Pe aceeași temă
Ca instrument conex documentului, Protocolul a declansat procesul de aplicare efectiva a sa, sub forma unei strategii mondiale de limitare si reducere a emisiilor la GES, prin obiective precise si mecanisme specifice. Divergentele aparute intre marile puteri pe tema consecintelor economice negative ale aplicarii efective a documentului si, in special, retragerea SUA (prin refuzul ratificarii) in martie 2001 au perturbat major evolutiile in materie. Preluand initiativa proiectului, UE a reusit sa atraga un numar suficient de state (peste 131), care sa permita intrunirea conditiilor de intrare in vigoare a Protocolului (ratificarea de peste 55 de state, care sa produca minimum 55% din emisiile mondiale de GES) si sa dovedeasca astfel ca se poate gestiona o problema ecologica globala si fara SUA, evident cu limitele inevitabile.
Capitalul de legitimitate internationala oferit de o asemenea tema si presiunea fenomenelor meteorologice extreme tot mai prezente au condus insa la reevaluari de pozitii si reveniri la masa negocierilor, chiar timide, a fostilor “recalcitranti”. Este cazul SUA, in care, pe de o parte, guvernul federal accepta reluarea discutiilor in contextul conventiei-cadru privind schimbarile climatice, iar pe de alta, o serie de state federate incheie acorduri subunionale pentru limitarea emisiilor de GES si cu mecanisme asemanatoare celor ale Protocolului de la Kyoto, ceea ce constituie un pas important spre convergenta unui proces mondial unic de abordare si actiune in privinta fenomenului ecologic global.
In contextul implinirii unui an de la intrarea in vigoare a documentului, Universitatea Ecologica din Bucuresti si Asociatia Romana de Drept al Mediului au organizat la 16 februarie a.c. o dezbatere stiintifica cu tema Protocolul de la Kyoto: evaluari si perspective.
Programul manifestarii a cuprins:
- Cuvânt de deschidere, academician Aureliu Sandulescu, vicepresedinte, Comisia de Ecologie a Academiei Romane
- Procesul Kyoto: o strategie mondiala pentru o problema globala, prof. univ. dr. Mircea Dutu, rector Universitatea Ecologica din Bucuresti, presedinte Asociatia Romana de Drept al Mediului (ARDM)
- Etapa Montréal si implicatiile sale, Sulfina Barbu, ministrul Mediului si Gospodaririi Apelor
- România la un an de la intrarea in vigoare a Protocolului de la Kyoto, dr. Ionut Purica, consilier Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor
- Strategia Uniunii Europene privind schimbarile climatice, dr. Gabriel Manu, Andrei Dutu
- Parteneriatul public-privat in procesul Kyoto, dr. ing. Serena Adler, Lead Auditor IEMA - Marea Britanie, av. Victor Marcusohn
- Rolul mass-media in promovarea obiectivelor procesului Kyoto, dr. Nicoleta Dandu, membru al Consiliului de onoare al Clubului Roman de Presa (CRP)
- Concluzii
Nota redactiei: Suplimentul din acest numar al revistei 22 prezinta in rezumat principalele interventii din cadrul reuniunii.
MIRCEA DUTU
O strategie mondiala pentru o problema globala
Sub impactul “efectului de sera”, clima mondiala cunoaste schimbari majore, intr-un ritm rapid, care devin astfel critice pentru existenta vietii pe planeta. Acest fenomen prevazut in urma cu 110 ani, studiat din 1955 si care face obiectul unor proiecte de gestionare a efectelor sale din 1975, a dobandit, prin incalzirea globala, o dimensiune mondiala.
Comunicatul comun din iunie 2005 al academiilor de stiinte din 11 mari state (inclusiv cele care produc cea mai mare parte a GES) a confirmat definitiv consensul elitei stiintifice mondiale asupra realitatii fenomenului incalzirii globale, a responsabilitatii activitatilor umane pentru aceasta si a urgentei de a se actiona adecvat. Opinia publica este din ce in ce mai constienta si mai ingrijorata de schimbarile climatice, de consecintele lor concrete, manifestandu-si pozitia prin forme specifice.
Clasa politica a acceptat, in principiu, concluziile oamenilor de stiinta, dar, sub presiunea intereselor economice deosebit de puternice, actiunea sa ramane mai degraba la nivel declarativ. Nici documentele oficiale nu au intarziat sa inregistreze problema; au aparut legi si strategii nationale, iar la nivel mondial a fost incheiata o Conventie-cadru privind schimbarile climatice (1992) la care sunt Parti peste 180 state. Caracterul lor preponderent programator si reticentele manifestate mai ales la nivel international de o serie de state le reduc insa eficienta la masuri timide, daca nu simbolice. La nivelul realitatilor climatice, evolutiile din 2005 sunt revelatoare; totodata, anul trecut s-au inregistrat cele mai mari pierderi financiare determinate de catastrofe naturale meteorologice (peste 200 de miliarde de USD). In cadrul summit-ului G-8 de la Gleneagles (iulie 2005), mai marii lumii au convenit “sa actioneze pentru a indeplini de urgenta obiectivele noastre comune si multiple de reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera”, dar putine sunt tarile in care s-a facut ceva notabil in acest sens.
In acelasi timp, este de domeniul evidentei ca, la fel ca orice problema globala, si cea a schimbarilor climatice necesita solutii globale. Globalitate in mai multe sensuri: cel al modului de elaborare, al continutului si efectelor masurilor preconizate si, desigur, al consecintelor asteptate. Responsabilitatea globala comuna a tuturor tarilor si indivizilor este impartasita de catre toti. Statele din sud estimeaza ca problema provine mai ales din dezvoltarea trecuta si din consumul actual al tarilor occidentale, in timp ce SUA subliniaza importanta emisiilor din viitor in tarile in curs de dezvoltare. Aceasta ultima viziune s-a impus in cele din urma.
In acest context, avem deja cateva conventii ONU privind problemele ecologice globale, adoptate la sfarsitul secolului XX (Conventia de la Viena din 1985 privind stratul de ozon, Conventia de la Rio din 1992 privind biodiversitatea), cu experientele aferente. Dintre acestea, cea privind stratul de ozon este cea mai reusita, apreciindu-se ca, daca se respecta tratatele aferente, eficace pana in prezent, resursa isi va regasi starea initiala. Asa cum arata si titlul, Conventia privind schimbarile climatice (Rio, iunie 1992) este un tratat-cadru, menit sa “pastreze sistemul climatic pentru generatiile prezente si viitoare”. Ca orice acord international de acest tip, ea stabileste obiectivul definitoriu (ultim), respectiv “stabilizarea... concentratiilor de gaz cu efect de sera in atmosfera la un nivel care impiedica orice perturbare antropica periculoasa a sistemului climatic”, consacra principiile si angajamentele generale ale Partilor si prevede mecanismele si instrumentele apropiate de promovare a acestora. Din aceasta perspectiva si fara alte dezvoltari, conventia ar ramane la nivelul de declaratie de generoase intentii, rolul determinant in aplicarea sa revenind protocoalelor aditionale. Pe aceasta cale, Conferinta Partilor identifica si promoveaza strategii adecvate de atingere a cerintelor obiectivului ultim. Oricum, important este ca strategia prevazuta sa fie viabila, cu o deschidere internationala cat mai vasta, daca se poate mondiala, si cu rezultate concrete. Optiunea care a fost promovata pana acum, consacrata juridic prin Protocolul de la Kyoto, se bazeaza, asa cum rezulta si din titlul documentului, pe “limitarea cantitativa si reducerea emisiei de gaze cu efect de sera”.
Aceasta nu inseamna ca nu au fost avansate, ramase pana acum la stadiu de proiect, si alte formule. Trei dintre acestea sunt mai cunoscute. Prima, axata pe “politici si masuri specifice”, porneste de la textul conventiei-cadru din 1992 care obliga statele-Parti sa recurga la asemenea instrumente spre a atenua efectul de sera. Ca atare, tarile in curs de dezvoltare ar trebui sa identifice si sa aplice politici adecvate obiectivului urmarit, iar statele industrializate sa determine reforme corespunzatoare ale sistemului existent. O a doua formula, promovata de economistul american Nordhaus, propune un sistem de taxe nationale armonizate asupra carbonului, dar prezinta inconvenientele deja cunoscute acestei metode.
In sfarsit, solutia “acordurilor tehnologice” a fost sugerata de Scott Barrett sub forma unei colaborari in cercetarea si dezvoltarea noilor tehnologii curate, completata prin protocoale care sa stabileasca standarde tehnologice, un fond multilateral pentru a le difuza in tarile in curs de dezvoltare etc. Ansamblul s-ar completa cu un sistem de sumisie/revizie si un protocol suplimentar privind adaptarea la schimbarile climatice.
Dar, pana in prezent, s-au impus si au prins forma juridica doua proiecte, initiate de politicieni si negociate interstatal, ambele revendicandu-si ca baza de plecare conventia-cadru din 1992: Protocolul de la Kyoto (1997), care se inscrie in logica si sistemul procedural al acesteia, prevazand angajamente ferme si minimale, si, respectiv, Acordul de la Vientiane (2005), inteles ca o replica a primului, bazat pe abordarea voluntara in privinta reducerii de GES.
Sfidarea SUA
Atitudinea actualei administratii a SUA de a se retrage din procesul Kyoto (martie 2001) si de a incerca sa promoveze o alternativa proprie, la care sa atraga si alte state, precum China, India, Australia s.a., care produc aproape jumatate din emisiile de GES (prin Acordul de la Vientiane, privind dezvoltarea curata si clima, din 28 iulie 2005), se explica si da expresie unor evolutii si interese fundamentale specifice. Ea pare oarecum paradoxala, atat prin caracterul sau extrem (calificat de unii ca... “post-marxist”!?), cat si prin realitatea ca, la incheierea Protocolului din vechea capitala a Japoniei, administratia SUA din acel timp a avut un rol determinant, iar documentul respectiv a preluat o conceptie si mecanisme experimentate anterior in… SUA!, promovand astfel viziunea aferenta. Ce sa-l fi determinat deci pe atunci proaspatul titular de la Casa Alba sa adopte, printre primele sale decizii importante, pe cea de retragere din procesul Kyoto si, astfel, de izolare ecologica internationala? Un prim resort a devenit evident atunci cand, ca un fel de justificare oficiala, George W. Bush a declarat (preluand spusele tatalui sau, din 1990, care repeta, la randul lui, cuvintele lui Ronald Reagan, din 1992, pe aceeasi tema) ca “modul de viata american nu este negociabil”.
Mitul cresterii economice si prosperitatii fara limite, ale carui radacini urca pana in preajma razboiului de secesiune, a cunoscut de-a lungul timpului diverse puseuri, precum idealul “sporirii nelimitate a consumului american” al generalului Eisenhower, de la inceputul anilor 1950, dar a devenit, in mod evident, depasit intr-o perioada a resurselor naturale limitate, a unei lumi finite si a interdependentelor absolute. El poate servi, cel mult, ca pretext, pentru a ascunde adevarate mobiluri, in cazul nostru, interesele sectorului petrolier, caruia ii apartine, prin avere si formatie, si familia Bush. De altfel, unii observatori sustin ca aceasta tinta a mers pana intr-acolo, incat s-a transformat in obiectiv prioritar al politicii externe a SUA, sub forma asigurarii securitatii aprovizionarii cu petrol si gaz metan si punerii sub control american a regiunilor strategice din acest punct de vedere (precum Orientul Mijlociu, prin razboiul din Irak).
Din asemenea evolutii s-a alimentat teoria “statului fortareata”, potrivit careia prin crearea rezervelor de combustibili fosili - petrol si/sau carbune - se dobandeste o autosuficienta care ii permite sa reactioneze proportional si suficient fata de manifestarile concrete ale schimbarilor climatice globale. Numai ca, din efectele majore ale uraganului Katrina, de exemplu, din 2005, si neputinta manifesta a autoritatilor, in frunte cu cele centrale, de a reactiona adecvat a rezultat cea mai evidenta infirmare a unui asemenea proiect. Puternica “coalitie ecologista mondiala” pro-Kyoto, care a cuprins in randurile sale si entitati semnificative ale societatii americane multipolare, a reusit sa-l oblige pe presedintele George W. Bush sa recunoasca, in iulie 2005, inaintea summit-ului G-8 de la Gleneagles, existenta unei legaturi intre activitatile antropice si fenomenul incalzirii globale a atmosferei, dar reactia Washingtonului a pastrat amprenta refuzului procesului Kyoto. Intr-adevar, revenirea SUA, anuntata la reuniunea de la Montréal din decembrie 2005, la dialogul international privind schimbarile climatice priveste cadrul general al Conventiei din 1992, si nu proiectul concret adoptat la Kyoto (1997) fata de care Acordul parteneriatului Asia-Pacific privind dezvoltarea curata si clima isi pastreaza si isi asuma un caracter complementar. Autoapreciata ca o “metoda mai buna decat cea reglementata de Protocolul de la Kyoto”, cea de la Vientiane imprumuta strategia guvernului Australiei privind schimbarile climatice si stabileste tinte globale, imprecise, care sa nu afecteze sub nici o forma interesele industriei energetice bazate pe combustibili fosili: dezvoltarea si transferarea de tehnologii curate, satisfacerea nevoilor curente de energie si explorarea de noi metode de reducere a impactului GES asupra economiilor, identificarea de noi cai de angajare a sectorului privat in aceasta privinta, construirea de noi capacitati umane si institutionale pentru intensificarea eforturilor comune s.a. Astfel, se consacra international viziunea americana a existentei mai multor cai de abordare a problematicii schimbarilor climatice, prin intelegeri globale, care nu se exclud, ci sunt complementare, avand ca baza fundamentala Conventia-cadru privind schimbarile climatice, adoptata la Rio in 1992. In mod evident, daca cea preconizata de Protocolul de la Kyoto urmareste reducerea si stabilizarea emisiilor de GES, Acordul de la Vientiane a optat pentru promovarea unor tehnologii curate cu efecte asupra schimbarilor climatice. In ciuda marilor sale limite, acesta din urma reprezinta totusi un pas spre depasirea “cortinei de fier” ecologice si integrarea eforturilor internationale in materie.
Fata de noile imprejurari interne si internationale generate de actualele realitati climatice, sistemul american nu putea ramane perfect ermetic fata de problematica incalzirii globale. Tentativa din 1997 a lui Bill Clinton si Al Gore de a mentine dominatia SUA, prin asumarea si a noii legitimitati internationale, avea sa fie continuata de liberalii “eurofili” si deschisi dialogului international.
Problemele de mediu si, in special, cele legate de “global warming” au fost dezbatute si studiate in marile universitati americane de pe Coastele Pacifica si Atlantica, veritabile spatii de implementare a gandirii liberale americane. Inca din 1966, de exemplu, printr-un discurs la Harvard, Roger Revelle, unul dintre pionierii schimbarilor climatice, capta interesul tanarului politician Al Gore, care, ulterior, ca senator si mai apoi vicepresedinte al SUA, a facut din aceasta tema una dintre prioritatile activitatii sale publice.
Anul 1988, prin fenomenele sale meteorologice extreme: valuri de canicula, seceta, supertornade ori furtuni de praf, puternic mediatizate, a avut un rol important in constientizarea opiniei publice americane asupra amenintarilor climatice. Aceasta oficializare mediatica a facilitat asumarea politica, dincolo de falia traditionala dintre democrati si republicani.
Pastrand cumva traditia, spre deosebire de pozitia conservatorilor izolationisti din Middle West, sapte state federale din nord-est au semnat la 20 decembrie 2005 un “acord istoric” vizand reducerea emisiilor de GES, dupa modelul preluat si de Protocolul de la Kyoto. Perspectivele de largire a acestui sistem in interior si la alte state membre ale Uniunii, cat si in exterior (la nivelul Canadei si prin legaturi cu UE) vor marca o consolidare inedita a procesului ONU de gestionare a problematicii climatice si implicit o respingere a proiectului Vientiane. Reinscrierea Washingtonului in procesul Kyoto si, eventual, preluarea de catre acesta a rolului de leadership in domeniu ar spori sansele de atingere a obiectivelor propuse.
In “mondializarea” problematicii climei se cuvine evidentiat rolul important al diplomatiei britanice de conexare, pe cat posibil, a eforturilor americane si europene. Sub influenta “ecologizarii” establishment-ului englez, inclusiv a familiei regale, premierul Tony Blair a promovat o strategie de conservare a legaturilor privilegiate cu SUA, dar incetand progresiv de a lega exclusiv destinul Londrei de cel al unei “supraputeri solitare” si folosind cartea UE pentru o noua baza a politicii britanice, ca putere si legitimare. Astfel, demersurile cabinetului laburist au urmarit crearea unui consens deopotriva al statelor si marilor actori economici in jurul proiectului sau de a face din lupta impotriva incalzirii globale principalul obiectiv de atins la inceputul acestui secol. Strategia britanica s-a exprimat in planul diplomatiei concrete prin actiunea premierului in cadrul Forumului de la Davos, cand si i-a asociat la proiectul sau pe presedintele Frantei si pe cancelarul Germaniei, urmata, in a doua etapa, de realizarea unei anumite convergente, in iulie 2005, intre agenda UE si cea a G-8, profitand de presedintia engleza simultana a celor doua structuri. La randul sau, Franta a facut din problema combaterii climatice o prioritate si o ocazie ca, via UE, sa dovedeasca faptul ca o problema globala poate fi gestionata rezonabil si fara SUA.
Germania s-a aliniat frontului european, cu atat mai mult cu cat Verzii au ramas un element important al sistemului sau politic, iar in Rusia presedintele Putin a exploatat potentialul de legitimitate internationala al temei si a cedat, in cele din urma, in favoarea proiectului Kyoto. Totusi, sa nu uitam ca puterea politica si financiara pe care “tarul petrolist” si regimul sau o extrag din hidrocarburi se afla in centrul politici externe a Kremlinului, iar aceasta are drept coloana vertebrala relatia personala dintre Vladimir Putin si George W. Bush. Optiunea ruseasca pentru varianta europeana a strategiei de lupta impotriva schimbarilor climatice se explica astfel prin rolul de “euroasie” al Rusiei si raporturile sale speciale pe aceasta tema cu UE.
Ca va urma?
In ciuda evolutiilor foarte lente in planul actiunii concrete de reducere a emisiilor de GES, important este ca in urma reuniunii de la Montréal (dec. 2005), procesul promovat prin Protocolul de la Kyoto merge mai departe si are chiar tendinta de a se permanentiza. Acceptarea ideii asumarii de angajamente si post-2012 si chiar a largirii sferei acestora spre tarile in curs de dezvoltare si crearea unui grup de lucru in acest sens arata consolidarea cursului pozitiv al cooperarii internationale in domeniu si infirma prevestirile sumbre ale scepticilor care s-au grabit deja sa-l eticheteze drept “marele fiasco ecologic”.
Desigur, este important ca evolutiile sa nu se limiteze la o simpla prelungire in timp a valabilitatii Acordului, ci sa vizeze transformarea acestuia in scopul atingerii obiectivului ultim urmarit, prin pastrarea a ceea ce s-a obtinut printr-un indelung si complicat proces de negocieri, dezvoltarea continutului sau si sporirea eficacitatii mecanismelor de aplicare. Mersul procesului va depinde, in mare masura, de vointa politica a principalelor grupuri internationale de interese, in cazul Kyoto de cea a UE, Federatiei Ruse si Japoniei, dar si de atitudinea celeilalte tabere, reprezentata de SUA si aliatii sai climatici.
Nu se poate ignora nici alternativa Vientiane, promovata de Washington si partenerii sai asiatici si australieni, axata pe sistemul angajamentelor voluntare si care se poate transforma intr-o actiune, cel putin complementara pentru acest moment, in raport cu initiativa ONU. Pana la clarificarea strategiei urmarite (prima reuniune a semnatarilor Acordului, de la Adelaide, Australia, din ianuarie, ramanand neconcludenta), sa speram ca reticentele si asperitatile intre cei doi “poli” ecologici majori ai planetei si pozitiile lor privind lupta impotriva schimbarilor climatice se vor diminua, iar ratiunea si interesele generale ale omenirii, ca specie intre specii, vor invinge. Intr-o pozitie preponderent optimista se cuvine sa privim cu realism situatia existenta si perspectivele ei, fara a exagera realizarile de pana acum, dar si fara a le bagateliza, reducandu-le la pure exercitii de retorica globalist-ecologica.
Concluzii
Desigur, procesul Kyoto nu trebuie privit drept cea mai buna si singura solutie posibila la starea de fapt existenta, nici macar dintre cele posibile, ci, mai degraba, ca un inceput care marcheaza iesirea din starea de confuzie si prosternare in fata inevitabilului si exprima dorinta de a se trece la actiune conjugata la nivel mondial.
Lucru aratat, de pilda, si de incheierea Acordului (complementar?) de la Vientiane, care, oricum, este mai mult decat nimic; el ii obliga pe semnatarii sai (ce produc aproape jumatate din emisiile mondiale de GES) sa admita realitatea problemei si chiar sa initieze timide masuri in sensul solutionarii sale. Obligatiile asumate juridic nu reflecta perfect realitati cuantificate stiintific, fiind vorba “pur si simplu de rezultatul negocierilor stiintifice pe baza constatarilor ca trebuie facut ceva” (J.M. Jancovici). Nu putem ignora, desigur, excesul de sinceritate al unor politicieni importanti ai momentului, precum Tony Blair, care afirma: “Adevarul in politica schimbarilor climatice este acela ca nici o tara nu este gata sa-si sacrifice economia sa pentru a fi la inaltimea acestei mize”.
Largul consens stiintific asupra faptului ca are loc o incalzire globala, cu consecinte majore asupra conditiilor de viata pe planeta, mergand pana la a considera ca ea reprezinta principala amenintare pentru inceputul acestui secol, si nu terorismul (Sir David King), ori “o problema de viata si de moarte” (Lord Robert May) confera proiectului o puternica legitimitate mondiala, transferata ori retrasa actorilor internationali in raport cu noua atitudine manifestata fata de proiect.
Printre profitorii acestui nou izvor de legitimitate internationala s-au numarat ex-presedintele american Bill Clinton, premierul japonez Hashimoto ori presedintele rus Vladimir Putin; dintre perdanti, pe primul loc se afla actualul ocupant al Casei Albe, George W. Bush. Evolutia rapida a realitatilor si amploarea miscarii ideatice, promovata de elita intelectuala discrediteaza pozitiile unilateraliste, anti-Kyoto, creand fisuri ireversibile in cadrul acestora si anuntand perspectiva unui consens politic mondial pe aceasta tema. Numai ca, insasi o asemenea perspectiva ar trebui cumva sa ne ingrijoreze, intrucat lipsa confruntarii contine in sine germenii “incremenirii in proiect”.
Pana atunci insa, un alt efect al demersului il poate reprezenta, dupa expresia lui Mihail Gorbaciov, consolidarea procesului de “glasnost verde”, de deschidere, transparenta si dialog public, care sa cuprinda tari, guverne si cetateni in scopul de a construi un adevarat consens in jurul sfidarilor ecologice majore, in frunte cu schimbarile climatice. Pentru ca, prin forta lucrurilor, dand peste cap previziuni ale mondializarii economice, amenintarile climatice readuc in prim-plan interesul cetateanului si forta societatii civile, devenita acum mondiala.
In planul evolutiilor concrete, reuniunea din decembrie 2005 de la Montréal a Conferintei Partilor la Conventia-cadru, prima dupa intrarea in vigoare a Protocolului si cea de-a XI-a de pana acum, a reusit sa impuna ideea discutarii prelungirii procesului Kyoto dupa 2012, tarile din sud vor participa la negocieri spre a se ajunge la asumarea unor angajamente proprii si sa se promoveze un dialog asupra unei actiuni pe termen lung.
Pe langa confruntarile si cooperarea politice, s-au acumulat si au continuat o serie de solutii care, asamblate, pot sa fie eficiente: cercetarea eficacitatii energetice, schimbarea modurilor de producere a electricitatii, valorificarea resurselor biomasei, noi solutii tehnologice, radical noi, reglementari specifice.
Departe de a fi “inmormantat discret” Protocolul (cum spuneau adversarii sai), reuniunea din metropola canadiana a insemnat astfel o adevarata revitalizare si relansare a procesului inaugurat de acesta, o continuare si reevaluare a obiectivelor sale definitorii.
SERENA ADLER
VICTOR MARCUSOHN
Parteneriatul public-privat
Intrarea in vigoare la 16 februarie 2005 a Protocolului de la Kyoto are efecte importante si in privinta responsabilizarii sferei de afaceri si a guvernelor, care vor raspunde impreuna, referitor la eficienta proiectelor propuse pentru transferarea unitatilor de credite de carbon, dar si a specialistilor care ofera servicii de mediu si de al caror punct de vedere depinde daca proiectele indeplinesc sau nu conditiile de aditionalitate si suplementaritate ca sa se califice ca proiecte ce pot permite transferarea creditelor de carbon in 2008.
Dorim sa mentionam ceea ce este relevant pentru aspectul de parteneriat public-privat, si anume ca, in aceste zile, se incearca, dupa circa 5 ani de cand a fost propusa pentru prima data, adoptarea unei scheme nationale de alocare a cotelor de emisii de carbon. Este un fapt peste care nu se poate trece cu usurinta si pe care-l privim cu speranta ca va fi in scurt timp o baza solida si sanatoasa pentru crearea unui mediu competitiv, echivalent exemplelor europene si internationale de succes. Asteptam ca acest sistem sa produca efecte pozitive si o piata nationala competitiva de credite de carbon. Adoptarea insa a unei scheme de alocare a cotelor de emisii, si nu a cotelor de carbon ce se comercializeaza, necesita inca dezbateri deschise si transparente. Aceste dezbateri trebuie sa evidentieze exemple internationale de succes, dar sa nu se treaca cu vederea peste slabiciunile de care au dat dovada unele state in aplicarea unor asemenea scheme de alocare. Din aceasta perspectiva, am dori sa mentionam doar doua exemple: SUA si Spania.
Primul este un exemplu de succes, bazat pe o experienta anterioara in domeniul cotelor de sulf, care acum se extind spre carbon, folosind cunostintele anterior dobandite. Este, credem noi, meritoriu faptul ca, desi SUA nu au ratificat Protocolul de la Kyoto, totusi, sfera afacerilor si a societatii civile din aceasta tara se implica direct in activitati de acest tip. Californian Climate Change este un exemplu de retea voluntara care functioneaza deja cu rezultate notabile.
Spania este un exemplu de adoptare a unei scheme de alocare, introdusa prin Directiva 2003/87/CE, directiva libera in mijloace, adica lasand statelor membre responsabilitatea implementarii prin reglementari nationale corespunzatoare. Conform articolului 4 din directiva, statele membre raspund de asigurarea faptului ca nici o instalatie nu desfasoara activitati producatoare de emisii decat cu o autorizatie corespunzatoare. Compania trebuie deci sa depuna o aplicatie pentru obtinerea unei licente de emisii de CO2, inainte de a se inscrie in registrul national si de a-si cumpara si vinde creditele de carbon. Dar ce se intampla daca o companie nu reuseste sa indeplineasca aceste cerinte? In acest sens, avem exemplul unei mici companii spaniole producatoare de sticla, care, nereusind sa depuna formele pentru obtinerea permisului pana la termenul limita, de 1 ianuarie 2005, desi a primit o notificare in septembrie 2005, a fost sanctionata de Guvernul Regional din Valencia, prin dispunerea incetarii activitatii pana la o noua notificare, amenintand si cu o amenda de 100.000 euro! Acest exemplu arata cat de complexa este relatia dintre statele membre si companiile direct afectate de noua schema de alocare.
Au fost doua exemple de scheme de alocare, primul voluntar, de succes si supus doar mecanismelor de control nationale, iar al doilea, supus mecanismelor de control impuse atat de Uniunea Europeana, cat si de Secretariatul de la Bonn, unde inca functioneaza sistemul de gestiune al Protocolului de la Kyoto. In scurt timp, tara noastra va deveni stat membru al Uniunii Europene si, prin urmare, va aplica si va raspunde de modul de realizare practic al acestei directive si al tuturor celorlalte, in mod simultan.
Iata ca ne-am apropiat de subiectul pe care ne propunem sa-l deschidem spre dezbatere cu acest prilej: parteneriatul public-privat in aplicarea proiectelor de mediu, in special cu privire la domeniul reglementat prin Protocolul de la Kyoto.
Pentru a ajunge sa privim spre perspectivele parteneriatului public-privat in contextul aplicarii Protocolului de la Kyoto, este necesar sa aducem unele clarificari in legatura cu intelesul deja consacrat al acestuia in statele membre. Acest PPP sau P3, cum mai este cunoscut, reprezinta, de fapt, o varietate a privatizarii in elementele unui anumit serviciu. Spre deosebire de schema unei privatizari totale, in care noul parteneriat se asteapta sa functioneze ca orice alta afacere privata, in cadrul PPP, guvernul continua sa participe intr-o anumita masura.
In acest sens, Marea Britanie este un exemplu aparte, in care PPP sunt sprijinite de premierul Tony Blair, care le considera drept cea mai buna cale de a asigura imbunatatirea calitatii serviciilor publice promise de partidul pe care il conduce, mai ales in ceea ce priveste scolile si spitalele. Inca de la inceputul anilor 1990, guvernul britanic a lansat Initiativa Financiara Privata (IFP), prin care contractantii privati platesc costurile de constructie (pentru scoli, drumuri, inchisori, etc.), inchiriind apoi produsul final inapoi sectorului public, permitand astfel guvernului sa nu mareasca taxele asupra contribuabilului, iar contractorilor sa pastreze banii ramasi in urma constructiei, in plus fata de chiria asupra acesteia. Incepe iata, sa fie cuantificabila eficienta si managementul mai bun al companiilor private, in raport cu mai birocraticele autoritati publice.
Sunt notabile si de apreciat pozitiv progresele pe care le facem in drumul clar determinat de a deveni stat membru la 1 ianuarie 2007. Am plasat aceasta determinare intr-un context mai larg, international, in care si statele membre ale OECD au un rol important in economia mondiala si ne pot inspira in aspectele pe care le-au experimentat cu succes, fara insa a ne raporta unor modele ce nu raspund particularitatilor istorice, culturale si de traditie ale tarii noastre.
In peisajul legislativ actual, putem vorbi de un act normativ, Ordonanta nr. 16 din 24 ianuarie 2002 privind contractele de parteneriat public-privat, care reglementeaza proiectarea, finantarea constructia, exploatarea, intretinerea si transferul oricarui bun public pe baza de parteneriat public-privat pentru concesionarea de lucrari. Multe dintre elementele procesului de promovare pentru proiectele comune de mediu se regasesc in clauzele acestei reglementari: investitorul privat, compania de proiect, autoritatile publice centrale si locale, documentul atasat scrisorii de intentie, dialog competitiv, acord de proiect. Pentru cine lucreaza in aplicarea proiectelor de tip joint implementation acest limbaj este folosit curent. In plus, exista in continutul acestei ordonante si un set de principii ce stau la baza selectarii ofertantilor si incheierii parteneriatelor public-private: transparenta, tratamentul egal pentru toti ofertantii, proportionalitatea, recunoasterea mutuala, libera concurenta. Pentru domeniul relativ nou al acestui tip de parteneriat, se pot semnala progrese in desfasurarea unor proiecte de mediu, mai ales ISPA.
Cum putem racorda aceste proceduri si stil de parteneriat la proiectele din domeniul schimbarilor climatice?
In viata reala acest lucru se intampla deja. Este nevoie insa de o mai mare convergenta a actelor normative, fie ca sunt reglementari, fie ca sunt proceduri de selectie a investitorului privat. Un exemplu il constituie centralele termice aflate in proprietatea autoritatilor locale. Reabilitarea acestor centrale poate beneficia de un parteneriat public-privat in acceptiunea consacrata, la care se poate adauga un proiect care sa genereze unitati de reducere a emisiilor de carbon, cu conditia sa fie formulat in forma unui proiect de joint implementation (articolul 6 din Protocolul de la Kyoto) sau, ca o alternativa, sa existe o cota de emisii alocata centralei prin schema de alocare (articolul 17 din Protocolul de la Kyoto). Astfel, rezulta o resursa de finantare complementara efortului investitorului privat. O alta optiune de succes, neexploatata inca la noi, este cea a utilizarii resurselor regenerabile (energie solara) pentru incalzirea si partial alimentarea cu energie a unor cartiere, in care partea publica este reprezentata prin teren si utilitati, iar partea privata este constructia.
Prin excelenta, proiectele de mediu sunt costisitoare si produc efecte in timp. Acestora nu li s-a dat niciodata importanta necesara, ceea ce ne-a adus la situatia prezenta, in care trebuie alocate resurse financiare importante pentru rezolvarea problemelor de mediu, inclusiv a celor remanente. Internalizarea externalitatilor sau, mai simplu spus, considerarea costurilor de mediu in produsele noastre ne pune in situatia gasirii unor resurse suplimentare care sa permita introducerea celor mai bune tehnologii si tehnici de productie si de depoluare a mediului, mai rapid, fara a trece prin toate etapele prin care au trecut tarile deja dezvoltate. Cu alte cuvinte, trebuie sa rezolvam problemele de mediu din trecut si sa producem competitiv pentru viitor. Daca suntem realisti, trebuie sa recunoastem ca resursele proprii ale agentului economic sunt total insuficiente si, oricat s-ar bate moneda pe aceste alocari de fonduri proprii, acestea nu sunt in masura sa rezolve problemele care de cele mai multe ori sunt grave, fiind datorate si poluarii remanente, produsa de-a lungul mai multor zeci de ani. Am dori sa venim cu un exemplu actual in aceasta perioada: obligativitatea ca agentii economici sau, dupa caz, autoritatile locale, sa deschida fonduri special destinate inchiderii depozitelor de deseuri industriale sau municipale neconforme, care trebuie sa se inchida in anumite intervale de timp. La o prima privire, se poate spune ca acest fond se deschide, dar caile de alimentare nu sunt nicidecum clare. Sa adaugam la aceasta monitorizarea post-inchidere a acestor depozite, care se poate intinde pe urmatorii 30 de ani de dupa inchidere, de fapt pana cand respectiva halda sau depozit de deseuri devine stabil. Costurile sunt insemnate. Cum sa rezolvam o asemenea problema? Avem nevoie sa le transformam in proiecte de mediu cu o rata de succes crescuta, care sa absoarba si resurse complementare, care sa fie atractive pentru parteneriate public-private. Am indrazni sa spunem ca un asemenea proiect, destinat unui depozit de deseuri menajere de dimensiune acceptabila, s-ar putea califica ca proiect de joint implementation.
Un asemenea proiect de inchidere necesita si o instalatie de captare a gazului metan, care apoi poate fi folosit in scopuri secundare. Gazul metan poate fi echivalat in credite de carbon, putand genera, prin urmare, credite de carbon comercializabile. Daca pe un asemenea proiect de mediu avem un parteneriat public-privat, atunci si alte resurse financiare se pot atrage. Un caz asemanator poate fi incinerarea in instalatii complexe, moderne, insemnand reducere de caldura si eventual un gaz combustibil, transportabil, alaturi de produse valorificabile.
Mediul este o problema sociala si economica deopotriva, si managerii nostri trebuie sa inteleaga cat mai repede cum sa o gestioneze, evitand sa intre in panica deoarece nu au resursele necesare intrarii in conformitate cu legislatia de mediu si sa fie in pragul falimentului.
Multe firme au inteles deja ca pot face fata costurilor mari de remediere a mediului si de conformare de mediu nu doar prin atat de doritele granturi, ci si prin imprumuturi. Atat institutiile financiare internationale, cat si bancile mari au prioritati de mediu si acorda credite cu dobanzi scazute pentru proiectele de mediu. Desigur ca nu sunt usor de dobandit aceste credite, poate si din cauza lipsei de experienta in formularea documentatiei necesare accesului la aceste surse, dar este o problema de timp scurt dobandirea experientei necesare.
Alaturi de sursele deja mentionate, mai exista prevederi utilizabile scopului care face obiectul acestei analize si in Ordonanta de Urgenta nr. 196 din 22 decembrie 2005, privind Fondul pentru mediu. In articolul 13, punctul b) “sustinerea financiara a proiectelor prin finantare sau cofinantare rambursabila” si articolul 13, punctul d) “cofinantarea proiectelor finantate din fonduri comunitare si/sau din fonduri internationale” stipuleaza tocmai eligibilitatea proiectelor despre care am discutat in prezenta lucrare.
In loc de concluzie, pentru ca suntem la inceput de drum cu parteneriatul public-privat in procesul Kyoto, va propunem sa gandim impreuna rezolvarea problemelor de mediu prin atragerea fondurilor complementare, necesare rezolvarii acestora. Termenele de gratie negociate pentru capitolul 22 de mediu se pot realiza doar prin eforturi sporite, prin care eforturilor proprii ale operatorilor economici sa li se adauge resurse financiare provenite din investitii publice si private, din Fondul de mediu, din partea institutiilor financiare internationale, credite contractate de la banci. Acestora li se pot adauga banii din vanzarea cotelor de emisii de carbon, obtinute din proiecte aditionale si suplimentare, asa cum stipuleaza deciziile internationale.
NICOLETA DANDU
Rolul mass-media
O serie de documente internationale atesta preocuparea, la nivel mondial, pentru calitatea mediului inconjurator. Mass-media au un rol determinant in procesul de informare corespunzatoare, pentru formarea unei opinii publice si pentru intelegerea mecanismelor specifice in desfasurare.
Protocolul de la Kyoto (11 decembrie 1997) constituie actul international prin care statele semnatare se obliga la un control global al emisiilor de gaze cu efect de sera (GES), cu scopul de a stabiliza concentrarea de gaze nocive in atmosfera, la nivelul eliminarii perturbatiilor antropice periculoase. In domeniul problemelor de mediu, eforturile societatii civile se concentreaza prioritar asupra unei atmosfere nepoluate. Mass-media reprezinta sistemul contemporan prin care se realizeaza informarea societatii civile pentru a se ajunge la strategia mondiala elaborata si dezvoltata prin Protocolul de la Kyoto.
Declaratia de la Stockholm (1972) defineste complexul normativ prin care sunt recunoscute atributele societatii civile in procesul decizional privind protectia mediului. In acest scop, societatea civila trebuie sa beneficieze de un mecanism informational. Circulatia informatiilor este structural in sarcina mass-media, carora le revine un rol social global si care se exprima prin toate mijloacele de difuzare: presa scrisa si electronica.
Declaratia de la Rio (1992) subliniaza si confirma necesitatea participarii societatii civile si dreptul acesteia la o larga informare, prin folosirea unei publicitati constructive.
Conventia de la Aarhus (1998) reprezinta consacrarea, printr-un document international, obligatoriu prin ratificare, a informarii si participarii active a societatii civile la asigurarea protectiei mediului.
Importanta si gravitatea schimbarilor climatice, ca proces global de supravietuire, sunt anuntate si de Downing Street, prin deductia indrazneata a unui consilier al premierului Tony Blair: “Adevarata amenintare nu este reprezentata de terorism, ci de schimbarile climatice determinate de incalzirea globala”. La randul sau, analizand procesul de incalzire climatica, Jean-Michel Valantin semnaleaza gravitatea problemei, pe care o anunta din chiar titlul lucrarii sale recente: Menaces Climatiques sur l’Ordre Mondial (2005).
Curtea Internationala de Justitie, la cererea Adunarii Generale a Natiunilor Unite, elaboreaza avizul consultativ din 8 iulie 1996 bazat pe urmatoarele elemente fundamentale: (a) mediul inconjurator este amenintat zi de zi de poluare globala; (b) elementele indispensabile vietii si sanatatii sunt grav periclitate; (c) se impune reglementarea activitatilor umane, care degradeaza sau sunt susceptibile de degradare a mediului inconjurator. Avizul consultativ amintit este legat de Conventia-cadru a Natiunilor Unite cu privire la schimbarile climatice, din 9 mai 1992, intrata in vigoare la 21 martie 1994.
Uniunea Europeana se ocupa in mod temeinic de combaterea poluarii aerului, prin controlul riguros al emiterii de compusi organici volatili si asigurarea unui control sever, tema a Directivei nr. 94/63/ CE a Parlamentului Europei si a Consiliului, din 20 decembrie 1994. In acest cadru, Tratatul privind Aderarea Republicii Bulgaria si a Romaniei la Uniunea Europeana, ratificat de Romania prin Legea nr. 157/28 mai 2005, mentioneaza intr-o lista oficiala 195 de intreprinderi industriale romanesti supuse unui control european pentru reducerea poluarii. Textul Tratatului este publicat intr-un volum editat de Ministerul Integrarii Europene pentru a asigura publicitatea prevederilor sale si pentru a oferi material oficial care poate fi prelucrat si comentat de mass-media.
Protocolul de la Kyoto stabileste un mecanism de protectie a mediului fata de calamitatea incalzirii globale printr-un sistem conventional obligatoriu prin ratificare. Profesorul Mircea Dutu a analizat pe larg efectul de sera si schimbarile climatice, iar unui studiu recent publicat i-a dat titlul O victorie. Protocolul de la Kyoto. Modelul prioritar “Kyoto” este confruntat pe plan mondial cu alte modele si din compararea acestora se contureaza harta politologica orientativa privind protectia mediului in combaterea incalzirii globale. Mass-media au rolul de a le face publice si de a le caracteriza, analizandu-le toate aspectele pozitive sau negative, contribuind astfel la crearea unui anumit climat de opinie la nivelul societatii civile.
1) Modelul dimensiunii economice: teza comerciala. Autogestiunea crizei climatice. Criteriul urmareste asigurarea eficacitatii economice. Motivarea se gaseste in avizul dat de Council of Economic Advisers al Casei Albe. Competenta solutiilor apartine exclusiv statului. Sinteza caracterelor acestui model a facut-o presedintele George W. Bush, in formula: “modul de viata american nu este negociabil”. Presa americana a preluat teza presedintelui, subliniind ca o supraputere nu poate fi cenzurata de o conventie, precum cea de la Kyoto. Principiile conventiei pot fi adoptate in functie de conjunctura economica, pentru reducerea riscului de impact ecologic, dar numai prin mecanismul unei autogestiuni.
Din Protocolul de la Kyoto ramane, si in acest caz, ceea ce putem numi: “Proclamatia de principiu a protectiei globale a mediului contra poluarii letale”.
2) Modelul relativitatii. Prof. Bjon Lomborg, promotor al documentului intitulat Consensul de la Copenhaga, nu neaga schimbarile climatice, dar nu le recunoaste semnificatia majora, ci numai relativa. In consecinta, modelul figureaza ca ultima problema pe lista intereselor globalizarii.
3) Modelul negativist. Nu sunt necesare masuri pentru a opri incalzirea globala. Mediul nu este in pericol prin incalzirea Terrei.
Acest model are doua laturi distincte: a) tarile in curs de dezvoltare resping masurile Protocolului de la Kyoto deoarece, pragmatic, acestea lovesc in dezvoltarea economica a tarilor respective. b) marile puteri, a caror structura geopolitica le face beneficiari ai Oceanului Arctic.
Bine cunoscuta revista Science et Vie consacra numarul din februarie 2006 temei Climat fou. Faut-il y croire?. Pastrandu-si obiectivitatea, evidenta chiar din titlu, dosarul-dezbatere asupra problemei incalzirii climatice porneste de la interesul economic: “Planeta se incalzeste? Fara nici un fel de asigurare, unele tari investesc deja milioane pentru a profita de un Ocean Arctic in dezghet. Rusi, canadieni si americani traseaza noi cai maritime si, bogat in petrol, in fine, accesibil, Spitzbergul se viseaza emirat polar”. Interesant este punctul de vedere al lui Michael Crichton, autorul controversatei carti Stare de urgenta, al carui interviu este inserat in paginile dosarului amintit: “Mesajul cartii mele este ca societatile occidentale sunt controlate prin avansarea unor temeri exagerate sau total inadecvate”.
4) Modelul incertitudinii stiintifice constituie o structura teoretica, exprimata de “Disputa savantilor care isi disputa teze contradictorii”. Pentru aceasta problema, a gestiunii stiintifice, a se vedea Laurence Tubiana, La négociation internationale sur le changement climatique, in Le Protocol de Kyoto. Mise en Oeuvre et Implication, Strasbourg, 2002.
Alegerea modelului de adoptat ramane o dilema a prezentului. Factorul de decizie este tripartit: guvernele statelor, institutiile internationale de profil si societatea civila. In final insa, logic, judecatorul suprem ramane societatea civila, ale carei interese trebuie sa fie prioritare. Pentru societatea civila, Protocolul de la Kyoto are un profil mai atractiv si mai direct, oferind o solutie globala a apararii mediului, pentru supravietuire. In acest proces, mass-media trebuie sa aiba rolul de aparator al societatii civile, prin informare si publicitate pentru promovarea Protocolului de la Kyoto.
Apreciem ca succesul apartine relatiei mass-media-societatea civila. Informatia detine decizia.
IONUT PURICA
Cazul Romaniei
In perspectiva aderarii Romaniei la Uniunea Europeana si in contextual general pe care il creeaza actiunile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera, in cadrul creat de Protocolul de la Kyoto, se asteapta ca reducerile de emisii rezultate din reforma structurala din economie sa reprezinte o resursa semnificativa ce va trebui gestionata coerent. In paralel, implementarea schemei de comert cu emisii a UE prin planul de alocare de certificate de emisie va coexista cu dezvoltarea de proiecte de implementare in comun realizate in Romania. In plus, se poate astepta ca intr-un viitor previzibil - catre sfarsitul perioadei de angajament 2008-2012 - sa inceapa si proiecte de tip dezvoltare curata realizate de companii romanesti in tari care nu sunt in Anexa I, de exemplu Moldova. Creditele de emisie rezultate din aceste proiecte vor fi aduse in schema UE prin intermediul directivei de legatura, putand fi astfel valorificate in interiorul UE. Certificatele de emisie vor deveni atat pasive, cat si active in balanta intreprinderilor romanesti implicate, conducand la o contabilitate extinsa, precum si la necesitatea unei gestiuni a acestei noi resurse. In cele din urma, dar nu ultima ca importanta, mentionam problema internalizarii costurilor de mediu cu efecte importante asupra competitivitatii economiei noastre, care are un nivel ridicat al intensitatii energetice.
Inainte de 2005
Cu toate ca Romania a fost prima tara din Anexa I a Protocolului de la Kyoto care a ratificat Protocolul, prin Legea 3/ 2001, nu s-au luat masuri de implementare a acestuia in economie pana in 2005, cu exceptia unei atitudini pasive, de asteptare a propunerilor de proiecte de joint implementation (JI), elaborate de firme straine in diverse sectoare economice. Comitetul national de schimbari climatice, infiintat in 1996, si-a gasit menirea existentei sale in activitatea de acordare de scrisori de sustinere si, respectiv, de aprobare pentru aceste proiecte, in urma analizei documentatiei care, uneori, era prezentata membrilor cu cateva zile inainte de sedinta. De asemenea, se aproba acordarea de credite atribuite de emisie (AAU) pentru creditele de emisie realizate inainte de 2008-2012.
La nivel de colaborare interguvernamentala, pentru crearea unui cadru legal care sa evite riscul de neintrare in functiune, pe planeta, a Protocolului (ratificarea de catre state care sa totalizeze mai mult de 55% din emisiile de gaze cu efect de sera) s-a incetatenit practica semnarii de acorduri bilaterale cu tarile care doreau sa cumpere credite de emisie rezultate din proiectele de JI facute de companii din acele tari. Astfel, sunt semnate acorduri cu Elvetia, Olanda, Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Franta, precum si cu Prototipe Carbon Fund gestionat de Banca Mondiala.
Nu s-a acordat nici o atentie procedurarii activitatii de prezentare, analiza si aprobare a proiectelor, lucru care a condus la o perceptie, din partea companiilor interesate, de lipsa de organizare si control al procesului de catre administratia romana. Fiecare companie si-a prezentat proiectul in forma pe care a considerat-o mai buna pentru a demonstra calitatea proiectului in vederea obtinerii scrisorilor de sustinere si, respectiv, de aprobare. In schimb, s-au facut periodic inventarul de emisii si comunicarile catre Secretariatul Conventiei-Cadru a Natiunilor Unite pentru Schimbari Climatice (UNFCCC). Acest lucru a specializat o persoana din ICIM in elaborarea inventarului (un punct de vulnerabilitate - lipsa acestei persoane punand serios in pericol capacitatea de elaborare a inventarului).
La nivelul UE se emite Directiva 87/ 2003, ca un semnal dat comunitatii internationale ca UE este ferm angajata sa reduca emisiile de gaze cu efect de sera. Directiva cere tarilor membre sa-si elaboreze scheme de comert cu emisii constituite din liste de intreprinderi poluante alese dupa criterii definite de directiva, un plan de alocare de certificate de emisie catre aceste intreprinderi, o schema de comercializare a certificatelor de emisie (cine emite peste nivelul alocat cumpara de la cel care si-a redus emisiile), un registru performant si un sistem de verificare si monitorizare a emisiilor. Penalizarea pentru supra-emisie este de 40 de euro/tona CO2 pana in 2007 si de 100 de euro/tona CO2 din 2008 pana in 2012. Aceasta directiva este secondata de Directiva 101/2004 care reglementeaza modul cum creditele de emisie rezultate din proiecte realizate in afara UE, conform mecanismelor flexibile ale Protocolului de la Kyoto, pot fi introduse in schema UE de comert cu certificate de emisie.
Activitatea in 2005
Anul 2005 marcheaza o schimbare fundamentala privind Protocolul de la Kyoto: la 16 februarie acesta a intrat in functiune pe planeta, prin ratificarea sa de catre Federatia Rusa.
Tot la inceputul lui 2005 a intrat in vigoare schema de comert cu emisii in UE in care preturile au crescut de la 5-7 euro/tona CO2, in primele trei luni, la valori de maximum 29,5, osciland intre 18-26 in prezent. Trebuie mentionat ca aceste preturi nu sunt cele ale creditelor de emisie cumparate din proiectele de JI. Acestea se situeaza intre 3 USD/t CO2, in proiecte de reimpadurire, si 5,5 euro/t CO2, in proiecte de termoficare, dezvoltate inainte de 2005. Mai recent, preturile acestor credite de emisie cresc si legat de Directiva 101/2004 de “linking”, care permite recunoasterea lor ca certificate de emisie in schema UE de comert cu emisii.
La nivel de colaborare internationala, in iunie s-a semnat, la Tokyo, o declaratie de intentie intre ministerele interesate de proiecte JI din Japonia si de catre ambasadorul Romaniei in Japonia, care a fost mentionata de premierul Japoniei in discursul sau din timpul vizitei presedintelui Romaniei. S-au finalizat, de asemenea, negocieri pentru acordul cu Italia, propus de italieni in 2004. De asemenea, s-au inceput discutii pentru acorduri cu alte state, ca de exemplu Finlanda.
Trebuie mentionat aici un element important: intrarea in functiune a Protocolului de la Kyoto a eliminat riscul din anii anteriori descris mai sus. Astfel, baza legala pentru proiecte devine insasi Legea 3/2001 in Romania si legea respectiva de ratificare a Protocolului de la Kyoto din statul cu care se colaboreaza. Din punct de vedere al folosirii timpului si al atragerii investitiei, se creeaza astfel doua cai de actiune: (i) se pot realiza proiecte fara a mai fi nevoie sa se negocieze obligatoriu un memorandum de intelegere general care dubleaza prevederile Protocolului de la Kyoto (memorandumul bilateral nu poate modifica protocolul, care este un acord multilateral), dar, pentru fiecare proiect, se va aproba documentatia de proiect cu o procedura mai complexa sau (ii) se pot semna memorandumuri care sa reglementeze o procedura de aprobare mai generala destinata sa simplifice aprobarea documentelor la nivel de proiect.
Aplicarea primei cai de actiune se poate face in cazul tarilor cu care Romania nu are inca memorandumuri semnate, fiind un semnal de trecere la implementare de proiecte, in timp ce a doua cale de actiune se poate aplica pentru tarile cu care avem deja memorandumuri si cu cele care isi manifesta dorinta de a semna unul. Astfel, prima cale poate afecta numarul de proiecte posibil de elaborat cu Canada, Germania, Japonia etc. (tari cu care nu am semnat memorandumuri) si, implicit, poate afecta cantitatea de fonduri atrase de aceste proiecte, evident si numarul de locuri de munca ce se creeaza in consecinta, in timp ce a doua cale poate creste numarul de proiecte cu tarile cu care avem semnate memorandumuri.
S-au primit propuneri de creare de scheme de finantare verde prin vanzarea de credite atribuite de emisie (AAU rezultate la nivel de stat din inventarul de emisii) si folosirea fondului rezultat pentru finantarea de proiecte care reduc emisiile. Aceste propuneri au fost facute de Banca Mondiala, BERD, JBIC, Guvernul Olandei, Guvernul Japoniei, Fonduri Carbon private. In plus, s-a anuntat de catre guvernele respective ca Japonia si Canada au alocat fiecare finantari de ordinul unui miliard de dolari pentru achizitia de credite de emisie. Pentru a da un ordin de marime, rezerva estimata de credite atribuite de emisie in 2008-2012 este in total de 250 milioane tone CO2 (in exces fata de reducerea angajata de 8% fata de anul de referinta, 1989); la un pret orientativ de 10 euro/t CO2 vorbim de 2,5 miliarde de euro. Evident, nu toata rezerva trebuie angajata in astfel de fonduri, ea trebuind sa acopere creditele contractate prin proiecte de JI, sa pregateasca perioada de dupa 2012, precum si sa compenseze erorile statistice de inventar si cresterile economice mai mari de 5%/an, valoare folosita la estimarea de mai sus. Chiar si cu aceste limitari, se poate vorbi de 1 miliard de euro pentru aceste scheme.
In 2005 s-a realizat Strategia de Schimbari Climatice si Planul National de Actiune cu ajutor de consultanta din partea Agentiei de Mediu Daneze (DEPA). Mentionam aici faptul ca existenta disponibilului de AAU nu face necesara realizarea de proiecte in tari din afara Anexei I, prin mecanismul Clean Development Mechanism (CDM), folosit intens de tarile din vestul Europei. Romania, ca tara angajata, poate sa faca si ea asemenea proiecte cu companii romanesti in tari din Asia, America de Sud, Africa etc.; creditele de emisie putand fi aduse, in Romania, dupa integrarea sa in UE si implementarea schemei de comert cu emisii a UE. In luna mai 2005 s-a transmis o noua comunicare la UNFCCC continand si inventarul de emisii de gaze cu efect de sera.
Tot cu ajutor danez este in curs de implementare registrul de emisii. Acesta este necesar atat pentru activitatile legate de Protocolul de la Kyoto, cat si pentru cele din schema UE de comert cu certificate de emisie. Este important pentru siguranta informatiilor de tranzactionare ca echipamentele ce deservesc registrul sa aiba un statut special similar cu cele de la Bursa Romana de Marfuri, fiind situate, de exemplu, la ANPM.
Din punct de vedere al transpunerii directivelor asociate schemei UE de comert cu emisii, trebuie sa mentionam ca acestea sunt intr-un stadiu avansat de aprobare prin hotarare de guvern.
Ca strategie institutionala, initial s-a preferat constituirea unei agentii specializate in implementarea Legii 3/2001 si a directivelor UE mentionate. Ulterior, functiunile specifice au fost distribuite intre Directia de schimbari climatice din minister, ANPM, Administratia Fondului de Mediu. Este important de remarcat aici ca din punct de vedere operational functiunile distribuite necesita o mai buna comunicare intre entitatile implicate, dar sistemul poate functiona in ambele situatii. Din punct de vedere al imaginii, semnalele diferite si intarzierea deciziei de organizare si de incepere a activitatilor legate de implementarea directivei UE, a schemelor de finantare verzi si a capacitatilor de dezvoltare, implementare, monitorizare proiecte JI care sa asigure JI Track 1 (capacitatea de certificare si monitorizare a creditelor de emisii din proiecte, la nivel national) produce ezitari din partea partenerilor internationali, precum si din a celor nationali.
Alte actiuni importante care au inceput in 2005 sunt cele de pregatire a personalului din diverse sectoare economice (energetica, termoficare, ciment) privind diseminarea informatiilor legate de Protocolul de la Kyoto, schema UE de comert cu certificate de emisie, precum si dezvoltarea de proiecte JI. Una dintre cele mai semnificative probleme o constituie lipsa de personal pregatit la toate nivelele din economie. Entitatile din sistemul de mediu nu sunt scutite de aceasta lipsa acuta de personal pregatit. Realizarea planului de alocare de emisii are un impact economic foarte important asupra competitivitatii economiei romanesti, prin internalizarea costurilor de mediu in pretul produselor Concluzia este ca, pentru o actiune atat de importanta, este necesar sa se concentreze competentele existente si trebuie atrasi specialisti din diversele domenii implicate. Rezultatul activitatii acestui “task force” constituie si argumente solide de negociere cu Comisia Europeana a nivelului alocarii. Aceste analize au inceput deja ca un proiect de cercetare de excelenta prin colaborarea dintre ICIM, ICM si IPE-Academia Romana. In paralel, este necesar sa se atraga expertiza din tarile UE, care insa se va folosi tinand cont de elementele specifice economiei noastre (de exemplu, intensitatea energetica mare a industriei, existenta unei rezerve substantiale de AAU etc.)
La nivelul companiilor implicate in verificare si monitorizare, data fiind marimea pietei romanesti, va fi necesar sa se incurajeze aparitia unor asemenea companii locale si certificarea lor la UNFCCC, pentru a putea sa se afirme, ulterior, si la nivel international.
Ne gasim in fata unui exercitiu deosebit de important pentru economia romaneasca. Exista tendinte neoficiale de nerecunoastere a AAU, pretextandu-se provenienta lor din colaps economic, nu din proiecte reale, fiind numite “hot air” (aer cald) in mod peiorativ. Mai mult, exista si riscurile de a nu se mai recunoaste aceste AAU dupa 2012, intr-o a doua perioada de angajament, precum si ca AAU sa fie introduse de UE in “burden sharing”, pentru a compensa emisiile din UE 15. Strategia de reactie la asemenea riscuri este in curs de dezvoltare.
GABRIEL MANU
ANDREI DUTU
Strategia Uniunii Europene
Inca de la declansarea dezbaterilor si preocuparilor privind fenomenul schimbarilor climatice, in urma procesului incalzirii globale a atmosferei, Uniunea Europeana si-a asumat responsabilitatea de lider mondial al procesului de reglementare juridica si dezvoltare a cooperarii internationale in domeniu. Avand multiple explicatii si profunde implicatii, aceasta pozitie a condus, pe de o parte, la elaborarea si aplicarea unei strategii comunitare adecvate in materie, iar, pe de alta, la reactii corespunzatoare din partea statelor membre si a celor candidate la aderare. In acelasi timp, UE s-a manifestat ca un actor activ in promovarea obiectivelor procesului Kyoto, mai ales cu ocazia Conferintelor Partilor la documentul-cadru din 1992.
In spiritul unei asemenea atitudini generale, inca din 1993, imediat dupa adoptarea Conventiei-cadru privind schimbarile climatice (RIO, 1992) printr-o decizie a Consiliului European s-a prevazut un mecanism de supraveghere a emisiilor de CO2 si altor gaze cu efect de sera si obligatia statelor membre de a promova programe nationale in domeniu.
Un pas important in aceasta directie l-a constituit Directiva 96/61 CE, din 24 septembrie 1996, privind prevenirea si controlul integrat al poluarii (IPPC), care stabileste un cadru general de abordare si combatere integrata a emisiilor din sol, apa si aer. Militanta activa pentru adoptarea Protocolului de la Kyoto (decembrie 1997), Uniunea Europeana s-a angajat sa reduca emisiile sale de GES cu 8% in rastimpul 2008-2012, zis “prima perioada de angajament”, urmand ca un acord comunitar sa repartizeze sarcina astfel asumata intre statele membre si sa fixeze obiectivele pentru fiecare dintre ele.
Dupa intense negocieri, in martie 2000, Comisia Europeana a lansat un Program european privind schimbarile climatice, ca baza pentru viitoarele directive in materie; de asemenea, la 7 mai 2001 a fost adoptat proiectul Aer pur pentru Europa, care a avut ca scop stabilirea, pana in 2004, a unei strategii integrate de lupta contra poluarii atmosferice, fixandu-se astfel un cadru care definea normele de calitate a aerului si plafoane de emisii nationale.
La randul sau, cel de-al 6-lea Program de actiune comunitara pentru mediu (2002) plaseaza problema schimbarilor climatice printre cele patru prioritati ecologice ale UE in acest deceniu si preconizeaza elaborarea unor strategii tematice si evaluarea celor existente in materie, in vederea imprimarii unei abordari globale luptei impotriva schimbarilor climatice.
“Cei 15” au ratificat Protocolul de la Kyoto la 31 mai 2002, iar celelalte 10 state, care au aderat la UE la 1 mai 2004, l-au ratificat anterior acestei date, in conditiile in care acestea si-au impus o reducere a emisiilor de GES variind intre 6 si 8%, in perioada 2008-2012.
Pentru a impulsiona intrarea in vigoare a Protocolului prin exemplul propriu, ca urmare a impasului creat prin refuzul ratificarii sale de catre SUA si aliatii sai, prin Directiva Consiliului din 13 octombrie 2003 (2003/87/CE) privind stabilirea unui plan al transferurilor drepturilor de emisie a GES in cadrul Comunitatii, modificata ulterior (2005), pentru asimilarea deplina a mecanismelor documentului de la Kyoto s-a desavarsit cadrul procedural comunitar in domeniu.
Aceasta “directiva de legatura” a permis intreprinderilor implicate in planul de transferuri sa obtina credite suplimentare de CO2, prin finantarea unor proiecte de reducere a poluarii in afara UE. Aceste intreprinderi nu pot obtine credite pentru finantarea proiectelor nucleare sau de tratare a deseurilor, iar investitiile in centralele hidroelectrice mai mari de 20 MGW trebuie sa respecte normele speciale in materie. Nu se prevede o limita comunitara cu privire la numarul creditelor suplimentare pe care le pot obtine intreprinderile, dar autoritatile trebuie sa stabileasca limite nationale, sub forma unui procentaj din numarul de autorizatii acordate in mod centralizat de guverne.
Decizia nr. 280/2004/CE a Parlamentului si Consiliului, din 11 februarie 2004, a stipulat mecanismele de monitorizare a GES si de implementare a Protocolului de la Kyoto (intrat in vigoare la 16 februarie 2005), iar Decizia 2005/166 a stabilit regulile de implementare a sa. Cele doua documente se refera la monitorizarea si raportarea emisiilor de GES si a deseurilor radioactive, in aceasta ultima privinta prevazandu-se parametrii valorii de emisie, precum si indicatorii care vor masura progresele inregistrate in cadrul angajamentelor asumate. Totodata, Decizia nr. 381 din 2005 a Comisiei a rationalizat sistemul de raportare a informatiilor referitoare la implementarea documentelor din acest domeniu.
In fapt, anticipand intrarea in vigoare a Protocolului de la Kyoto, Comisia Europeana a organizat, inca din 2003, punerea in opera de platforme pentru schimbul de permise de CO2, astfel ca, pana la 30 iulie 2005 (adica la 5 luni de la intrarea in vigoare a Protocolului), functionau deja 6 burse de poluare! Principiul de baza avut in vedere a fost relativ simplu: fiecare dintre statele comunitare a alocat un anumit nivel de permise principalelor intreprinderi din domeniile vizate de directiva comunitara, respectiv: energie, industria sticlei, cimentului, varului, hartiei, rafinarie si chimica. Astfel, au fost distribuite gratuit in UE in total 2,2 miliarde de tone de CO2 celor 25 de tari membre, vizand 12.000 situri de protectie. Intreprinderile puternic emitatoare de GES nu au primit dreptul de a produce pentru circa 90 la suta din CO2, pentru restul de 10% existand doua solutii: fie isi reduc in mod corespunzator emisiile, fie obtin prin intermediul burselor de schimb permise de a polua, cedate de intreprinderile “mai curate”. In acest context, au fost stabilite registre nationale in care se inscriu categoriile vizate de directiva, precum si alocatiile de CO2 consumate.
Incepand din 2006, verificarile asupra realitatii emisiilor declarate pot fi efectuate de organisme independente. Dupa ianuarie 2005, schimburile de permise si preturile aferente au explodat: de la 8 euro pe tona de CO2, la inceputul anului, in iulie anul trecut pretul a ajuns la 30 de euro/t.
Aceasta situatie are mai multe explicatii: o oferta insuficienta in raport cu cererea, cresterea exploziva a pretului petrolului si al gazului metan, care a constrans anumite state sa recurga la utilizarea combustibililor fosili, respectiv carbune, ori secetele din ultimii ani, care au redus productia de energie electrica pe cale hidro.
In planul datelor concrete, daca intre 1990 si 2000 UE si-a redus emisiile sale de GES cu circa 3,3%, acestea au continuat sa creasca la nivel mondial. Diminuarea globala europeana se explica, in principal, prin eforturile Germaniei, care a inregistrat o reducere de 18,3% in ultimul deceniu, in special datorita restructurarii economice a fostei RDG.
De asemenea, Marea Britanie a comunicat o scadere a emisiilor cu 12 la suta, iar Luxemburgul cu 44,2%, dar nu mai putin de 10 state membre au ramas mult sub obligatiile care le incumba in aceasta privinta.
Bilantul primului an de la intrarea in vigoare a Protocolului de la Kyoto ne ofera date nu dintre cele mai optimiste. Potrivit unui raport recent al Institutului de Cercetare a Politicilor Publice din Londra, UE nu a reusit sa-si reduca emisiile de GES conform obligatiilor autoasumate. Numai doua din statele membre - Marea Britanie si Suedia - sunt pe cale sa si le diminueze conform planificarii stabilite, restul tarilor nereusind acest lucru. Totusi, sa nu uitam ca Protocolul de la Kyoto stipuleaza obligatii si plafoane pentru perioada 2008-2012, astfel ca eforturile comunitare mai pot fi accelerate in mod corespunzator.
Dincolo de aceste aspecte, poate inerente oricarui inceput, asa cum a demonstrat-o si cu ocazia reuniunii de la Montréal (decembrie 2005), Uniunea Europeana este hotarata sa actioneze pentru continuarea procesului Kyoto si dupa 2012, ca unul dintre garantii sai fundamentali.
SULFINA BARBU
Etapa Montréal si implicatiile sale
La inceputul lui decembrie 2005, la Montréal a avut loc a XI-a Conferinta a Partilor la Conventia Natiunilor Unite pentru Schimbari Climatice si prima intalnire a partilor la Protocolul de la Kyoto. In cadrul acestei manifestari s-au desfasurat o serie de evenimente atat legate de prezenta agentiilor internationale si a institutiilor de finantare internationale, cat si organizate de organizatii neguvernamentale si de asociatii profesionale in domeniul comertului cu credite de emisie. Au fost prezente, pe langa entitatile enumerate mai sus, companii comerciale din intreaga lume, iar Canada a organizat o manifestare separata a firmelor sale implicate in domeniul tehnologiilor de mediu inconjurator curate si eficiente.
Totalul participantilor a depasit 9.500, fiind un record al tuturor intalnirilor de pana acum. S-au discutat probleme importante legate de cooperare pentru dezvoltarea de proiecte care genereaza reduceri de emisie de gaze cu efect de sera si o mai buna organizare a certificarii acestor credite de emisie. S-au aprobat documentele de la Marrakesh si s-au purtat negocieri privind viitorul Protocolului Kyoto dupa prima perioada de angajament (2008-2012). Delegatia oficiala a tarii noastre s-a implicat in lucrarile conferintei si a transmis un mesaj preluat cu prioritate de buletinul diurn de presa al conferintei, inaintea altor tari, ca Finlanda, Ungaria, Japonia, China etc. De asemenea, date fiind realizarile Romaniei legate de indeplinirea angajamentelor sale din cadrul Protocolului Kyoto, precum si o activitate sustinuta in dezvoltarea si implementarea de proiecte cu reduceri de emisii, reprezentantii nostri pot participa in comitetele secretariatului Conventiei Cadru pentru Schimbari Climatice a ONU. Pentru inceput, avem un reprezentant in comitetul pentru proiecte de implementare in comun si, ulterior, probabil si alte comitete, cum ar fi comitetul de transfer de tehnologie.
Guvernul Romaniei, prin Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor, acorda o importanta deosebita indeplinirii angajamentelor din Protocolul Kyoto, precum si implementarii schemei UE de comert cu certificate de emisie alocate. Aceste activitati reprezinta nu numai mijloace de reducere a poluarii, ci si mecanisme de transfer de tehnologii curate si eficiente catre economia romaneasca, dezvoltand activitati economice care au ca efect crearea de locuri de munca si sporirea numarului de investitii in proiecte destinate sa indeplineasca si angajamentele tarii asumate prin capitolul 22 din Acordul de Aderare la Uniunea Europeana.
Romania, ca prima tara din Anexa I care a ratificat Protocolul Kyoto, nu numai ca s-a angajat sa-si reduca emisiile de gaze cu efect de sera - masurate in tone de CO2 echivalent -, dar s-a implicat in ultimul deceniu intr-o reforma avand costuri sociale, economice si financiare, care a avut ca rezultat reducerea reala a emisiilor.
Consideram ca intrarea in vigoare a Protocolului Kyoto si adoptarea la Conferinta Partilor de la Montréal, in decembrie 2005, a acordurilor de la Marrakesh reprezinta momente istorice care ne dau sperante mai puternice ca viitorul statelor lumii va fi imbunatatit datorita convergentei eforturilor, precum si a unei coerente crescute a actiunilor noastre comune si a masurilor asociate lor.
In aceasta perspectiva, este important sa se mentina si dupa 2012 - an ce marcheaza sfarsitul primei perioade de angajament - un climat de intensa cooperare intre guverne.
In anul care a trecut, Romania a fost expusa la inundatii severe, rezultand ca efecte ale schimbarilor climatice, care au avut un impact important asupra economiei si chiar au produs pierderi de vieti, ce au afectat intreaga natiune.
Cu toate acestea, Romania are incredere ca Protocolul Kyoto reprezinta o oportunitate unica pentru tarile lumii, in sensul de a actiona, pentru prima data in istorie, intr-un mod coordonat la scala intregii planete.
In plus, suntem constienti de faptul ca rezultatele Protocolului nu se masoara numai in impactul asupra climei planetei, ci vor contribui, de asemenea, la dezvoltarea activitatii economice, prin intensificarea transferului de tehnologie si miscarea asociata de capital, cu efecte tangibile pentru dezvoltarea durabila. Romania este angajata sa aduca o contributie substantiala la bunastarea economica generala, intr-un mod care sa pastreze nivelul ridicat de constiinta privind protectia mediului inconjurator.
In procesul de acces la Uniunea Europeana, tara noastra a desfasurat actiuni concrete, cum sunt elaborarea Strategiei Nationale de Schimbari Climatice si a Planului de Actiune asociat acesteia. S-a inceput, de asemenea, implementarea Schemei UE de Comert cu Emisii, conform Directivei 2003/87/CE. Alte actiuni importante privind impactul, vulnerabilitatea si adaptarea sunt in curs de desfasurare in aceasta perioada. Romania sustine in totalitate politica Uniunii Europene privind schimbarile climatice.
Este convingerea noastra ferma ca schimbarile climatice nu vor avea numai impact distructiv, ci vor contribui la intarirea cooperarii, ca o stare mentala comuna de existenta de care cu totii avem nevoie pentru a depasi viitorul catre beneficiile evolutiei umanitatii.
Concluzii
Evaluarea semnificatiilor si implicatiilor Protocolului de la Kyoto la 1 an de la intrarea sa in vigoare (survenita la 16 februarie 2005), conduce la o serie de concluzii importante pentru cooperarea internationala si actiunea nationala in domeniu, atat in privinta progreselor inregistrate, cat mai ales in cea a perspectivelor lor de dezvoltare.
Intrarea in vigoare si trecerea la aplicarea prevederilor Protocolului au demonstrat viabilitatea proiectului, ca posibilitate de reducere a fenomenului incalzirii globale prin limitarea emisiilor de GES si diminuarea, in consecinta, a efectelor schimbarilor climatice. In ciuda divergentelor internationale in domeniu, generate mai ales de pozitia SUA si semnarea Acordului de la Vientiane, initiativele locale (inclusiv la nivelul unor state federate americane) contribuie la universalizarea demersului.
Reuniunea de la Montréal (dec. 2005) a asigurat transformarea proiectului intr-un proces post-2012, cu perspectiva permanentizarii eforturilor de diminuare a emisiilor de GES;
Uniunea Europeana reprezinta astazi liderul mondial al luptei impotriva schimbarilor climatice si al cooperarii aferente; strategia comunitara in domeniu, devenita operationala in 2004, inainte de intrarea in vigoare a Protocolului, impune mecanisme si exigente statelor membre, acceptate si promovate si de tarile candidate;
Asociata actiunii UE in materie, Romania (prima tara din Anexa 1 care l-a ratificat) considera Protocolul de la Kyoto ca o oportunitate de solutionare a acestei probleme ecologice globale si se pronunta pentru continuarea procesului aferent post 2012. Cunoscand si experienta inundatiilor severe din 2005, generate de schimbarile climatice, tara noastra a facut demersuri efective pentru promovarea obiectivelor Protocolului: s-au elaborat si aprobat Strategia Nationala pentru Schimbarile Climatice si Planul de actiune asociat acesteia, s-a inceput aplicarea Schemei UE de comert cu emisii de GES (conform Directivei 2003/87/CE) si sunt in pregatire alte activitati adecvate;
La 1 an de la intrarea in vigoare a documentului, Romania a cunoscut deja experienta unui exercitiu inedit si deosebit de important pentru economia nationala, prin aplicarea mecanismelor specifice transferului si comercializarii creditelor transferabile.
Parteneriatul public-privat in aplicarea proiectelor de mediu, in special cu privire la cele vizate prin obiectivele Protocolului de la Kyoto, se plaseaza in spiritul eficientei economico-sociale si conceptia care integreaza solutiile problemelor ecologice in mecanismul economiei de piata, in expansiune la nivel mondial.
Un rol tot mai important in crearea unei “constiinte ecologice” planetare si consolidarea societatii civile ecologice (nationale, comunitare si internationale) revine mass-media.
Trecand de la indiferenta sau senzationalul ieftin (indeosebi catastrofic) la informare corecta si activa, presa scrisa si audio-vizuala isi asuma astfel o noua si importanta responsabilitate sociala.
