini şi chiar şosele. Şi e bine că totul e încă de făcut, că lumea posibilului există.
SCRIERI
Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii (1975); Încercare în politropia omului şi a culturii (1981); ediţia a II-a, cu titlul Om şi simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei şi filozofia culturii (2005); Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă (1983); Epistolar (coautor şi editor, 1987); Apel către lichele (1992); Cearta cu filozofia (1992); Despre limită (1994); Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri - 1990 (1995); Declaraţie de iubire (2001); Uşa interzisă (2002); Despre minciună (2006); Despre ură (2007); Despre seducţie (2007); Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, 2008); Scrisori către fiul meu (2008); Despre Noica. Noica inedit (coautor, 2009).
