Ignoranța religioasă

Deși în spațiul ortodox mărturisirea de credință este încă vitală și Biserica mult mai frecventată decât în Apus, ignoranța „la nivel local“ capătă accente nefaste, mai cu seamă din perspectiva reconstrucției sociale posttotalitare.

În lumea secularizată, tentativa de a im­pune necredința (în Dumnezeu) ca pe o no­uă credință implică efecte colaterale ca­re nu se opresc într-un punct anume. Se propagă în lanț, atingând categorii tot mai diverse de persoane. Deși campioană a istoriei, societatea dez­voltată de tip occidental la­să nerezolvate contradicții pe care generațiile foarte tinere le experimentează frontal și care, oricum, vor avea efecte pe termen lung. Cum să pui cap la cap standardele imbatabile ale cunoașterii raționale, ale progresului știin­țific, ale însuși Evoluționismului tutelar și acceptarea, sub atâtea forme, a ignoranței în domeniul religios? A indiferenței față de homo religiosus? Lăsând la o parte fap­tul că orizontul văduvit de Transcendență, impus majorității copiilor contemporani, poate fi considerat un fel de domiciliu for­țat al spiritului, de încarcerare subli­mi­na­lă, aș spune că riscul major îl reprezintă aban­donarea unei educații generale care să îi ajute să se informeze și să discearnă sin­guri. Chiar și sub aspectul „teoretic“ al „istoriei ideilor și credințelor religioase“, accesul formativ la această dimensiune fon­datoare a existenței umane nu se ridică nici pe departe la nivelul importanței sale. Nici în Vest, nici în Est. Din acest punct de vedere, duhul veacului își lasă tot mai vi­zibil amprenta asupra societății post­moderne de sorginte creștină, nedrep­tă­țind, de fapt, Matca atâtor valori con­tem­porane – cea mai invocată dintre ele fiind însăși definiția omului, ca persoană unică, irepetabilă și liberă.

Ignoranța este, cred, principala vul­nerabilitate în context spiritual ac­tual, ea presupunând conotații în plus față de incultura propriu-zisă. Dacă a avea cultură (religioasă) de­pinde de aplecarea fiecăruia pentru stu­diul teologiei sau cercetarea inter­dis­ci­pli­nară (în mod inevitabil apanajul unei eli­te), ignoranța nu presupune atât absența erudiției, cât mai ales nepăsarea față de ceea ce nu știi, față de ceea ce nu înțelegi sau față de eventualele confuzii ce s-ar pu­tea naște dintr-o abordare superficială... Îndeosebi când intră în discuție domeniul de cumpănă văzut/nevăzut, comunicare/comuniune, știință/credință, principalul duș­man (al oricui) este limitarea la pon­cife ideologice, la prejudecăți, dar și an­grenarea în manipulări de tot soiul. Rolul clarificator în aceste cazuri îl au, generic vor­bind, mediatorii din toate zonele im­plicate – profesori, preoţi, analişti de pre­să, filosofi etc. Personalităţile. Cu toate acestea, mulți intelectuali rafinați dis­pre­țuiesc cu nonșalanță faptul religios. Și pre­feră să facă tabula rasa.

În volumul său din 2008, L’Opprobre, scrii­torul Richard Millet (vârf de lance al așa-numitului nou val reacționar francez) scanează fără înconjur starea con­tem­po­ra­nă: „De ce îi consider pe francezi proști, vulgari, vlăguiți, siniștri, ofensanți? Nu doar pentru că și-au renegat religia, ci și pentru că își calcă zilnic în picioare limba, afișând veselia celor încântați de a fi fost lobotomizați. (...) Ceea ce spun despre francezi este, de altfel, mai mult sau mai puțin, valabil și pentru germani, italieni, spanioli sau englezi – adică pen­tru toate popoarele naufragiate ale Eu­ropei creștine“ (pp. 128, 131, tr.n.). Când afirmă, ceva mai departe, că ofensiva Islamului asu­pra Occidentului, în sec. XXI, întâlnește aici „un vid spiritual absolut“, Mil­let acuză indirect opacitatea ca­re generează violența fap­telor și a gândirii. În acest context, masacrul din re­dacția revistei satirice Char­lie Hebdo, petrecut în ia­nuarie 2015, va rămâne un simbol tragic al ignoranței interreligioase. Dacă autosuficiența agresorilor mu­sul­mani, înarmați în numele lui Allah, este ro­dul distorsionării fanatice a mesajului divin, aroganța jurnaliștilor republicani „emancipați“ generează, în schimb, in­capacitatea de a distinge între libertatea de expresie și blasfemie. Cu atât mai mult, de a cântări implicațiile acestei rel­at­i­vi­zări. De altfel, nu este nici prima, nici ul­tima oară când omul secularizat recurge la instrumentul laș al blasfemiei, pentru a-și pune la punct adversarul... ideologic (din interior sau exterior), dar aproape niciodată efectul nu va fi cel scontat. Ce semnificație mai poate avea sloganul glo­balizat ad-hoc, acum opt luni, „Je suis Char­lie!“, în condițiile în care noua con­ducere editorială s-a grăbit (din prudență? din convingere?) să dea consemnul opus: „Stop atacurilor la Profet“?!... În pofida si­tuațiilor de criză și a alienării religioase tot mai răspândite, nu putem omite un lu­cru esențial: în lumea occidentală me­dia­torii își fac treaba, iar nivelul dezbaterii rămâne elevat pentru că, totuşi, fiecare entitate (academică, mediatică, clericală) își cunoaște locul și își respectă menirea în fața cetățeanului. Formatorul de opinie este, atât cât îi permite duhul veacului, res­ponsabil. Deși în spațiul ortodox măr­turisirea de credință este încă vitală și Bi­serica mult mai frecventată decât în Apus, ignoranța „la nivel local“ capătă accente nefaste, mai cu seamă din perspectiva re­construcției sociale posttotalitare. La noi, bunăoară, unul dintre cele mai triste exem­ple la îndemână îl reprezintă va­car­mul public în jurul canonizării marelui du­hovnic Arsenie Boca.

Orice proces de canonizare are două axe: Biserica ins­ti­tu­ţio­nală și evlavia populară. În ca­zul când cele două făgașe se reunesc, sfântul e oficializat. Da­că rămân paralele, el se sălășluiește, pur și simplu, în inima credincioșilor și lu­crează acolo. Evident, fervoarea religioasă nu poate fi „simfonică“. Întotdeauna apar falsetul, dizarmonia, chiar kitsch-ul. Dar asta nu o împiedică să-și aibă propria co­e­rență internă, de natură tainică, ase­mănătoare unui tsunami nevăzut pe care nimic nu-l poate stăvili. Tocmai pentru a echilibra balanța între realitatea (de ne­o­colit) a evlaviei față de un virtual sfânt și posibilele ei derapaje, este extrem de im­portant ca mediatorii pomeniți înainte să-și înțeleagă și să-și asume rolul. În ultimii ani, înțelepții societății noastre, presupuși a ordona cât de cât datele problemei, nu au făcut-o în mod satisfăcător. BOR a lă­sat practic subiectul în voia soartei, teo­logii profesioniști nu au fost îndeajuns so­li­citați să-și expună punctul de vedere, an­tropologii religiei nici ei, iar, pe acest fun­dal, presa scrisă și televizuală (în pro­por­ție covârșitoare) și-a făcut de cap. Cum anume? Renunțând la profesionalism, în favoarea senzaționalismului ignar. Tre­când cu vederea lumea credinței și nea­lo­cându-i o veritabilă dezbatere. Numeroase titluri în aldine, din ziare centrale, ilus­trează metehne endemice la noi, precum: scoaterea din context, răsturnarea ierar­hiei corecte a știrilor, renunțarea la deon­to­logia în raport cu publicul. Doar în ul­timele luni, mari cotidiane precum Ade­vărul sau Evenimentul zilei au atribuit spații nejustificate unor non-știri ten­den­țios exacerbate, care în mod normal nu ar fi ocupat mai mult de câteva rânduri pe o manșetă: „Minune la cofetărie, Iisus pe termopane“; „Pelerinul care a vrut să-l dez­groape pe Arsenie Boca: Sfântul mi-a poruncit!“; „Biznisul Boca, mană ce­reas­că pentru localnici“ etc. Cât despre ana­liza barometrului INSCOP, comandat de Adevărul (29 iulie), pentru a evalua „per­cepția românilor față cel mai în vogă mit religios“ (sic!) – aceasta ar merita pre­zentată studenților la jurnalism ca mostră de mesaj indus. Nu știm dacă și când va avea loc canonizarea părintelui Arsenie Bo­ca. Ceea ce contează deocamdată este asi­gurarea unei demnități a polemicii și evi­ta­rea efectului perfid al ignoranței...

Rafail Noica spunea, într-una din memorabilele prelegeri adunate în volumul Cultura duhului (Edi­tura Reîntregirea, 2002): „Am auzit și în Apus, și aici, în România, mulți oameni care, vrând să trăiască o viață dreaptă, să zicem, au fost șocați că sub numele de cultură, as­tăzi, în veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, tot ce-și poate închipui omul. Aș zice că are dreptate acest cu­vânt: până la urmă, cultura este ceva ce cultivăm. Dar, atenție - ceea ce cultivăm asta și devenim“...