Băncile cu capital străin: binecuvântare sau blestem?

Redactia | 19.09.2017

Criza financiară care a debutat cu pră­bu­șirea Lehmann Brothers a provocat pier­deri uriașe sistemului financiar, l-a obligat să se recalibreze și a fragilizat finanțele mul­tor state. Statul român nu a scos ni­ciun leu din vistierie pentru a-și susține sistemul bancar, o performanță datorată fap­tului că acesta era dominat de bănci cu acționariat străin.

Pe aceeași temă

Atunci, în toiul crizei, băncile asigurau stabilitatea sistemului, acum aceste bănci fac obiectul acuzării din partea unei largi părţi a publicului şi a spec­trului politic.

 

Piața financiară dominată de capitalul străin

 

De ce au ajuns băncile cu capital străin să domine sectorul bancar românesc? Pentru a răspunde la această întrebare, va trebui să ne întoarcem în timp, în anii ’90 ai secolului trecut. Două bănci de im­por­tan­ță sistemică - Banca Agricolă şi Bancorex – au fost salvate cu bani publici, de la bu­get, adică de la toți contribuabilii. Opțiu­nea lăsării lor să falimenteze nu era via­bilă în condițiile în care milioane de ce­tățeni şi sute de mii de firme îşi derulau ope­rațiunile financiare prin intermediul aces­tor două bănci. Nota de plată a fost sem­nificativă – circa 8% din Produsul In­tern Brut de atunci – şi asta fără a socoti dobânzile la obligațiunile de stat emise în acest scop. Alte zece bănci (opt cu capital majoritar privat românesc – Albina, Bank­coop, Credit Bank, Banca Internațională a Religiilor, Columna, Dacia Felix, Banca Română de Scont, Banca de Investiții şi Dezvoltare - şi două cu capital majoritar stră­in – Nova Bank şi Banca Turco-Ro­mâ­nă) au fost lăsate să falimenteze, nefiind bănci de importanță sistemică. Chiar şi în cazul lor, a existat o notă de plată, su­por­tată însă de întregul sistem bancar, prin intermediul despăgubirilor acordate de­po­nenților prin Fondul de Garantare a De­po­zitelor.

 

Dat fiind că, în cele mai multe cazuri, aceste experiențe nefaste (bail-out-uri ale unor bănci de stat şi falimente a opt bănci private cu capital autohton) au fost ge­nerate de un management inadecvat sau pur şi simplu de fraudă din partea acțio­narilor sau a administratorilor de bănci, s-a recurs la soluția privatizării sistemului bancar cu acționari străini, în speranța că aceștia nu vor permite repetarea unor ase­menea experiențe, iar în cazul puţin pro­babil că o vor face, vor suporta şi costu­rile.

 

Privind retrospectiv, decizia a fost jus­ti­ficată, deoarece în criza declanșată în anul 2008 statul nu a mai cheltuit nici măcar un leu pentru salvarea vreunei bănci cu ca­pital străin sau autohton.

 

În esență, în condițiile actuale, chiar şi lă­sarea unei bănci să falimenteze ar fi mult mai oneroasă decât în anii ’90: dacă atunci garanțiile acopereau doar persoanele fizice în limita a 5.000 de dolari pe persoană şi bancă, acum acestea acoperă atât per­soa­nele fizice, cât şi persoanele juridice, dar în limita a 100.000 de euro pe persoană şi bancă(!). Şi chiar dacă, inițial, costurile acestea sunt suportate de bănci, prin in­termediul Fondului de Garantare, ulterior este aproape inevitabil ca respectivele cos­turi să fie trecute asupra consumatorilor, prin intermediul dobânzilor şi comisioa­nelor.

 

Cât de profitabile sunt, de fapt, băncile din România?

 

Orice investitor care ar vrea să-şi plaseze capitalul în acțiunile unei bănci compară costul capitalului respectiv (cât îl costă să îl obțină) cu randamentul capitalului (Re­turn on Equity sau ROE), adică câștigul anual generat de respectivul capital. Im­portantă este durata de recuperare a ca­pi­talului investit, adică acoperirea prin pro­fituri anuale a investiției inițiale. Este un fapt de netăgăduit că destule bănci cu ca­pital străin care au venit în România re­lativ târziu, în perioada 2007-2011, au fost afectate de criză şi nu au putut genera profit sau acesta a fost atât de mic, încât nu a acoperit investiția inițială. Aşa se ex­plică numeroasele ieşiri de pe piaţa locală ale unor bănci străine, care au apreciat că nu au condiții prielnice pentru a-şi re­cu­pera investiția într-o perioadă rezonabilă. Chiar şi băncile care au venit relativ de­vreme şi au generat suficient profit pentru a-şi recupera investiția inițială se află sub presiunea acționarilor: în noile condiții in­ternaționale de suprareglementare ban­ca­ră, costurile au crescut atât de mult, încât pur şi simplu e mai rentabil să investești în alte domenii, cu profitabilitate mai ma­re. Aşa se explică efortul băncilor de a ra­por­ta profituri cât mai semnificative.

 

Dacă privim retrospectiv, profiturile to­ta­le cumulate ale sistemului bancar din peri­oada 2006-2008, de circa 9 miliarde lei, au fost anihilate de pierderile cumulate din perioada 2009-2014, de circa 8,5 mi­li­arde lei. De abia în anii 2015-2016 a rede­venit sistemul bancar profitabil, cumulând profituri de aproximativ 8,7 miliarde lei (plus încă 2,6 miliarde lei în prima ju­mă­tate a anului 2017). Chiar şi aşa, circa 40 de bănci au generat în România, în ultimii 11 ani, un profit cumulat de doar circa 2 miliarde euro. Pentru cetățeanul de rând poa­te părea o cifră mare, pentru inves­ti­torii străini este însă o cifră neglijabilă.

 

Acordurile de la Viena

 

Cele două acorduri nu s-au referit strict la România, ci au acoperit aproape toate sec­toarele bancare din statele central şi est-europene, de o manieră unitară.

 

Acordul Viena 1, semnat în 2009, a avut, în principiu, trei obiective, toate legate de depășirea urmărilor crizei-financiare inter­na­ționale: menținerea expunerilor față de țara gazdă, includerea băncii locale în sche­mele mari de ajutor financiar primit de banca-mamă și recapitalizarea băn­ci­lor.

Menținerea totalului expunerilor pe active a băncilor-mamă în ţările-gazdă, adică păs­trarea sumelor totale, a ajutat statul în si­tua­ții de criză deoarece banii au fost re­di­recționați către titluri de stat. Al doilea punct al acordului se asigura că de pa­che­te­le na­ționale de sprijin oferite în ţările lor băn­ci­lor-mamă beneficiază şi filialele din Eu­ro­pa emergentă. România a bene­fi­ciat fă­ră pro­blemă de recapitalizarea băn­cilor-fii­că de către băncile-mamă, ori de câte ori au­toritățile bancare au solicitat mă­sura.

 

Acordul Viena 2, semnat în 2012, a avut de urmărit, în primul rând, o dezin­ter­me­diere ordonată, adică reducerea expunerii totale pe active, având în vedere, pe de o par­te, necesitatea stringentă de fonduri a băncilor-mamă, iar pe de altă parte, pers­pectivele limitate de creditare în statele estice afectate de criză.

 

În plus, a asigurat crearea unor proiecte punctuale de armonizare între state, în domenii precum creditele neperformante (NPL), practici de supraveghere şi re­zo­lu­ție bancară, scheme de garantare a credi­telor etc.

 

Pentru ca băncile să scape mai repede de NPL era nevoie, atât în România, cât şi în celelalte state central şi est-europene, de un tratament fiscal favorabil al acestora, care să permită compensarea cheltuielilor cu creanțele înstrăinate prin profiturile ob­ţinute în anii următori. De asemenea, era necesară admiterea vânzării NPL la pre­țuri oricât de mici, către organizații specia­lizate în recuperarea creanțelor.

 

Aceste cerințe – acuzate în prezent de Guvernul României – s-au aplicat în mod similar în toate statele din zonă şi au fost acceptate de Parlamentul României. Ca re­zultat, rata creditelor neperformante a scă­zut de la 22% din totalul creditelor la 8%. Per a contrario, să ne imaginăm că statul român nu ar fi acordat aceste tratamente favorabile: băncile din România s-ar fi sin­gularizat ca având cele mai mari NPL din regiune, agențiile de rating ar fi re­tro­gra­dat România, iar statul român s-ar fi îm­pru­mutat mult mai greu şi mult mai scump. În esență, ajutând băncile să scape de creditele neperformante, statul s-a aju­tat indirect pe sine.

 

Desigur, constatările de mai înainte rela­ti­vi­zează ideea potrivit căreia statul român n-ar fi ajutat băncile în perioada crizei, dar este sigur că nu a făcut-o decât indi­rect şi cu efecte pozitive pentru sine în­suși.

 

Este suprataxarea băncilor o idee bună?

 

Suprataxarea băncilor este o idee proastă, deoarece nu îşi atinge scopul declarat, pe­depsirea băncilor, ci îi pedepsește pe cli­en­ții lor (deponenți şi debitori), căci băncile pot foarte uşor să treacă respectivele cos­turi asupra acestora.

Fie că vorbim de o taxă pe tranzacții finan­ciare (ca în Austria) sau de o taxă pe ac­tivele financiare (ca în Polonia), efectul este același: cei care suferă în ultimă ins­tanță sunt clienții băncilor.

 

Cel puțin, în Europa de Vest, respectivele ta­xe (în cele 11 state care le-au introdus) au avut o dublă motivație: faptul că băn­cile au fost ajutate masiv, în mod direct, de către state, în perioada post-criză şi – acolo unde s-a aplicat taxa pe tranzacții fi­nanciare – descurajarea utilizării activelor toxice, precum instrumentele derivate.

 

Este adevărat că în Polonia nu a acționat ni­ciuna dintre aceste două motivații, ci – pro­babil – nemulțumirea legată de extin­derea creditelor în franci elvețieni (CHF). Numai că, în cazul Poloniei, numărul de­bi­torilor afectați de creditele în CHF era mult mai mare decât în România: circa 500.000 faţă de circa 70.000.

 

În esență, băncile cu capital străin sunt un actor important în economia României. Tra­tamentul lor a fost, până în prezent, si­milar cu cel aplicat în statele din regiune. Ar fi păcat ca o relație în care ambele părți câștigă să se transforme într-o rela­ție în care ambele părți pierd.

 

* Opiniile prezentate sunt personale şi nu implică în nici un fel Banca Naţională a României.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22