Teatrul glocal

Teatrul nu poate ignora globalizarea. Fie că o sprijină sau o contestă, el se poziționează mereu în relație cu acest fenomen fără precedent.

Cel mai important lucru care se poate spune despre teatru este că nu e global, ci local. În una dintre accepțiuni, universal este sinonim cu restrictiv și opresiv. Când încep să scrie, majoritatea dramaturgilor își propun doar să povestească „des­pre mine și iubita mea“. Cum se întâmplă însă ca asemenea povești să de­vi­nă universale, valabile în mai multe spații culturale?

Au fost necesari apro­xi­mativ 125 de ani pentru ca Shakespeare să fie tradus și jucat în străinătate și nu­mai zece ani pentru ca Nora (de Ibsen) să aibă premiere în Suedia, Norvegia, Fin­landa, Germania, Austria, Rusia, Polonia, SUA, Marea Britanie, Belgia și Olanda.

Globalizarea este un fenomen strict eco­nomic, iar restul componentelor, precum cultura, politica etc. sunt promovate și dez­voltate prin intermediul banilor. Glo­balizării (economice) i se opune cos­mo­po­litismul, iar teatrul servește ultimei. Dra­maturgul britanic Mark Ravenhill scria că e nevoie de o literatură cu totul di­fe­ri­tă, dacă vrem să scriem despre lumea de azi.

Odată cu globalizarea, identitățile na­țio­nale au pălit. Acest trend însă se resimte și în teatru - în textul său Blasted, dra­ma­turgul britanic Sarah Kane descrie cadrul în care se desfășoară acțiunea astfel: într-o cameră de hotel foarte scumpă, genul ace­la atât de scump că poate fi oriunde în lu­me.

Teatrul nu poate ignora globalizarea. Fie că o sprijină sau o contestă, el se po­zi­țio­nează mereu în relație cu acest fenomen fă­ră precedent. Orașele sunt centre ale globalizării neoliberale, iar teatrul face parte din oraș. Prin ur­ma­re, teatrul trebuie înțeles, cel puțin în accepțiunea sa occidentală, ca fiind com­plice cu neoliberalismul ca­pitalist, creativitatea sa fi­ind limitată de această com­plicitate.

Globalizarea a făcut posibil teatrul în franciză. Cartea Theater and Globalization (Dan Rabellato, 2009) îl numește McTeatru și este strâns legat de industria din jurul marilor musical-uri, care, odată montate la Paris, Londra sau New York, au ajuns să fie jucate peste tot în lume.

Inventatorul teatrului în franciză este pro­ducătorul britanic Cameron Mac^­kintosh. El a început să lucreze în teatrul britanic în anii ’70. Cutuma vieții teatrale britanice spunea că un spectacol face profit la Lon­dra doar pe o perioadă de un an de la data premierei, după care sporirea veniturilor se realiza prin ducerea spectacolului în tur­nee. Pentru teatru, turneele re­pre­zen­tau un fel de reciclare ecologică. Mackin­tosh a înțeles că recuperarea investițiilor făcute cu un spectacol putea fi realizată numai dacă avea la dispoziție săli stan­dard, cu 2.000-3.000 de locuri, capabile să-l găzduiască la nivelul tuturor exi­gen­țelor tehnice și artistice. La mijlocul anilor ’80 încep să se construiască asemenea săli la Toronto, Las Vegas, Basel, Frankfurt, Tokyo, Hamburg și Stuttgart.

McTeatru demonstrează cât de nemilos e capitalismul global, pentru că e interesat în a transforma totul în bani. O asemenea po­litică este periculoasă, pentru că eco­nomicul ar putea dicta curând ca în teatre să se monteze mai degrabă piese cu­nos­cute decât dramaturgie nouă. Iar un ase­menea scenariu ar obliga teatrul să ră­mâ­nă cu un pas în urma dezvoltării societății umane și a problemelor sale, devenind doar divertisment, anulându-și di­men­siu­nea de revoltă și catalizator de schimbare.

În încercarea de a limita dictatura eco­nomicului în teatru, au început să apară atitudini antiglobalizare. Prima dintre re­acțiile antiglobalizare este teatrul co­mu­nitar. William Worthen, teoretician ame­ri­can, afirma că politica teatrului este ire­ductibil locală. Teatrul trebuie făcut în co­munitate, de către comunitate și pentru comunitate, fiind un bun demers pentru activarea spiritului civic în comunitatea respectivă. Acest gen de spectacole sunt greu – dacă nu imposibil – de mutat din­tr-o comunitate în alta, pentru că își pierd logica și forța.

Exemplele menționate fac parte din seria relativismelor culturale care își propun să demonstreze că globalizarea este un fe­no­men anacronic. Lumea este cultural di­versă, iar această diversitate trebuie res­pectată și apărată.

Totuși, teatrul și performance-ul nu pot fi susceptibile de localizare, așa cum poate părea la prima vedere. În încercarea de a-i găsi un loc exact în această ecuație, unii s-au grăbit să definească teatrul ca ceva glocal, adică o combinație între local și global. Numai că atât localul, cât și glo­balul sunt implicate deopotrivă în glo­ba­li­zare.

Critica globalismului se bazează pe frica de uniformitate, iar antidotul este cos­mo­po­litismul, cealaltă tendință a lumii con­tem­porane. Teatrul pare să aparțină mai mult acestei ultime forme.

*Proiect editorial co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional