Pe aceeași temă
Pentru a ajunge la un echilibru real, le revine noilor state membre să-şi facă auzită vocea, să capete curaj şi să realizeze o ruptură cu percepţia, mereu distorsionată, a unei Europe divizate de Zidul Berlinului.
În ştiinţele umane există noţiunea de „distanţă psihologică“, care face ca britanicii să se simtă mai apropiaţi de Africa de Sud decât de Bulgaria sau ca un italian din Bruxelles să considere că distanţa care îl separă de Roma este mai mică decât cea care îl separă de Varşovia, deşi, în termeni geografici, ambele se găsesc la aceeaşi distanţă de capitala Europei.
Recentele tentative de a construi o zonă euro autonomă indică faptul că acest sindrom de distanţă psihologică, deşi estompat ca urmare a lărgirii Uniunii Europene, este mereu valabil în relaţiile dintre ţările UE. Chiar şi afirmarea Poloniei, care aspiră să fie recunoscută ca un actor regional de către vecinii săi din Europa Centrală, nu face să dispară această divergenţă. În imaginarul celor mai mulţi dintre europeni, frontiera între Europa Orientală şi cea Occidentală este încă definită de Rin, iar Varşovia se află la jumătatea distanţei dintre Berlin şi Moscova, deşi în realitate distanţa care îl separă de capitala rusă este de cinci ori mai mare decât cea dintre Varşovia şi capitala germană.
În mod evident, căderea Zidului Berlinului, în 1989, lărgirile succesive şi, în consecinţă, mobilitatea sporită a cetăţenilor europeni contribuie la dispariţia progresivă a acestei lumi dualiste şi favorizează apropierea europenilor de pe ambele părţi ale acestei bariere fictive. Această evoluţie a adăugat noi dimensiuni simplei distincţii între lumea din Est şi cea din Vest.
Diferenţele ce persistă sunt o consecinţă directă a trecutului, a sistemului economic, politic şi social în care funcţionau statele separate până în 1989 de Cortina de Fier şi de verdictul tragic de la Ialta. Ele rezultă, de asemenea, din transformarea profundă şi multidimensională pe care aceste state au înregistrat-o de-a lungul procesului de aderare la UE.
Prima dintre ele se datorează diferenţelor de nivel de dezvoltare economică, de produs intern brut per capita sau pur şi simplu de bunăstare generală a populaţiei. În termeni absoluţi, PIB-ul noilor state membre este inferior PIB-ului celorlalte state ale UE, chiar dacă economiile lor se dezvoltă mai dinamic decât economiile celor mai multe dintre statele din Europa Occidentală, iar nivelul lor de îndatorare este inferior nivelului celor mai mulţi dintre membrii zonei euro. Printre statele nonmembre ale zonei euro, numai unul depăşeşte pragul de 60% pentru datoria publică înscris în criteriile de convergenţă de la Maastricht. Or, dintre cele 17 ţări din zona euro, numai cinci îndeplinesc criteriile privitoare la datoria publică prevăzute la Maastricht. În acest context de criză, care nu este datorată problemelor monetare, ci nivelului de îndatorare, discuţia recentă asupra guvernanţei economice a zonei euro şi compromisul realizat privind chestiunea deschiderii summit-urilor zonei şi observatorilor (PNV – „participant no vote“), adică viitorilor membri ai zonei euro, nu au făcut decât să confirme existenţa clivajului. Întreaga dezbatere asupra noului Tratat fiscal avea un caracter simbolic. Ce înseamnă pentru zona euro să admită la masa negocierilor observatori fără drept de vot, dat fiind faptul că este vorba despre un mecanism economic interdependent şi că ţările din afara euro asumă şi ele riscuri şi vor suporta, de asemenea, consecinţele marilor şocuri ale crizei datoriilor?
Cea de-a doua diferenţă rezidă în locul acordat noilor state membre şi felului în care sunt tratate în interiorul Uniunii. Unele dintre noile state membre încă se confruntă cu perioade tranzitorii şi sunt pe cale de a beneficia de-abia acum pe deplin de acquis-ul comunitar. Bulgaria şi România aşteaptă încă, pe nedrept, unda verde pentru a adera la spaţiul Schengen şi o deschidere fără restricţii a pieţelor muncii. Altele, precum Letonia, aşteaptă intrarea în zona euro (Estonia, Slovacia şi Slovenia au deja moneda comună) sau o reprezentare echitabilă la nivelul funcţionarilor din instituţiile europene.
Cea de-a treia diferenţă este legată de percepţia UE şi de rolul pe care aceasta trebuie să îl joace în lume. Astăzi, ţările din Europa Centrală şi de Est apără ortodoxia comunitară. În ciuda a ceea ce se spune, fenomenele de extremă dreaptă sau de extremă stângă sunt cele mai vizibile în Europa Occidentală: Frontul Naţional în Franţa, Alianţa pentru Viitor în Austria, Vlaams Belang în Belgia, Partidul pentru Libertate în Olanda sau Liga Nordului în Italia.
Pe de-o parte, fiind mult mai liberale decât cea mai mare parte a statelor din „Vechea Europă“, noile state membre se opun vehement oricărei tentative de armonizare a taxelor sau încercărilor de slăbire a pieţei comune. Ele optează pentru o Europă care să fie un actor colectiv, evitând distincţia între statele membre care, uneori, se vor mai egale decât celelalte. Societăţile din aceste „state din Est“ sunt mult mai sensibile faţă de apărarea drepturilor omului, de libertate, democraţie şi solidaritate. Ele sunt mult mai preocupate de situaţia statelor situate la Estul frontierei orientale a UE, chiar dacă vocea lor şi mijloacele lor de acţiune sunt mai puţin spectaculare decât demonstraţiile de forţă ale „vechilor“ state membre la care asistăm în Mediterana. Summit-ul Parteneriatului Estic organizat la Varşovia în septembrie 2011 a demonstrat diferenţele de sensibilitate dintre Estul si Vestul UE, în raport cu vecinii săi orientali. Încă o dată a fost demonstrată dificultatea de a elabora o veritabilă politică externă comună la care aspiră noii membri.
Pe de altă parte, ţările din Europa de Est au un nivel de securitate energetică inferior în raport cu ţările din Europa Occidentală, ceea ce are drept consecinţă priorităţi diferite în materie de politică energetică şi mix energetic. Părerile sunt divergente între Vest şi Est şi în materie de politică de mediu, cele din urmă având o industrie mult mai clar orientată către sursele clasice de energie. Politica de coeziune este un alt măr al discordiei. În ciuda argumentelor avansate de Occident şi de către contributorii neţi la bugetul european, repartizarea fondurilor de coeziune nu are nimic de-a face cu o operă caritativă. Pentru fiecare euro alocat uneia dintre ţările din Grupul de la Vişegrad, UE-15 recuperează 61 de centime.
Divergenţele se estompează, însă relaţia dintre Estul şi Vestul UE nu este încă echilibrată. Factorul care a contribuit probabil cel mai mult la apropierea lor este sfârşitul neîncrederii rezultate din memoria celui de-al doilea război mondial şi normalizarea, în curs, dar nu definitivată, a unei relaţii dificile cu Rusia. Pentru a ajunge la un echilibru real, le revine noilor state membre să-şi facă auzită vocea, să capete curaj şi să realizeze o ruptură cu percepţia, mereu distorsionată, a unei Europe divizate de Zidul Berlinului. În acest context, extinderea a fost o bună lecţie despre modul în care trebuie eliminate stereotipurile trecutului. Suntem încă în faza în care recuperăm întârzierile. În al optulea an de apartenenţă al Poloniei la UE, este dificil să recuperăm un acquis care acoperă mai mult de jumătate de secol de construcţie europeană. Însă ultimii ani au demonstrat că vocea noastră trebuie să fie luată în seamă.
Jacek Saryusz-Wolski este diplomat şi politician polonez. A urmat studii economice, obţinând titlul de doctor al Universităţii din Łódź în 1980. După căderea Zidului Berlinului, a urmărit îndeaproape procesul de aderare a Poloniei la UE întrucât a fost primul plenipotenţiar polonez pentru integrarea europeană şi, ulterior, secretarul Comitetului pentru integrare europeană. Ales deputat european din partea Platformei Civice în 2004, el a ocupat funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European. În prezent este vicepreşedinte al Partidului Popular European şi conduce Delegaţia Poloniei din Grupul PPE.
