Pe aceeași temă
Fără o identitate secretă, necartografiată şi nefructificată ca traseu, oraşul devine o simplă destinaţie turistică, abil croită după modelele globale, destinate unui consum cultural standard, în care orice diversitate reală îşi pierde specificul autentic pentru a se travesti într-un exotism bine temperat, consumabil fără rest.
Nu există un mai bun indicator al eficienţei economice a fenomenului cultural urban decât oamenii de care te împiedici pe stradă, turiştii de care nu ai loc sau concetăţenii care par, datorită numărului, nişte invadatori străini porniţi să sufoce şi să colmateze arterele oraşului. Blocajul traficului este acum măsura comercială a succesului cultural. Mulţi oameni se strâng în jurul cinematografelor sau teatrelor cu ocazia premierelor, ceva oameni se strâng şi în librării sau târguri cu ocazia lansărilor de carte, iar în jurul sălilor de concerte, la orele consacrate ale serii, se strâng pâlcuri distincte de melomani. De monumentele de for public, la fel ca şi de creaţiile arhitecturale de excepţie se agaţă, frecvent, câţiva gură-cască ce ţin să se pozeze pe statui, să citească inscripţiile, să se urce în turnuri sau să admire tunuri, tancuri şi alte piese de scenografie eroică.
Dar niciuna dintre sursele de iradiere urbană a culturii nu poate să producă actualmente o forfotă şi un blocaj uman cvasipermanent şi atât de amplu precum muzeul. Muzeele (evident, nu cele din România) sunt ca nişte stupi în oraş, de unde roiesc mereu cohorte de vizitatori. În marile metropole culturale, precum Veneţia, Paris, Praga, vizitatorii circulă precum un şir neîntrerupt de furnici, de la un muşuroi la altul, la gât cu aparate de fotografiat şi în spate cu genţi pline cu hărţi şi teancuri de ghiduri, împingând cărucioare cu copii mici, handicapaţi ori asistaţi. Între Luvru şi Musée d’Orsay, între acesta din urmă şi Grand Palais, între Grand Palais şi Jeu de Paume, între Jeu de Paume şi Orangerie există un continuu du-te-vino, o masă în mişcare dirijată de un pilot automat invizibil, ce urmăreşte ţinte precise pe trasee consacrate. Traumatizant, acest succes de coşmar al pelerinajului laic este şi singurul care poate fi considerat drept indicator economic. Restul e idilă urbană.
În România, doar Sibiul şi-a propus şi a realizat, în parte, acest deziderat de a capta şi ghida turme umane între repere muzeale. Anul 2007, în care Sibiul a fost Capitala Culturală a Europei, a reprezentat momentul crucial în constituirea acestui angrenaj. Prestigiul de care se bucura Muzeul Brukenthal a facilitat coagularea sistemului, care cuprinde, pe întinderea oraşului, dar îndeosebi în partea centrală veche, cam 10 instituţii muzeale distincte, precum Muzeul de Istorie, Galeria de Artă Contemporană, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul Farmaciei etc., toate făcând parte din acelaşi complex muzeal Brukenthal, la toate intrându-se pe baza unui bilet comasat, furnizat împreună cu o hartă, un circuit pe care sunt marcate respectivele clădiri şi muzee. Or, chiar circuitul, reţeaua aceasta de muzee integrate ce impune un parcurs, se transformă într-o plasă de păianjen în care este prins, ca traseu, străzi, clădiri şi monumente, întregul oraş, ce devine scena uriaşă a unei experienţe culturale.
Competitorul Muzeului Brukenthal, complexul muzeal Astra, a urmat exact aceeaşi strategie de a crea o reţea proprie de muzee etnografice închise într-un itinerariu ce leagă Piaţa Mică cu Dumbrava Sibiului. Iar cele două Complexe Muzeale (titulatură corectă din punct de vedere descriptiv, dar cam emfatică prin comparaţie cu alte muzee, care nu sunt chiar aşa de „complexe“, deşi sunt alcătuite din mult mai multe clădiri, precum Luvrul), într-un oraş mic cum este Sibiul, nici măcar nu-şi fac o reală concurenţă, mulţumindu-se cu o complementaritate reciproc avantajoasă. Dacă Brukenthal (palatul şi colecţiile pe care le cuprinde) este despre cultura înaltă, oferind o oglindire locală, provincială, a spiritului aulic, de curte austriacă, Astra prezintă ceea ce ar putea fi numit antipodul acestei culturi, spiritul popular autohton, obiceiurile şi creaţiile populare. Este vorba despre o justă împărţire a sferelor de interese culturale (şi comerciale) între două instituţii ce coabitează în acelaşi spaţiu şi ale căror politici converg, chiar dacă asta poate să confuzeze vizitatorul, nesigur dacă mica metropolă săsească din Transilvania a fost şi este leagănul unei civilizaţii pur autohtone sau căminul de adopţie al unei paradigme culturale occidentale împinsă până la graniţele sale estice.
Docile, trupele turistice urmează traseele marcate, consumând şi nivelând aceste asperităţi şi discordanţe de concepţie şi construcţie identitară, topite în amalgamul bine dozat de diversitate şi proximitate culturală. Consecinţa directă a acestei ambalări în reţele şi trasee a întregului oraş este prezenţa permanentă a fluxului de vizitatori, dar, totodată, pierderea, în mare măsură, a identităţii locului (acea identitate care ar putea fi descoperită de fiecare vizitator pe cont propriu). Fără o identitate secretă, necartografiată şi nefructificată ca traseu, oraşul devine o simplă destinaţie turistică, abil croită după modelele globale, destinate unui consum cultural standard, în care orice diversitate reală îşi pierde specificul autentic pentru a se travesti într-un exotism bine temperat, consumabil fără rest.
Dar poate că acesta ar fi cel mai mic rău pentru un oraş ca Bucureştiul, unde reţelele şi traseele nu există sau sunt dezarticulate, unde nu bate niciun puls şi nu există niciun flux de vizitatori care să lege Muzeul Satului, Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Naţional de Artă şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană care, deşi plasate oarecum pe aceeaşi axă, nu întreţin legături între ele, nu-şi pasează unele altora vizitatorii, nu cultivă joncţiunile şi colaborările, ci suspiciunile şi distanţarea. Pe Calea Victoriei, artera care ar trebui să fie covârşită de ţesutul de vizitatori întins între muzee, circulaţia este mai anemică decât pe Calea Dorobanţi înainte de 1989. Muzeele sunt solitare, închise în gelozii şi exclusivisme datate, preocupate să se singularizeze, să-şi fidelizeze şi să-şi ţină captiv publicul de nişă, nu să alcătuiască o reţea care să le alimenteze în permanenţă pe toate. Dacă Sibiul merge tot mai mult către tipul de oraş închis în reţele culturale fixe, prietenoase până la a fi invazive faţă de autonomia vizitatorului, Bucureştiul muzeal este, în continuare, un oraş atât de deschis încât pare a fi nedefrişat cultural, pradă lehamitei endemice.
