Pe aceeași temă
făcând referire la faptul că elita politică a Statelor Unite avea până nu de mult aceeași educație și o coeziune evidentă în plan cultural, economic și politic. Pornind de la aceste detalii, legăturile dintre elitele economice, politice și militare tind să formeze o elită „unică“ a puterii, ceea ce duce la o dezangajare a întregii populații față de puterea decizională (C.W. Mills, The Power Elite, Oxford University Press, New York, 1956).
Cei care se află în vârful piramidei economice și politice sunt adesea oameni care se cunosc unii pe alții, au un standard de viață apropiat, se frecventează unii pe alții și formează grupuri de interese care interferează cu politicile guvernului. Acest fenomen a fost continuu în România postdecembristă și a devenit transparent spre sfârșitul ultimului mandat prezidențial al lui Traian Băsescu. Circula în 2012, după ce Victor Ponta devenise premier, o anecdotă relevantă despre acest peisaj: Dorin Cocoș, soțul Elenei Udrea, favorita președintelui, adusese din ultima lui călătorie în Dubai două costume scumpe, unul pentru președinte și unul pentru primul ministru, din greșeală, însă, i l-a trimis lui Băsescu pe cel cumpărat pentru Ponta și lui Ponta pe cel destinat lui Băsescu.
În spațiul public, Băsescu & Udrea erau adversarii cei mai virulenți ai liderului social-democrat. În viața privată, însă, după cum avea să dezvăluie mai târziu Elena Udrea, când împotriva ei a fost deschis primul dosar penal, lucrurile erau mult mai nuanțate, iar de la întâlnirile informale și transpartinice nu lipseau nici reprezentanții la vârf ai Serviciului Român de Informații. „Elita statului“, cu tot cu președintele, se detașase complet de restul populației. La fel cum se întâmplase, zece ani mai devreme, pe vremea când Ion Iliescu îl mustra părintește pe premierul său Adrian Năstase că promovează „capitalismul de cumetrie“.
Această tradiție vine din perioada lui Ceaușescu, când România era dominată de nepotism politic și clientelar: structurile de decizie erau organizate în funcție de loialitate, iar la nivelul următor era aplicată metoda rotației cadrelor, prin care reprezentanții nomenklaturii erau împiedicați să-și organizeze propriile rețele de putere (Anneli Ute Gabanyi, Elita funcțională în România comunistă (1965-1989), Xenopoliana, IV, 1996, 1-4, Iași). Tehnocrații rămâneau în cercurile exterioare ale puterii, dar nu total rupți de ea, în vreme ce disidenții Partidului Comunist (Ion Iliescu, Silviu Brucan) ocupau funcții periferice, erau marginalizați, dar nu excluși cu totul.
Apoi, după căderea comunismului, în primul „organ provizoriu al puterii de stat“, Consiliul Frontului Salvării Naționale, din cei 39 de membri, 11 ocupaseră posturi decizionale în cadrul PCR între 1945-1989. În Guvernul Petre Roman constituit în 1990, 75% dintre miniștri avuseseră în perioada comunistă responsabilități în structurile partidului, iar doi dintre ei au fost implicați direct în represaliile din decembrie 1989 (ministrul Apărării Victor Atanasie Stănculescu și ministrul de Interne Mihai Chițac). Prezența elitelor comuniste în parlamentele postdecembriste până în 2004 a fost aproape constantă, ocupând circa 15% din fotoliile Senatului și Camerei Deputaților, cu un minim de 11% între 1996-2000, când alegerile au fost câștigate de PNȚCD și PNL (datele au fost luate din Raluca Grosescu, Conversia elitelor comuniste din România în perioada de tranziție: 1989-2000, în Mihai Dinu Gheorghiu, Mihăiță Lupu, Mobilitatea elitelor în România secolului XX, Paralela 45, 2008).
Controlul politic pe care l-au avut în primele guverne fostele cadre ale Partidului Comunist le-a favorizat lor și rețelelor din fostul regim la care erau conectați accesul la resurse economice. Aceste rețele din care făceau parte vechile elite ale Securității și ale aparatului de stat comunist s-au ramificat în timp și au continuat să funcționeze pe baza relațiilor clientelare. Așa se explică bunăstarea excesivă a politicienilor de meserie și a demnitarilor care au ocupat poziții în primii 25 de ani după căderea comunismului.
Pasivismul politic al societății este unul dintre efectele comasării elitei politice într-o „elită statală închisă“, dezinteresată de binele public. Dezmembrarea acestui cerc închis, care a început prin acțiunile în forță ale justiției, ar putea schimba modalitatea de recrutare a elitelor, precum și rolul lor în societate.