Pe aceeași temă
Redefinirea oraşelor în accepţiunea lor modernă, de loc care să le ofere spaţii de exprimare tuturor categoriilor de public
din interiorul lor şi din zonele care gravitează în jurul acestora, de centre de loisir şi de manifestare multiculturală, lansează
o provocare şi deopotrivă o temă de dezbatere asupra rolului pe care trebuie să şi-l asume statul în acest context.
Trebuie statul să fie un arbitru autoritar în gestionarea acţiunilor culturale şi sociale din spaţiile urbane? Să intervină ca cenzor? Să lase libertate totală „pieţei“ sau să încerce să susţină echitabil proiecte şi acţiuni culturale care reprezintă cât mai divers şi mai complet nevoile diverselor generaţii şi categorii socio-culturale? Şi dacă optăm pentru acest ultim răspuns, după ce criterii ar trebui stabilite proiectele prioritare? Toate aceste întrebări converg în cele din urmă într-un singur punct: odată cu redefinirea lor din punct de vedere socio-cultural, oraşele au nevoie să îşi redefinească strategiile. Să îşi studieze, pe de o parte, potenţialul de oferit, cu alte cuvinte resursele, de cealaltă parte, nevoile. În absenţa unor strategii de dezvoltare culturală bine studiate, oraşele vor avea o înfăţişare dizarmonică în raport cu epoca şi în raport cu oamenii lor. O înfăţişare pe care o au, din păcate, multe oraşe din România de astăzi.
Nu trebuie să fii neapărat „capitală culturală europeană“, pentru a-ţi defini identitatea şi, în funcţie de ea, o strategie de dezvoltare socio-culturală urbană. Evident, avantajele de care a beneficiat Sibiul lui Klaus Johannis – şi de care a beneficiat primarul însuşi în acumularea capitalului de imagine de care se bucură azi – de pe urma titlului de „capitală culturală europeană“ sunt indiscutabile. Au fost economisiţi ani de acumulări şi de căutări, nu doar prin infuzia de bani, ci şi prin descoperirea de noi resurse şi nevoi de consum cultural, prin transformarea vechiului târg medieval într-un pol urban naţional. A încerca însă a construi artificial „capitale culturale naţionale“ sau europene (a existat la un moment dat o iniţiativă a ministerului de a declara prin rotaţie oraşele româneşti „capitale culturale“) riscă însă alunecarea într-o zonă a derizoriului şi a formei fără fond. Oraşele trebuie să se descopere cât mai autentic, din interior.
La Iaşi, a existat o astfel de încercare acum trei ani, când mai multe ONG-uri autohtone au propus autorităţilor locale un parteneriat pentru un proiect ambiţios: Brand Iaşi. Scopul său era tocmai acela de a sonda în solul bogat al resurselor şi al nevoilor de consum neacoperite, în funcţie de care să se modeleze un brand al Iaşiului, iar în jurul acestuia să se articuleze armonios şi logic strategiile, iar apoi acţiunile socio-culturale. Proiectul a murit din faşă dintr-un motiv conjunctural, de natură politică. Nevoia continuării lui rămâne. În jurul său începuse a se crea un soi de emulaţie publică. Opiniile oscilau de la brandul sportiv (cu accente ironice la adresa municipalităţii pesediste care investeşte în fotbalul local), la brandul cultural (opţiune mai degrabă a nostalgicilor care făceau apel la Iaşiul patriarhal, al statuilor, muzeelor şi parcurilor), la crearea unui nou brand, bazat pe cea mai importantă resursă a Iaşiului modern, ca rezultat al trecerii de la universitatea humboldtiană la cea de masă: educaţia. Universităţile aduc Iaşiului zece luni pe an încă peste o sută de mii de locuitori, ceea ce înseamnă tot atâţia consumatori, dar şi o serie de nevoi şi de public de diferite categorii. Fără a analiza această uriaşă „piaţă“, oraşul pierde un potenţial de dezvoltare important, are şansa de a se irosi.
Există, în momentul de faţă, o dizarmonie între ceea ce oferă Iaşiul cultural şi public. Între produs şi consumatori, între produs şi mesaj, între consumatori şi spaţiile culturale, între costurile pe care le-ar implica repararea tuturor acestor dezacorduri şi resursele capabile să le susţină.
Dacă urmărim calendarul acţiunilor socio-culturale din ultimii ani, la Iaşi, vom vedea limpede acest dezechilibru. Oferta de evenimente culturale din Iaşi a rămas, în mare parte, tradiţionalistă. Dacă ne uităm la finanţările acordate de Consiliul Local, de ele se bucură târgul de ceramică, festivalul de folclor, tipărituri ale unor publicaţii culturale cu nume ce rezonează adânc în istorie, dar nu le mai citesc nici măcar colaboratorii lor, concerte de muzică (multe dintre ele de calitate îndoielnică) şi alte evenimente organizate de Sărbătorile Iaşiului (manifestare cu accente mai degrabă rustice decât urbane). A existat o iniţiativă bună a Primăriei de a se organiza concerte şi în cartiere, dar s-a renunţat la ea din motive, pare-se, financiare, dar şi logistice, căci nu există spaţii care să permită asemenea desfăşurări de forţe. Din banii locali mai e susţinut în ultimii trei un festival de teatru românesc contemporan – dar care,neavând un concept clar, îşi merită mai degrabă titlul de „seri de teatru“ decât de festival –, iar din acest an avem şi un festival de film, Iasi International Film Festival (IIFF), cu un nume ambiţios, dar care s-a derulat cu săli goale, din cauza unei promovări deficitare. Un festival de succes a fost ani la rând Festivalul de Jazz Richard Oschanitzky, organizat de TVR Iaşi în parteneriat cu Radio Iaşi şi cu alte instituţii. Dar continuarea evenimentului e ameninţată de recesiune.
Categorii întregi de public, în special publicul tânăr, sunt insuficient reprezentate în spectrul evenimentelor şi acţiunilor socio-culturale. O instituţie care reuşise să se dezvolte din nimic, cu susţinere financiară minimă de la Consiliul Local, să îşi formeze un nucleu de public tânăr, constant şi în creştere, Ateneul Tătăraşi – singura instituţie culturală din cartier care se transformase într-un pol de atracţie pentru întregul public tânăr din oraş -, a fost sugrumat de Primărie pentru că directorul său francez, Benoît Vitse, nu corespundea „profilului“ agreat de Consiliul Local. Incapabilă de a propune strategii de urmat, de a lansa proiecte pe care să le finanţeze după o competiţie reală, Primăria a funcţionat, în schimb, bine ca cenzor în acest caz. După alungarea directorului de la Ateneu, instituţia s-a reîncadrat în peisajul insipid al aşezămintelor culturale perimate, incapabile să provoace, unde singurele evenimente sunt câte o lansare de carte şi câte o dezbatere adormitoare.
În acest peisaj somnolent, efortul Teatrului Luceafărul de a adăuga la publicul copiilor un public al adolescenţilor şi studenţilor – prin serile DramatIS, care promovează dramaturgi tineri ieşeni, şi prin proiectul de teatru underground Scena din subsol – este aproape singular. Arta contemporană este reprezentată în „capitala culturală“ Iaşi de efortul unic al lui Matei Bejenaru, iniţiatorul Bienalei de artă contemporană Vector, un eveniment important, dar de nişă. Arta urbană, arta stradală se află doar la stadiul de evenimente sporadice, experimente ale unor profesori şi colective studenţeşti de la facultăţile de Arte. Peisajul socio-cultural ieşean este acela rezultat dintr-o lipsă de strategie şi de viziune, din absenţa proiectelor. Se finanţează la întâmplare câte o iniţiativă personală, se dă în cap, adesea umoral, neargumentat, alteia. Lipseşte coerenţa.
Situaţia de la Iaşi se regăseşte, cu siguranţă, în tonalităţi diferite, în multe oraşe din ţară. Iar acest peisaj socio-cultural lipsit de armonie are tot atâtea şanse de a se schimba câtă deschidere manifestă oraşele, administratorii lor de a se implica activ în acest proces de redefinire identitară.
