Pe aceeași temă
Ne aflăm în fosta Bursă a Mărfurilor din cartierul bucureştean Uranus, o clădire renovată, care contrastează cu imobilele din jur. Care este istoria ei?
TEODOR FROLU (arhitect):
Bursa Mărfurilor are o poveste foarte interesantă. A fost proiectată de arhitectul italian Julio Magni şi inaugurată în 1898. A fost o clădire simbol pentru acel moment, pentru că reprezenta, într-un fel, conectarea României la economia modernă europeană. Ulterior, clădirea şi ansamblul au trecut prin diverse faze, ajungând în perioda comunistă să fie vama Poştei. În martie 1990, a fost incendiată (aşa spun ziarele vremii), fiind abandonată cu acoperişul şi planşeele prăbuşite. Când am cumpărat-o în 2005, era declarată în stare de colaps, plină de gunoaie şi cu pomi de 8 metri înălţime crescuţi la interior.
O mare parte din ansamblul Vamă-Antrepozite, din care face parte şi Bursa Mărfurilor, a fost utilizată pe parcursul construcţiei Casei Poporului ca antrepriză generală. Din această mare antrepriză s-au desprins mai multe companii de construcţii, care au devenit private şi care au fost împroprietărite, prin lege, cu patrimoniul pe care îl aveau în administrare. Aşa a ajuns o firmă de construcţii să aibă clădiri de patrimoniu de care nu a avut nici cea mai mică grijă, ba chiar din contră, a participat la degradarea acestora în mod voit. În 2004, din cauza datoriilor acumulate şi a managementului defectuos, banca a scos la vânzare patrimoniul în cauză. Deoarece această clădire avea un teren foarte mic în jur, ea nu a fost interesantă la acel moment pentru dezvoltatorii „luminaţi“, pentru că ei căutau terenuri, nu căutau monumente istorice şi clădiri în stare de colaps. Datorită acestui fapt, am putut să o achiziţionăm la un preţ bun.
Tot ce s-a putut salva din ea, cu foarte mari eforturi, a fost mai mult partea de ziduri exterioare. Interiorul era calcifiat, iar lipsa acoperişului timp de 15 ani a afectat major structura clădirii. Renovarea ei a fost o provocare, pot spune, chiar din punct de vedere constructiv. Întregul proces a durat între 2005–2008.
Care a fost intenţia dumneavoastră atunci, când aţi cumpărat-o?
TEODOR FROLU:
Ne-am dorit clădirea asta de când am văzut-o, tocmai datorită poveştii şi simbolului pe care le avea. În viziunea noastră, acum, după 110 ani, avanpostul economiei româneşti este industria creativă, deşi e foarte puţin recunoscută ca o valoare a economiei româneşti. Şi atunci, ne-am gândit că am putea să transformăm vechea Bursă a Mărfurilor în ceea ce am spus noi generic Bursa Mărfurilor Creative, încercând să readucem energiile de dezvoltare ale Bucureştiului de acum 110 ani în actualitate şi să recuperăm, dacă doriţi, acel momentum al schimbării şi modernizării. Din acest context a apărut şi conceptul de arhitectură, care trebuia să rezolve, pe de o parte, tehnic-constructiv starea în care se afla clădirea şi, din punct de vedere conceptual, să fie o upgradare la ceea ce defineşte industria creativă în momentul de faţă. Spaţiul interior are un limbaj care este mai aproape de arhitectura actuală, foarte sinceră, în care materialele sunt la vedere şi nu se încearcă o cosmetizare a lor. Ideea asta de sinceritate am păstrat-o în întreaga clădire, în care se vede clar ce este vechi, restaurat şi ce este nou.
Aici şi-au găsit locul mai multe firme din domeniul creativ, dar care lucrează în ramuri diferite: design şi strategii urbane, advertising, comunicare şi multimedia, publishing, producţie de televiziune, dar şi Centrul Internaţional de Artă Contemporană (CIAC). Ideea de a avea la un loc mai multe companii consacrate din industria creativă serveşte unui concept de a crea un mic conglomerat care să le ajute, într-un fel, să interacţioneze şi să producă în parteneriat. Clădirea în sine este rezultatul unui parteneriat între DC Communication şi Headvertising. Un alt proiect nou realizat în parteneriat este, spre exemplu, Eco Bucureşti 2015, iniţiat de Space Syntax în colaborare cu DC Communication şi Art Promo.
Vorbiţi-mi, vă rog, despre acest proiect.
ESENGHIUL ABDUL (arhitect):
Eco Bucureşti 2015 este o iniţiativă de a recalifica o zonă a Bucureştiului cu mare potenţial şi, în acelaşi timp, de a crea un nou pol de interes în Bucureşti. Proiectul este concentrat pe zona pornind de la Lacul Morii, de-a lungul Dâmboviţei, până în zona Palatului Parlamentului şi a Parcului Izvor. Lacul Morii este cea mai mare suprafaţă de apă a Bucureştiului şi are în vecinătate o zonă naturală foarte importantă, şi anume mlaştina. Dâmboviţa, în sine, este un ax care concentrează de-a lungul lui mulţi actori interesanţi din punct de vedere al funcţiunilor: universităţi, centre şi institute de cercetare, alături de foste zone industriale care reprezintă un interes pentru dezvoltatori, aşa cum este Semănătoarea. Ca element natural, de-a lungul Dâmboviţei este şi Grădina Botanică, a cărei relaţie cu Dâmboviţa poate fi întărită. Există termocentrala Grozăveşti unde, datorită retehnologizării, se poate imagina reutilizarea terenului aferent.
TEODOR FROLU:
Acesta nu este doar un proiect de a reabilita sau de a amenaja Dâmboviţa, este mult mai mult. Pe acest ax avem un potenţial existent, care înseamnă, de fapt, o resursă pentru oraş, care nu a fost niciodată privită din perspectiva dezvoltării urbane ca un ansamblu. Se discută în ultima vreme, mai ales la nivel global, despre această ofensivă a tehnologiilor noi, eco, despre surse de energie alternativă în oraş, despre un nou tip de construcţii. Adoptarea de către oraş a acestor noi tipologii de dezvoltare nu presupune doar cumpărarea de tehnologie şi folosirea ei. Acest lucru îl vedem că se întâmplă în ultimii 10 ani în România şi ne plângem că suntem doar o piaţă de desfacere.
ESENGHIUL ABDUL:
Proiectul este exact un exerciţiu de planificare: în loc să pui la dispoziţia potenţialilor utilizatori o infrastructură, mai bine pui în joc toţi actorii aceştia care ar putea, pe de o parte, să aibă beneficii, dar, pe de altă parte, să îşi aducă aportul în a construi un proiect amplu.
TEODOR FROLU:
La noi, în ultimii 20 de ani, toate intervenţiile urbane sunt văzute doar ca o cheltuială. Facem drumuri şi poduri fără să ne preocupe ce se întâmplă şi în jurul lor. Dezvoltarea urbană înseamnă să ai întotdeauna o schemă, o strategie, în care un cost trebuie să producă un beneficiu clar definit. Dezvoltarea urbană de calitate îţi creează, de fapt, oportunităţi foarte diverse de dezvoltare economică, socială şi culturală, pentru că sunt organic legate între ele. Acest potenţial de dezvoltare există în Bucureşti, dar a fost spart în bucăţele. Nu putem să ne mai amăgim că, dacă se face un parc frumos lângă Crângaşi, se pun nişte bărcuţe pe Lacul Morii sau nişte flori şi puţină iarbă în jurul Dâmboviţei acest lucru va aduce bunăstare oraşului. Ce ne propunem noi cu Eco Bucureşti este ca o bucată importantă din oraş să devină o poartă de intrare de tehnologie şi informaţie, care, după aceea, să înceapă să se disipeze la nivelul întregului oraş şi, de ce nu, la nivelul întregii economii. Sigur, poţi să-l faci iniţiind programe ici şi colo, dar ar fi mai bine dacă ai avea o concentrare în care să combini partea de infrastructură efectivă cu partea educaţională - implicarea universităţilor de pe axă -, de cercetare şi cea culturală la nivelul oraşului, pentru că toate lucrurile astea cumva se sprijină unul pe altul. Efectul şi impactul este mult mai mare. Într-un timp mult mai scurt poţi să devii dintr-un importator de tehnologie un producător cu expertiză în domeniu. UE alocă miliarde de euro pentru zona asta, cu care cumpărăm tehnologie. Dar, dacă nu folosim inteligent această oportunitate ca să şi realizăm în acelaşi timp nişte structuri în domeniul educaţiei şi cercetării, impactul va fi mult mai mic şi beneficiul său va fi redus.
Din cauza asta, proiectul Eco Bucureşti 2015 trebuie văzut ca o platformă care vrea să atragă parteneri foarte puternici ce pot îmbunătăţi valoarea proiectului şi, bineînţeles, să aibă beneficii din această implicare. Adică aduni nişte parteneri care investesc şi ştiu că vor avea un profit foarte bun, dar vrem ca din acesta să profite şi comunitatea, şi oraşul, direct sau indirect. Se ştie că orice luciu de apă în oraş este o valoare foarte importantă. Ideea este de a-l recupera şi de a-i valorifica acel potenţial pe care îl are, dar într-o perspectivă care depăşeşte simpla amenajare estetică.
Ce reacţii aţi avut la acest proiect?
TEODOR FROLU:
Reacţiile sunt pozitive, având în vedere că suntem în faza în care încercăm să explicăm conceptul, pentru că, fiind ceva foarte nou, nu poate fi explicat în trei fraze. Ne-am propus ca în următoarea perioadă să încercăm să aducem în jurul proiectului susţinători care să înţeleagă conceptul şi să-şi declare interesul. Împreună, ne propunem să creionăm o strategie care să mute proiectul de la nivelul de idee şi concept la un nivel mult mai concret, de includere a lui, de ce nu, în viziunea de dezvoltare a Bucureştiului.
Sunt foarte multe proiecte în diverse faze de dezvoltare. Dar până acum nu le-a dat nimeni o direcţie sinergică. Vă dau un exemplu foarte relevant - dezvoltarea imobiliară de la Casa Radio. Problema majoră cu acel proiect este că nici măcar dezvoltatorul nu ştie ce să facă acolo, pentru că, neavând un context dat de către oraş, el face după ureche: şi un mall, şi un building de birouri, şi o roată... Ei, în momentul în care ai avea o platformă prin care dai o direcţie, poţi să-i spui: „Tu, de fapt, te integrezi acum pe o platformă a oraşului. Ai de câştigat. Dar ai şi nişte obligaţii faţă de oraş. Trebuie ca ceea ce faci acolo să adopte tehnologie eco. Este şi în avantajul tău, dar să nu fie doar declarativ. Eu îţi dau o infrastructură eco interesantă. Îţi dau o Dâmboviţă regândită, refăcută, dar trebuie să contribui şi tu cu ceva în acest parteneriat“. Atunci poţi să impui nişte norme sau nişte reguli, dar care nu vin contra interesului lui de a face bani. Pentru că, până la urmă, rolul unui dezvoltator imobiliar este să facă bani. Problema e cum face bani în aşa fel încât şi oraşul să aibă de câştigat. Existenţa unei astfel de platforme poate să pună pe masă o discuţie de cu totul altă natură în relaţia cu investitorii. Şi atunci, în loc să discutăm doar câte etaje are şi cât de urât e mall-ul, mai bine discutăm pe o schemă de business despre ce este în avantajul ambelor părţi şi negociem pe nişte lucruri foarte pragmatice. De ce am dat acest exemplu? Pentru că a fost un subiect puternic mediatizat şi a creat nenumărate polemici când a fost aprobat PUZ-ul. Ce se întâmplă acum? Proiectul a fost stopat pentru că nicio bancă nu finanţează o astfel de megalomanie urbană într-un Bucureşti fără direcţie clară de dezvoltare.
Cum este integrată Casa Poporului în acest proiect?
TEODOR FROLU:
Bucureştiul nu a reuşit până acum să-şi găsească brand-uri puternice, în afară de Casa Poporului. Ca un astfel de proiect să aibă impact la nivel internaţional şi să atragă investiţii trebuie să fie uşor marketabil.
Nu întâmplător ne-am dus cu el până la Casa Poporului. Vrem, nu vrem, trăim cu ea, dar ea este, şi acum, după 20 de ani, un simbol al trecutului. Noi încercăm să o cuplăm într-un sistem care priveşte spre viitor şi să-i dăm un sens din perspectiva asta. De fapt, reciclăm o valoare a trecutului, aşa cum e ea, discutabilă, dar este un lucru care, din păcate, reprezintă Bucureştiul în momentul de faţă. Noi o luăm şi o reconectăm la o idee care vorbeşte despre viitor, despre soluţii, despre economie, despre o direcţie de dezvoltare.
Cum apar astfel de proiecte în lipsa unei strategii de dezvoltare a Bucureştiului?
ESENGHIUL ABDUL:
Trebui să fie o strategie bazată pe interesele deja existente. Cred că manifestarea acestor interese se regăseşte în proiecte de genul acesta, pe care apoi strategia trebuie să le adune şi să le coreleze.
TEODOR FROLU:
Strategie înseamnă să ai o viziune şi câteva repere de dezvoltare urbană pe care, ulterior, îţi dezvolţi ideile. Noi am făcut un prim pas cu proiectul TUB (Transcentral Urban Bucureşti), un traseu care încearcă să recupereze din punct de vedere patrimonial şi cultural centrul destructurat al oraşului. Este vorba de a crea o legătură între cele mai importante spaţii ale centrului de oraş, mă refer la Piaţa Revoluţiei, Piaţa Universităţii, Piaţa Unirii, zona Casa Poporului, care este complet ruptă, deşi aparţine centrului oraşului.
ESENGHIUL ABDUL:
Obiectivul este acela de a uni aceste puncte importante din oraş şi a oferi atât pentru locuitorii Bucureştiului, cât şi pentru turişti un traseu alternativ, care cumva evită arterele cele mai aglomerate ale oraşului şi pune în valoare patrimoniul Bucureştiului. Tot acest traseu este dedicat pietonilor şi bicicliştilor. Nu înseamnă că este în totalitate pietonal, pentru că e un traseu destul de lung, are vreo 9 km, dar înseamnă că, pe toată zona asta, prioritari sunt pietonul şi biciclistul, şi în al doilea plan trece şoferul. Iar din punct de vedere fizic, există o tratare specială a spaţiului, este altfel pavimentat, este iluminat, este mobilat şi înverzit - este îndreptat către confortul pietonului.
În ce stadiu se află acum TUB-ul?
TEODOR FROLU:
Proiectul este asumat de primărie, iar noi facem acum partea de analiză, un fel de strategie de implementare a lui, şi după asta o să treacă prin faza studiilor de fezabilitate, pentru că el generează, la rândul lui, proiecte foarte diverse. Primăria va încerca să finanţeze, pe bani europeni, o parte dintre ele, o parte vor fi făcute în parteneriat public-privat, iar pentru altă parte pot apărea investitori privaţi dispuşi să valorifice un astfel de proiect.
Sunt şanse ca, prin astfel de proiecte, bucureştenii să se simtă mai aproape de oraşul lor?
TEODOR FROLU:
Dacă aceste resurse sunt valorificate, Bucureştiul are o şansă. Dacă va merge în aceeaşi debandadă şi lipsă de viziune va pierde foarte mult. De obicei, greşelile de dezvoltare şi de viziune se reflectă asupra atractivităţii oraşului şi lumea începe să migreze în alt oraş. Şi aici nu vorbesc de persoană, de individ, ci vorbesc de investitor, de cei care inevitabil trag după ei şi persoanele. Nu e întâmplătoare această depărtare a locuitorului Bucureştiului faţă de oraş. O să auziţi puţini oameni vorbind frumos despre Bucureşti. Mulţi vorbesc din amintiri. Şi aici iar este un risc, pentru că oraşul nu mai poate să fie ce a fost. Acest discurs excesiv nostalgic nu ajută oraşul să se dezvolte.
El trebuie să se dezvolte, numai că trebuie să se dezvolte în direcţia cea bună. Ideea este de a crea astfel de proiecte care, într-un fel, te ajută să negociezi trecutul cu viitorul, valorificând ceea ce e valoros din trecut şi punând lucruri noi, dar valoroase pentru viitor. Pentru că, spre exemplu, foarte multe construcţii noi, din lipsa unei viziuni şi a unei direcţii, şi nu din rea-voinţă, înseamnă bani consumaţi care nu vor aduce valoare adăugată în oraş. Lucrul ăsta se reflectă şi asupra investiţiei, dar mai ales asupra oraşului în ansamblu, pentru că deciziile greşite care s-au luat în ultimii 10 ani devin un cost pentru oraş, în timp. Oraşul va plăti acest cost, şi nu cei care le-au luat sau care au profitat de ele ca investitori.
Bucureştiul are o şansă şi ea se numeşte criza economică. Această criză economică va diminua apetitul speculativ şi va face accesul la bani mult mai dificil şi numai pe baza unor proiecte de calitate, ceea ce se va reflecta în dezvoltarea oraşului.
Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
