22 PLUS, nr. 310: Constituţia ca vaccin împotriva exuberanţei

Emanuel Mihail Socaciu | 23.11.2010

Pe aceeași temă

Este o observaţie comună, aproape un truism, că un rol crucial al legilor (dacă nu cel mai important) este acela de a face posibilă predictibilitatea interacţiunilor. Cu atât mai mult ar trebui să fie valabil acest lucru cu privire la setul de norme fundamentale pe care le reuneşte o constituţie. Această cerinţă pare însă să stea într-o oarecare tensiune cu exuberanţa specifică unui sistem democratic. Dacă guvernarea democratică este expresia „voinţei poporului“, atunci noi (unde „noi“ poate sta pentru un grup profesional, pentru o comunitate locală, pentru o mulţime de cetăţeni reuniţi de o serie de angajamente valorice comune etc.) vom simţi, în mod natural, că este legitim să folosim mecanismele guvernamântului pentru promovarea unor scopuri particulare. Doar suntem parte a poporului. Şi, în plus, la fel fac şi ceilalţi.

Să observăm că nu este necesar aici să presupunem reaua voinţă a cuiva. Preluând un vechi argument formulat de Thomas Hobbes, (aproape) nimeni nu crede sincer despre sine sau despre rolul social pe care îl îndeplineşte că nu este extrem de important. Mai mult, atunci când oamenii spun „cutare şi cutare domenii sunt prioritare“ sau „cutare valori morale sunt esenţiale“, de multe ori ei sunt mânaţi de o grijă genuină pentru binele social, şi nu doar de ideea obţinerii unor avantaje înguste. Problema este aici de ordin semantic. Aproape întotdeauna, prin „prioritar“ se înţelege „trebuie finanţat mai mult de către stat“ sau „trebuie reglementat mai în detaliu“, iar prin „esenţial“ se înţelege impunerea juridică a unei agende de ordin moral (spre exemplu, incriminarea unor „infracţiuni“ lipsite de victime, în numele unor noţiuni abstracte).

Ştim din experienţă (cred că toată lumea are astfel de prieteni sau cunoscuţi) cât de greu este să ne formăm nişte aşteptări rezonabile cu privire la comportamentul oamenilor exuberanţi. Entuziasmul lor funciar, dublat de credinţa puternică în valoarea şi altruismul propriilor idei duc la o avalanşă de iniţiative, susţinute cu multă energie şi a căror succesiune e imposibil de anticipat. Sursa entuziasmului de azi e uneori obiectul scepticismului de ieri şi, în genere, nu avem niciun indiciu despre ce va fi esenţial mâine. Cu atât mai greu ne va fi să anticipăm cadrele interacţiunii cu o guvernare exuberantă.

Iar impactul este la o cu totul altă scară, deoarece cursa pentru promovarea socială a unor scopuri particulare admite o pluralitate de „câştigători“. De exemplu, guvernarea, plină de bune intenţii, cu urechea deschisă la dorinţele publicului va decide azi că X (un domeniu, o categorie socială etc.) este prioritar şi trebuie sprijinit financiar. Mijloacele sunt intim conectate cu ierarhizarea scopurilor: spre exemplu, vor fi obţinute prin taxarea lui Y, mai puţin important. Doar că mâine se poate întoarce roata. Y poate dovedi că este la fel de vital sau că este îndreptăţit la o compensaţie pentru efortul făcut pentru X. În primul caz, guvernarea sensibilă şi empatică îl poate taxa pe Z (nici nu trebuie să fie modestă când are la dispoziţie, de fapt, tot alfabetul), iar în al doilea, spre exemplu, îi poate oferi lui Y protecţie faţă de concurenţă. Toţi câştigătorii devin perdanţi, plătind în schimbul unui privilegiu, până la urmă, mai mult decât obţin de pe urma lui. Sau, oare, nu toţi?

Am descris un mecanism prin care oameni sinceri şi altruişti, autentic interesaţi de binele comun, folosind mecanismul unei guvernări la fel de sincere şi altruiste, produc efecte devastatoare. Ce se va întâmpla oare dacă înlocuim această ipoteză cu aceea, mai plauzibilă în raport cu viaţa reală, potrivit căreia grupurile participante la joc nu sunt compuse, de fapt, din oameni chiar atât de buni? De fapt, nici nu prea contează, nu concepţia noastră despre natura umană este în joc aici, ci măsura în care excesele guvernării exuberante pot fi temperate.

Cred ca nucleul dur al abordărilor constituţionale de tip liberal rezidă tocmai în ideea că exact aceasta este zona în care trebuie să căutăm rolul vital al unei constituţii.

Îl îndeplineşte Constituţia României, în forma sa actuală? Suficient să ne gândim la festivalul ordonanţelor de urgenţă din deceniile de postcomunism sau la un indicator simplu, de tipul numărului de pagini de reglementări anuale sau de tipul ponderii statului în PIB, pentru a avea un răspuns.

Cum ar putea să-l îndeplinească? Poate printr-un mecanism de tipul celui propus de şcoala alegerii publice, poate printr-un altul. Discuţia tehnică este uriaşă, iar multe dintre coordonatele ei particulare sunt abordate în articole din acest supliment sau din precedentele două. Aş sugera aici doar o idee generală, pretehnică: renunţarea la presupoziţia actuală, pe care am putea-o caracteriza ca o „prezumţie în favoarea legiferării“ (M.R. Solcan) cu noţiunea liberală a unei „prezumţii în favoarea libertăţii“. Pentru a-l parafraza pe Robert Nozick, limitând constituţional puterile şi extinderea guvernământului, limităm de fapt răul pe care ni-l putem face unii altora prin intermediul acestuia.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22