Ziua Drepturilor Omului

Legislatie romaneasca

Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, publicata in M. Of. al Romaniei, Partea I, nr. 431, din 2 septembrie 2000;
Legea nr. 48/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, publicata in M. Of. al Romaniei, Partea I, nr. 69, din 31 ianuarie 2002;
Hotararea nr. 1.194 din 27 noiembrie 2001 privind organizarea si functionarea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, publicata in M. Of. al Romaniei, Partea I, nr. 792, din 12 decembrie 2001;
Ordonanta Guvernului nr. 77/2003 pentru modificarea O.G. nr. 137/2003, publicata in M. Of. al Romaniei, Partea I, nr. 619, din 30 august 2003;
Legea nr. 27/2004 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 77/2003 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, publicata in M. Of. al Romaniei, Partea I, nr. 216, din 11 martie 2004;
Instructiunea CNCD nr. 1 din 5 martie 2003, publicata in M. Of. al Romaniei, Partea I, nr. 235, din 7 aprilie 2004.
Acestora li se adauga referirile de ordin general privind discriminarea, care apar in: Constitutia Romaniei (art. 4, 16, 26); Codul Penal al Romaniei (art. 247, art. 317); Codul Civil al Romaniei (art. 998 si art. 999); Codul Muncii (art. 5).

Dezbatere: Cat este de eficienta legislatia romana antidiscriminare

Combaterea discriminarii, la nivelul perceptiei publice, are un fel de caracter underground

Romania a fost prima tara din sud-estul Europei care a adoptat legislatie antidiscriminare. E o situatie, evident, imbucuratoare, avand in vedere ca un numar din tarile UE inregistreaza inca restante semnificative la acest capitol. Cum se face ca Romania - care, in acel moment, avea in vigoare prevederi legislative discriminatorii, daca e sa ne amintim in treacat legislatia antihomosexuala - a avut un start atat de surprinzator?
Eugen Crai (expert independent): Cred ca este vorba de o confirmare a paradoxului sub semnul caruia functioneaza democratia romaneasca de dupa 1989. Intr-un fel, premisa de la care pleaca aceasta intrebare este falsa: tarile membre ale UE nu inregistreaza in mod efectiv restante semnificative la capitolul antidiscriminare. Legislatiile statelor membre ale UE au facut eforturi fie individuale, fie sub efectul armonizant al constructiei comunitare, care au condus catre o abordare de substanta si de fond a combaterii discriminarii. Sa nu uitam ca, prin Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, principiul nediscriminarii a fost consacrat la nivelul dreptului comunitar, aceasta Carta fiind inclusa ca parte componenta a Constitutiei Europene.
Revenind la situatia Romaniei, trebuie precizat ca principiul nediscriminarii a facut obiectul negocierii dintre Romania si UE in cadrul criteriilor politice de aderare (Criteriile de la Copenhaga). In procesul de aderare a Romaniei la UE, criteriile economice au reprezentat un domeniu extrem de delicat, deoarece autoritatile romane au ezitat constant sa adopte masurile necesare reformelor economice care sa conduca la o racordare eficace a economiei romanesti la standardele UE. Nu merita aici comentate motivatiile care au determinat o astfel de abordare. Este cert ca abia in 2003, Raportul de Tara al UE continea o remarca prin care conferea Romaniei (nu fara echivoc) statutul de tara cu economie de piata functionala... Asa as explica eu de ce statul roman a preferat sa se reabiliteze in acest proces de aderare prin conformarea la criteriile politice de aderare (desi nici acest lucru nu i-a reusit pe deplin, din moment ce Romania a fost singura tara in care, in procesul de aderare, dupa ce i-au fost recunoscute progresele in domeniul criteriilor politice, s-a revenit asupra lor cu si mai multa forta...).
Si totusi, aceasta posibila strategie a autoritatilor romane nu explica decat partial situatia Romaniei privind legislatia antidiscriminare. Romania putea tergiversa adoptarea unor norme antidiscriminare privind anumite criterii (nu le-ar fi putut bloca - mai ales ca legislatia antidiscriminare comunitara fusese inclusa in acquis-ul comunitar -, dar macar le-ar fi putut intarzia). Aici intervine, intr-un fel, paradoxul de care vorbeam. La epoca in care a fost adoptata Ordonanta 137/2000, la conducerea Departamentului pentru Protectia Minoritatilor Nationale (organismul care s-a ocupat de legislatia antidiscriminare) era un ministru care apartinea minoritatii maghiare. Acest lucru a contat in masura in care UDMR era realmente angajata in promovarea unei legislatii antidiscriminare (in special pentru minoritatile nationale) si avea o atitudine toleranta si europeana in privinta altor minoritati (inclusiv a minoritatilor sexuale). In al doilea rand, DPMN a implicat (lucru relativ exceptional, chiar si pentru coalitia Conventiei Democrate care era la putere atunci) societatea civila in elaborarea legislatiei antidiscriminare (Fundatia pentru o Societate Deschisa a mobilizat resurse umane si financiare pentru sprijinirea elaborarii acestei legislatii). Asa se face ca la finele mandatului, pe ultima suta de metri a guvernarii CDR, Guvernul Isarescu a adoptat celebra Ordonanta 137/2000.
CDR-ul nu avea intern o pozitie clara asupra ambitusului legislatiei antidiscriminare. PNTCD, care era considerat motorul CDR, a avut constant o viziune limitata asupra acesteia, iar datorita orientarii originara crestin-democrate, nu favoriza in nici un fel o abordare care sa includa orientarea sexuala printre criteriile de nediscriminare. Anecdotic vorbind, la acea ora excluderea orientarii sexuale din criteriile de protectie ale legislatiei antidiscriminare a fost un lucru cert...
In fine, sub presiunea negocierilor de aderare, ale societatii civile si pentru balansarea imaginii Romaniei privind progresul inregistrat catre aderarea la UE, legislatia antidiscriminare a fost adoptata intr-o formula largita si avangardista pentru un stat candidat la acea epoca. Lucru care a reprezentat si un argument folosit pentru adoptarea acestei legislatii si care a fost si exploatat ulterior de guvernarea PSD. Dupa aproape trei ani de la adoptarea Ordonantei, aceasta era in continuare ineficace, intrucat legislatia privind infiintarea organismului care sa o aplice nu era finalizata si adoptata. Din aceasta perspectiva, tactica tergiversarii a revenit in prim-plan, insotita insa si de o strategie deliberata a pasilor marunti si ineficienti. Legatura cu societatea civila a fost rupta, iar recomandarile facute prin asistenta UE de preaderare au fost, as putea spune, sistematic neglijate. Cred ca lucrul cel mai evocator este ca, dupa aproape 4 ani de la adoptarea legislatiei antidiscriminare si a legislatiei care instituia CNCD, aproape jumatate din populatia Romaniei habar nu avea de existenta acestor demersuri (vezi studiul Institutului pentru Politici Publice de la finele anului 2003). Nu a existat niciodata o pozitie publica a vreunui guvern al Romaniei privind combaterea discriminarii stricto sensu sau privind legislatia antidiscriminare. Nu a existat niciodata o dezbatere publica privind combaterea discriminarii si sfera de cuprindere a acesteia. Progresele inregistrate in acest domeniu au avut si continua sa aiba un fel de caracter underground...

Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD ) are nevoie de parteneriate cu ONG-urile

Vera Cimpeanu (membru al Comitetului Helsinki, vicepresedinta ACCEPT): Un pic de istorie legislativa ne dovedeste ca, intr-adevar, adoptarea legislatiei antidiscriminare a constituit un act de vointa politica, si nu o reactie la practicile discriminatorii care erau prezente la nivelul anului 2000 si care, din pacate, au ramas inca locuri comune ale societatii romanesti. Ordonanta 137 din 2000 nu a fost rezultatul constientizarii de catre autoritati a importantei politicilor pentru combaterea discriminarii in societatea romaneasca, asa cum ne-am fi dorit. Mult mai pragmatic insa, actul a fost determinat de dorinta de a bifa pozitiv una dintre temele preaderarii. Implicarea unui grup de experti provenind din zona neguvernamentala a grabit procesul si a implicat si o abordare care rezona cu standardele europene - de aici si paradoxul: in plina perioada de incriminare a relatiilor consensuale intre adulti de acelasi sex (Art. 200 din Codul Penal), legislatia antidiscriminare includea orientarea sexuala ca una dintre categoriile protejate si, in timp ce politicile publice inca neglijau populatia roma, discriminarea pe criterii etnice era sanctionata de lege. Din pacate, adoptarea Ordonantei nu a fost continuata de aplicarea in practica a normelor prevazute si momentul august 2000 a fost urmat de o pauza prelungita care a culminat cu infiintarea, la sfarsitul lui 2003, a unei institutii cu resurse extrem de limitate, care a preferat sa se inchida intr-o pozitie de autosuficienta. Trebuie spus ca, in perioada de inceput, CNCD a preferat sa se izoleze si uneori a reusit chiar sa antagonizeze organizatiile neguvernamentale reprezentand grupuri vulnerabile care aveau deja o experienta in analiza practicilor si politicilor cu caracter discriminator si in derularea de proiecte care au ca scop combaterea discriminarii. In opinia mea, aceasta a fost o oportunitate irosita, fiindca, in acest fel, CNCD a fost obligat sa invete ABC-ul discriminarii pe cont propriu si nu a putut utiliza expertiza deja existenta care in acel moment ii era oferita de catre sectorul neguvernamental. A venit momentul, atat pentru colegii din Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, cat si pentru colegii din zona neguvernamentala, sa privim cu realism situatia si, inainte de a ne aroga pozitia de deschizatori de drum in Europa Centrala, sa analizam in mod obiectiv eficacitatea Consiliului si sa constientizam importanta parteneriatului. Insist asupra acestui deziderat, pentru ca deschiderea si colaborarea intre CNCD si organizatiile minoritatilor si organizatiile care au ca mandat promovarea si protejarea drepturilor omului vor permite realizarea unei evaluari comprehensive a legislatiei antidiscriminare si a impactului sau, initierea unor proiecte de modificare a actelor legislative conexe si, mai important decat atat, vor crea premisele unei prezente pregnante a CNCD in spatiul public, fie prin preluarea de cazuri si solutionarea lor in mod corespunzator, fie prin campanii de educare si informare.

Legislatia antidiscriminare trebuie insotita de strategii si masuri, coduri si standarde interne

Prevenirea actelor de discriminare este o componenta fundamentala si strategica a legislatiei antidiscriminare, care nu se poate reduce doar la masuri menite sa combata discriminarea. Putem vorbi astazi, la mai bine de 4 ani de la aparitia acestei legislatii, de strategii si masuri care sa contribuie la prevenirea discriminarii? Avem institutii publice in Romania care sa aiba coduri si standarde interne menite sa impiedice discriminarea angajatilor sai pentru ca au o alta apartenenta etnica sau religioasa, o alta orientare sexuala etc.?
Renate Weber (consilier prezidential): Categoric nu! Foarte putinele exemple - mai degraba din lumea ONG-urilor - sunt exceptiile. Mai mult, implementarea legislatiei este ramasa in urma. Exemplu: Bulgaria abia a adoptat-o relativ recent si deja instantele s-au pronuntat in mai multe cauze decat in Romania in ultimii 4 ani. Nu am vazut programe semnificative emise de ministere, care sa aiba in vedere schimbarea de comportament si atitudine. Va amintesc aici cazul celebru al listei de incompatibilitati pentru practicarea functiei de cadru didactic, lista propusa si negociata de Ministerul Educatiei si Ministerul Sanatatii, care continea prevederi discriminatorii clare.
Florin Buhuceanu (director executiv ACCEPT): In acest ultim caz, este regretabil ca CNCD nu si-a luat in serios mandatul, propunand macar o masa rotunda intre specialisti care sa conduca la eliminarea acelor prevederi care, daca ar fi aplicate, ar conduce la acte de discriminare. Pentru a nu aminti ca declaratiile repetate ale ministrului Educatiei din acea vreme, care legitimau acele prevederi discriminatorii, ar fi trebuit neintarziat sanctionate. Atitudinea pasiva a CNCD face ca si astazi acea lista sa ramana problematica, cele doua ministere implicate nereusind sa rezolve situatia, din lipsa de vointa politica. Documentul respectiv, corectat, zace pe undeva pe drumul dintre cele doua ministere amintite. Ce sperante sa avem din partea CNCD ca va intelege sa propuna, eficace si pragmatic, institutiilor statului standarde si proceduri nediscriminatorii? Doar acordurile incheiate de CNCD cu unele din aceste institutii nu pot fi nici pe departe satisfacatoare. Deciziile CNA au fost insa salutare in ce priveste combaterea discriminarii pe canalele TV si ele merita amintite ca atare, ca fiind singulare si curajoase.
Vera Cimpeanu: Sper sa gresesc, dar, cu exceptia organizatiilor internationale sau a firmelor transnationale care si-au importat cu ele standardele de buna purtare, institutiile publice nu sunt obligate sa respecte decat prevederile cu caracter general din legea antidiscriminare si propriile norme de functionare, iar acestea nu includ precizari detaliate privind relationarea cu persoane care pot fi discriminate, ca urmare a apartenentei lor la o anumita etnie, religie, a genului sau a orientarii sexuale. Prevenirea discriminarii nu se intampla peste noapte, tocmai de aceea CNCD are rolul de a elabora ghiduri de practici nediscriminatorii si poate initia sau aviza proiecte de lege.
Eugen Crai: Faptul ca traim sub acelasi semn zodiacal al paradoxului amintit inainte il reprezinta si campania electorala din 2004: desi Romania are o legislatie antidiscriminare (din ce in ce mai buna, datorita in special perseverentei societatii civile), problema combaterii discriminarii pe criteriul orientarii sexuale a devenit o problema de negociere politica electorala. Pe langa faptul ca in aceasta campanie s-au folosit numeroase sloganuri discriminatorii pe criteriul orientarii sexuale (de-o parte sau alta a baricadei), eu nu am auzit pe nimeni in campanie sa (re)afirme existenta unei legislatii care combate o astfel de discriminare! Sloganuri discriminatorii au fost proferate si impotriva minoritatilor nationale, pana chiar si in momentul investirii noului presedinte al Romaniei... Cred ca este prematur sa vorbim de existenta unor strategii de combatere a discriminarii in Romania. La fel si daca vreti sa vorbim de coduri sau standarde interne ale organizatiilor publice sau private. Progresele care s-au inregistrat de-a lungul anilor vizeaza aproape exclusiv rafinarea cadrului legislativ si, poate lucrul cel mai important, alinierea legislatiei romanesti la standardele legislatiei comunitare sau ale ONU. Este foarte de actualitate procesul de aderare a Romaniei la UE, criteriile de aderare sau negocierile de aderare. Mai putin cunoscut si mediatizat este procesul de conformare a legislatiei Romaniei la obligatiile asumate de Romania, ca membru al Natiunilor Unite, prin instrumentele sistemului ONU. Este, de asemenea, foarte adevarat ca eforturile in acest domeniu se suprapun intr-o mare masura cu cele de aderare la UE, iar acolo unde nu se suprapun, progresele sunt mai putin spectaculoase... Oricum, in domeniul nediscriminarii, aceste eforturi se suprapun, ba chiar, in anumite privinte, standardele UE sunt mai avansate decat cele ale ONU. Si totusi, ar fi incorect sa nu amintim cateva progrese, care oricum nu au fost realizate in temeiul legislatiei antidiscriminare... Din nou intervine paradoxul de care vorbeam! Cred ca putem mentiona anumite realizari in domeniul masurilor de prevenire a discriminarii minoritatilor nationale. Totusi, nu cred ca acestea trebuie supraevaluate. Si nu ma refer aici la participarea la guvernare a minoritatii maghiare, care a reprezentat mai degraba un rezultat al algoritmelor politice decat unul al unor masuri efective de prevenire si combatere a discriminarii. Realizarile, oricat de modeste au fost ele, se refera mai degraba la minoritatea romilor. Mai mult, aceste realizari s-au concentrat mai ales pe asigurarea unui acces nediscriminatoriu la educatie al copiilor si tinerilor romi. Mai pot fi mentionate si realizarile privind folosirea limbii materne in administratia publica (lucru care s-a realizat in temeiul alinierii legislatiei nationale la standardele UE), initierea unor masuri privind nediscriminarea persoanelor cu dizabilitati sau privind asigurarea unui tratament egal intre femei si barbati (aici ar fi multe de spus, insa eu m-am limitat sa mentionez doar "initierea" unor astfel de masuri).

Nevoia de educatie, de la gradinita pana la sfarsitul vietii

Schimbarea mentalitatilor din Romania nu se face nici usor, nici rapid. Stim ce cred romanii despre romi, gay, minoritari religiosi, sunt cunoscute atitudinile generale fata de femei ori persoanele cu dizabilitati mintale. Credeti ca simpla aplicare a legii, fie ea tenace si corecta, va conduce la mutatii semnificative in acest plan?
Renate Weber: Fara o adecvata prezentare a lucrurilor, incepand cu educatia de la gradinita si pana la sfarsitul vietii, nu vom face nimic. Dar insist asupra scolii, pentru ca sistemul actual pare cu precadere sa insufle sentimente de desconsiderare a celor diferiti. Vezi orele de religie, vezi portretizarea fetitelor si baietilor in cartile de scoala, a femeilor si barbatilor. Ca sa nu mai vorbim de hulirea celor de alta orientare sexuala decat majoritarii. Vezi felul in care a fost folosita tema acceptarii realitatii homosexuale in aceasta campanie si raspunsul PSD-ului, care a marsat la maximum. Inutil sa ma refer la cel mai mitocanesc raspuns posibil al presedintelui PSD, Nastase, cand a propus redactorilor de la Evenimentul Zilei sa faca sex cu nevestele acestora, ca sa demonstreze ca nu e homosexual. Ceea ce, din punctul meu de vedere, trebuie citit nu doar ca inacceptabil politic si intelectual, ci chiar in termeni de discriminare a celor care sunt homosexuali (indirect, acesta ii dispretuieste, de unde dorinta de a se distanta cu orice pret de ei) si a femeilor, pe care le considera bune doar pentru a demonstra potentele sale sexuale.

Evaluarea activitatii CNCD

Considerati satisfacatoare mandatul si activitatea CNCD pana in prezent?
Vera Cimpeanu: E greu de evaluat activitatea CNCD, chiar si pentru observatorul atent al fenomenului - si acest fapt ar trebui sa fie un semnal de alarma. Consiliul s-a nascut greu, cu resurse putine, cu hopuri in dezvoltarea institutionala si cu multe semne de intrebare in ceea ce priveste independenta, eficienta si capacitatea de a isi realiza mandatul. In acelasi timp, trebuie recunoscut ca asteptarile in legatura cu noua structura erau atat de ridicate in momentul infiintarii CNCD, incat ar fi fost greu, daca nu cumva imposibil, ca CNCD sa poata raspunde in totalitate acestor asteptari. As distinge doua categorii de critici in legatura cu activitatea CNCD. Prima categorie este cea a criticilor care puteau fi prevenite, ele tin de transparenta, de deschidere catre institutiile si organizatiile care sunt deja depozitare ale unui nivel considerabil de expertiza, fie ca ele sunt guvernamentale sau neguvernamentale. A doua categorie de critici include aspectele care tin de primii pasi: as enumera in aceasta categorie lipsa unei strategii functionale, calitatea procesului decizional, in principal a motivarilor din deciziile luate.
Eugen Crai: Raspunsul la aceasta intrebare presupune o disociere clara si fara echivoc intre mandatul si activitatea CNCD de pana acum. Inca de la infiintarea CNCD, au existat voci care au avertizat asupra discrepantei dintre mandatul conferit de legislatia antidiscriminare si pozitia si structura acestui organism in peisajul institutional din Romania. Aceleasi voci au explicat necesitatea unui criteriu de credibilitate care trebuia luat in calcul la infiintarea acestui organism. Si, nu in ultimul rand, aceleasi voci au subliniat ca, din perspectiva acquis-ului comunitar, mandatul CNCD este extrem de limitat (in special pe criteriul asistentei care trebuie acordata victimelor discriminarii). Aceste voci, care au apartinut in primul rand unor organizatii neguvernamentale active in drepturile omului, dar si unor specialisti independenti, au propus si solutii. Rezolvarea acestor probleme de fond ale legislatiei si ale transpunerii legislatiei in practica era relativ simpla, dar presupunea o vointa politica clara. Lucru care, in opinia mea, nu a mai existat... Ca o concluzie, pe de o parte, mandatul actual al CNCD este un mandat acceptabil, dar care poate fi in continuare dezvoltat si aliniat standardelor acceptate ale UE sau ale ONU privind organismele abilitate in prevenirea si combaterea discriminarii. Pe de alta parte, discrepanta dintre mandatul CNCD si activitatea acestuia este o alta istorie (si, din nefericire, una mult prea lunga). Una din explicatiile acestei situatii, oferita chiar de CNCD, cel putin la chiar inceputul activitatii sale, a fost aceea a lipsei resurselor materiale. Nu imi aduc aminte sa fi auzit invocata si lipsa resurselor umane, insa si aceasta a contribuit la acest decalaj. Nu am auzit, insa, niciodata invocata (din partea CNCD) lipsa resurselor umane specializate intr-un asemenea domeniu... Este evident ca aceste lipsuri sunt reale, insa acoperirea lor tinea exclusiv de vointa politica...
Eu as dori sa subliniez un alt esec al CNCD, un esec intern al sau, pe care eu l-as numi esecul conceptual (mi se pare relativ inutil sa vorbim de esecul procedural, adica de felul in care CNCD a reusit sau nu sa aplice in practica legislatia antidiscriminare). Acest esec conceptual este insa impardonabil: CNCD si-a ratat mandatul in momentul in care a fost ineficient in incercarea de a transpune conceptual legislatia antidiscriminare! Se pot gasi justificari acceptabile pentru extrem de modestele performante ale CNCD privind transpunerea in practica a legislatiei antidiscriminare, insa faptul ca nu a reusit sa dezvolte continutul normelor juridice in domeniu nu are aceleasi scuze... Norma juridica decreteaza ca este interzisa discriminarea, pe baza criteriilor enumerate tot de lege, a unei persoane la angajare, spre pilda. Aceasta norma stabileste un principiu, insa nu spune mare lucru despre continutul sau conceptual. Continutul conceptual al normei trebuia identificat si argumentat de catre CNCD, prin deciziile sale care urmau sa stabileasca standardul nediscriminarii in Romania (deci aplicabil universal), intr-o anumita materie, la un moment dat! Altfel spus, esecul primordial al CNCD (asa cum il vad eu) nu consta in a raspunde la intrebarea "cate cazuri de discriminare a solutionat CNCD?" (lucru care pare sa fi fost o obsesie a acestui organism), ci in a raspunde la intrebarea "cum a solutionat CNCD aceste cazuri de discriminare?".
Florin Buhuceanu: Nu ma voi referi aici la mandatul CNCD, care este acceptabil in linii generale. Nu poate, totusi, sa nu ingrijoreze lipsa independentei acestei institutii, legatura ombilicala cu primul ministru, caruia ii este subordonat, nefiind de bun augur. Activitatea CNCD nu trebuie sa fie doar transparenta - ceea ce nu este actualmente (a se face doar un excurs pe pagina de web a acestei institutii ori a se citi deciziile acestora, lipsite adesea de orice argumentatie, nu e lipsit de interes) -, ci si supusa controlului unei institutii precum Parlamentul Romaniei. Profesionalizarea si marirea numarului de angajati sunt urgente, pentru o mai buna activitate, care costa, evident. Nu costa insa luarea in serios a muncii si mandatului lor de catre angajatii CNCD. Nu doresc sa generalizez, cunosc oameni competenti si pasionati de ceea ce fac in institutie, dar nu imi pot reprima memoria recenta in ce-l priveste pe fostul presedinte CNCD, devenit apoi ministru pentru minoritati in guvernul Nastase si care si-a inceput mandatul prin declaratii publice de minimalizare a discriminarii romilor in Romania, continuand apoi cu emiterea publica a unor opinii despre minoritatile sexuale, care erau complet jenante si mitocanesti. In ultimul caz, diferenta dintre acele puncte de vedere personale ale acestuia si cele propagate de politicieni precum Becali sau Vadim Tudor sunt nule. Nu in ultimul rand, acele opinii erau discriminatorii; putea fi acuzat insa presedintele CNCD de acte de discriminare? La fel de jenant si-a incheiat mandatul, atunci cand CNCD propunea imbunatatirea legislatiei pe baza careia functiona. A fost stupefiant pentru reprezentantii societatii civile sa constate ca tocmai acest inalt functionar se opunea, intr-una din comisiile senatoriale, adoptarii unor masuri legislative antidiscriminare, fara de care legislatia noastra nu e nici compatibila cu standardele europene, nici din cale afara de performanta, mimand un discurs de "expert", care trada insa distanta care il separa de omologii lui europeni, oameni cu viziune si curaj, pentru care domeniul prevenirii si combaterii discriminarii nu este o sinecura.
Renate Weber: Cateva cazuri individuale bune s-ar putea sa mai fie, dar, in ansamblu, eu nu vad institutia CNCD capabila sa gandeasca in termeni de politici publice, pe care sa le si implementeze. Imi pare rau pentru pesimism.

Zona de actiune a organizatiilor neguvernamentale

As vrea sa ne mutam catre practica in domeniu a organizatiilor neguvernamentale. Doamna Iustina Ionescu, conduceti la Centrul de Rersurse Juridice un program legal antidiscriminare. Care sunt tipurile de cazuri cu care va confruntati si cate dintre ele pot fi preluate si asistate?
Iustina Ionescu (Coordonatoare Program antidiscriminare, Centrul de Resurse Juridice): Programul antidiscriminare al CRJ este proiectat sa raspunda unor nevoi mai largi in domeniul discriminarii. De aceea, prin acest program, realizam campanii de advocacy, realizam proiecte de educare a practicienilor dreptului, a reprezentantilor organizatiilor neguvernamentale sau a jurnalistilor, in sensul aplicarii corecte a legislatiei antidiscriminare, monitorizam jurisprudenta romaneasca in domeniul discriminarii si chiar contribuim la construirea unei jurisprudente care sa contina cazuri strategice in lupta antidiscriminare. Din aceasta ultima perspectiva, trebuie sa precizez ca CRJ nu detine resursele necesare pentru a acorda asistenta juridica sau reprezentare tuturor persoanelor care se considera victime ale unui comportament discriminatoriu. CRJ doreste sa fie insa o resursa juridica pentru celelalte organizatii neguvernamentale care lucreaza in mod direct cu categorii defavorizate de persoane sau minoritati. Acest lucru se realizeaza, in primul rand, prin incurajarea unei culturi juridice a accesarii remediilor legale care sunt disponibile in domeniul combaterii discriminarii, dar si prin asistenta si reprezentarea punctuala, in cazurile in care avem de a face cu incalcari flagrante sau care se manifesta sistematic in societate sau cazuri sensibile care presupun concurenta dintre mai multe drepturi sau care dovedesc anumite neajunsuri ale legilor. Pana in prezent, cazurile in care am intervenit au fost cazuri de discriminare aparute in presa, intrucat aici situatia armelor este disproportionata; am observat ca, dintre criteriile de discriminare, religia apare deseori in cazurile noastre, demonstrand o anumita doza de intoleranta asociata cu religia majoritara; cazurile care au la baza orientarea sexuala sau statutul HIV pozitiv sunt in mod deosebit cazuri in care stigma se manifesta in cele mai grave forme. Suntem sesizati, de asemenea, despre cazuri de discriminare a etnicilor romi, in conditiile in care ONG-urile care activeaza pentru apararea drepturilor acestei minoritati se ocupa deja de numeroase cazuri, ceea ce demonstreaza situatia grava de intoleranta fata de aceasta minoritate etnica. Desigur, o situatie generalizata deosebit de grava este cea a persoanelor cu dizabilitati mentale, carora li se refuza inclusiv drepturile fundamentale absolute, precum dreptul la viata sau dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante, motiv pentru care CRJ are un intreg program destinat acestei categorii dezavantajate de persoane.
Daca va situati in pozitia victimei discriminarii, vi se pare ca actualele masuri legislative din Romania va protejeaza? Sunt ele cu adevarat eficiente, merita riscul de a initia o actiune impotriva persoanei ori institutiei ce v-a discriminat?
Iustina Ionescu: Din vara lui 2003, la initiativa CRJ, un grup de organizatii neguvernamentale a dus o campanie de advocacy pentru modificarea legii antidiscriminare, astfel incat sa fie in concordanta cu prevederile directivelor europene in acest domeniu. In martie 2004, legea a suferit modificari care asigura acum un cadru legislativ de baza pentru apararea impotriva discriminarii. Din punct de vedere substantial, legea romana este acoperitoare, reglementand discriminarea directa sau indirecta, hartuirea, victimizarea sau ordinul de a discrimina, indiferent de criteriul legal expres sau de orice alt criteriu care se afla la baza faptei de discriminare. Din punct de vedere procedural, un aspect pozitiv este scutirea taxei de timbru si capacitatea procesuala activa acordata ONG-urilor. Acestea se pot prezenta in cazurile de discriminare in favoarea victimelor discriminarii. Pe de alta parte insa, sistemul legislativ romanesc nu protejeaza cu adevarat victimele discriminarii din punct de vedere al dovedirii faptei pretinse a fi discriminare si al remediilor existente. Sarcina probei in cazurile de discriminare ramane la victima, ceea ce face ca deseori discriminarea sa fie greu sau chiar imposibil de demonstrat. De aceea, modelul Uniunii Europene prevede notiunea de schimbare a sarcinii probei, care consta in prezentarea de catre victima a unui minim continut faptic care sa determine declansarea unei prezumtii simple ca a avut loc o discriminare, fiind apoi obligatia paratului sa dovedeasca pe baza caror considerente s-a comportat intr-un anumit fel si ca acestea nu duc la nici o incalcare a principiului egalitatii de tratament. In nici un caz aceasta nu inseamna o prezumtie de vinovatie, ci reclamantul pastreaza obligatia de a aduce probe care sa trezeasca suspiciunea ca ar putea fi vorba de discriminare. In al doilea rand, din punct de vedere al remediilor, procedura administrativ-contraventionala care se desfasoara in fata Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii nu este deloc incurajatoare pentru victime, deoarece ea nu duce la obtinerea unor remedii efective, ci, in cel mai grav caz, la aplicarea unei amenzi contraventionale care se incaseaza la bugetul de stat. Astfel, victima se afla in situatia de a incepe o noua procedura in fata instantelor de judecata, in care trebuie sa demonstreze din nou ca s-a savarsit o fapta de discriminare. Mai mult, de 2 ani, de cand functioneaza, CNCD nu a reusit sa dovedeasca faptul ca are capacitatea de a solutiona in termenul legal, indeplinind o investigatie corecta si completa si oferind justificari judicioase cu privire la existenta sau inexistenta unei fapte de discriminare cu care este sesizat, ceea ce nu poate fi un lucru incurajator pentru persoanele expuse discriminarii. Un element in plus este, desigur, teama victimelor de a nu suferi in plus din cauza declansarii procedurilor legale. Cu toate acestea insa, consideram ca, in conditiile unui proces bine condus, de catre persoane care cunosc toate mecanismele legale si care le folosesc corect, la timp si in mod perseverent, avand grija sa obtina si sa conserve probe suficiente, se pot obtine remedii legale si, in primul rand, se poate obtine o constientizare a publicului ca discriminarea nu poate fi tolerata intr-o societate democratica.
La cine poate apela o asemenea persoana, atunci cand considera ca a fost discriminata?
Iustina Ionescu: Cum spuneam, ONG-urile care au ca scop protectia drepturilor omului sau care au interes legitim in combaterea discriminarii au calitate procesuala activa, in cazul in care discriminarea se manifesta in domeniul lor de activitate, ceea ce inseamna ca acestea pot prelua si sustine in instanta cazuri de discriminare, daca exista resurse si disponibilitate din partea lor. De asemenea, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii ar trebui sa acorde, in conformitate cu legea, asistenta de specialitate celor care se considera victime ale unei fapte de discriminare. Bineinteles, avocatii ar trebui sa fie familiari cu dispozitiile legii si sa asiste juridic victimele. Din pacate, in Romania nu exista un sistem de "legal aid", de asistenta juridica gratuita pentru anumite categorii dezavantajate de persoane, printre care s-ar putea numara si victimele discriminarii, ceea ce face inca mai grea situatia in care acestea se afla. Sunt organizatiile neguvernamentale din Romania, respectiv avocatii si judecatorii, pregatiti sa sprijine rezolvarea cazurilor de discriminare care le sunt adresate?
Iustina Ionescu: Cunoastem un numar redus de cazuri de discriminare promovate in instanta sau in fata CNCD, ceea ce, in comparatie cu indicatorii de intoleranta existenti, demonstreaza o necunoastere si, de ce sa nu recunoastem, un oarecare dezinteres al practicienilor dreptului pentru domeniul apararii drepturilor omului, care, in comparatie cu alte domenii precum drept comercial, civil, chiar penal, este perceput ca neaducand beneficii financiare satisfacatoare. Tocmai de aceea aratam mai inainte nevoia dezvoltarii unui sistem de asistenta judiciara gratuita. Mai mult, domeniul drepturilor omului si lucrul cu persoanele apartinand unor categorii dezavantajate presupune o anumita dedicatie si sensibilitate, pe care nu multi avocati par a fi dispusi sa le manifeste la ora actuala. Desigur insa, ca exista si unii care au descoperit, pe langa aceste aspecte, si beneficiile pe care astfel de cazuri pot sa le aduca, precum renume, respect, provocari profesionale. In directa legatura cu ce am spus mai sus este situatia ONG-urilor care de multe ori nu gasesc resurse financiare si umane pentru a sustine cazuri de discriminare in instanta, de aceea e nevoie de o mai buna colaborare intre acestea si barourile de avocati si de o pregatire specifica in domeniul aplicarii legii antidiscriminare, ceea ce CRJ isi propune sa faca. In legatura cu judecatorii, deseori am intalnit in instanta o deschidere a acestora catre argumente creative, in sensul bun al cuvantului, pentru a folosi la maximum resursele legii, in scopul apararii drepturilor omului. Desigur ca, de la nivelul lor, judecatorii nu pot sa contribuie la cauza drepturilor omului si a nondiscriminarii decat daca sunt sesizati cu cazuri concrete, aparate in mod corect si competent. Judecatorii au, de asemenea, nevoie de pregatire intr-un domeniu care opereaza cu notiuni si concepte specifice, cum este antidiscriminarea.

GEORGIANA PASCU*
Spitalele de psihiatrie din Romania: Si pacientii din Mocrea au drepturi!

Eliminarea violarii drepturilor omului in spitalele de psihiatrie

"Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoana umana, fara nici o discriminare" se arata in articolul 3 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003. Cu toate acestea, situatia observata in Spitalul de psihiatrie Mocrea din judetul Arad este de natura sa ingrijoreze nu doar reprezentantii organizatiilor de protectie a drepturilor omului, dar si pe aceia ai organizatiilor de profesionisti sau de beneficiari. In 5 noiembrie 2004, Centrul de Resurse Juridice organiza la Bucuresti, impreuna cu Amnesty International, o masa rotunda intitulata Pledoarie pentru demnitate. Subiectul abordat era tocmai cel al respectarii si apararii drepturilor persoanelor bolnave psihic internate in institutiile de psihiatrie. Reprezentantii Ministerului Sanatatii prezenti la eveniment au aratat ca se fac eforturi pentru implementarea prevederilor Memorandumului semnat in luna mai 2004 si ca de fapt situatii alarmante ca cea descrisa de CRJ si Amnesty International in luna februarie 2004 la Spitalul de psihiatrie din Poiana Mare nu mai exista. Totodata, cercetatorul pentru Europa Centrala din partea Amnesty International, domnul Ivan Fišer, sublinia ca: "singura metoda de a elimina violarile drepturilor omului care se petrec in institutiile psihiatrice este aplicarea efectiva a standardelor internationale ale drepturilor omului. Acestea reprezinta norme legale pe care Romania le-a ratificat si ele ar trebui sa fie aplicate persoanelor cu dizabilitati mintale asa cum se aplica si oricaror altor fiinte umane din aceasta tara. De exemplu, stipularile Conventiei internationale cu privire la drepturile civile si politice, ale Conventiei europene a drepturilor omului si ale Conventiei impotriva torturii se aplica plasarii in institutiile psihiatrice. Plasarea practicata in Romania echivaleaza cu lipsirea arbitrara de libertate; iar conditiile de trai si lipsa de tratament adecvat, cand devin atat de deplorabile, echivaleaza cu tratamentul crud, inuman si degradant. În acelasi timp, Romania trebuie sa asigure aplicarea efectiva a standardelor internationale de o relevanta speciala pentru persoanele cu dizabilitati mintale, ca de exemplu Principiile pentru protectia persoanelor cu boli mintale si pentru imbunatatirea serviciilor de sanatate mintale, Standardele ONU asupra egalizarii sanselor pentru persoanele cu dizabilitati, jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si normele detaliate dezvoltate de alte organisme ale Consiliului Europei in scopul protejarii persoanelor cu dizabilitati mintale". Cu toate ca Centrul de Resurse Juridice a transmis in continuare rapoarte de monitorizare a modului in care sunt respectate drepturile persoanelor bolnave psihic in spitalele de psihiatrie si a semnalat reprezentantilor Ministerului Sanatatii faptul ca listarea unor masuri de reabilitare a infrastructurii spitalelor de masuri de siguranta, alocarea unor resurse financiare in plus Spitalului de psihiatrie Poiana Mare sau doar afisarea pe holurile institutiilor psihiatrice a Legii drepturilor pacientilor nu sunt masuri menite sa asigure si protectia, si respectarea drepturilor pacientilor internati in aceste institutii.

Ce se intampla la Spitalul de psihiatrie Mocrea

Probabil ca cel mai bine ilustreaza incalcarea grava a drepturilor persoanelor bolnave psihic situatia observata in Spitalul de psihiatrie Mocrea, din judetul Arad. Vizitele intreprinse de reprezentanti ai Centrului de Resurse Juridice (CRJ) in Spitalul de psihiatrie Mocrea din judetul Arad la mai mult de o jumatate de an de la semnarea Memorandumului de catre Ministerul Sanatatii si la 10 luni de la vizitarea institutiei pentru prima data au scos in evidenta situatii de fapt observate care demonstreaza ca demnitatea si respectul fata de persoanele cu dizabilitati mintale (boala psihica) si intelectuale (oligofrenie, retard mintal) internate in aceasta institutie psihiatrica nu sunt in masura sa asigure alinierea la prevederile de drept roman si nici international. Reprezentantii CRJ atrag atentia autoritatilor centrale romane ca viata a 120 de pacienti internati in Spitalul de psihiatrie Mocrea poate fi pusa in pericol de lipsa tratamentelor si ingrijirilor de specialitate, precum si din cauza temperaturilor scazute din saloane si alimentatia saraca in calorii. In Spitalul de psihiatrie Mocrea, asa cum ne-a declarat directorul acestei institutii, sunt internati in jur de 115 de pacienti cu afectiuni psihiatrice sau cu retard mintal. Acestia au varste cuprinse intre 19 si 80 de ani. Cei mai multi dintre acestia au diagnosticul de schizofrenie, insa exista si un procent ridicat de persoane cu dizabilitati intelectuale, dar si pacienti cu deficiente neuromotorii. O mare parte dintre pacientii observati sunt, asa cum ne-a declarat directorul, "cazuri sociale". CRJ a atras atentia conducerii Spitalului de psihiatrie Mocrea si autoritatilor locale si centrale inca de la inceputul anului ca prevederile Legii sanatatii mintale nu sunt respectate. Astfel, conducerea Spitalului de psihiatrie Mocrea continua sa nu respecte prevederile articolului 26, aliniatul 2, care arata ca "ingrijirile oricarei persoane cu tulburari psihice trebuie sa se realizeze in mediul cel mai putin restrictiv, prin proceduri cat mai putin restrictive, care sa respecte pe cat posibil integritatea sa fizica si psihica si sa raspunda in acelasi timp nevoilor sale de sanatate, precum si necesitatii de a asigura securitatea fizica a celorlalti". Tot in Legea sanatatii mintale se subliniaza importanta ingrijirilor de specialitate in sensul apararii si intaririi autonomiei individuale a persoanei cu tulburari psihice. Conducerea aceleiasi institutii nu respecta nici recomandarile privitoare la asigurarea unor standarde minimale de calitate in acord cu recomandarile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT). Una dintre recomandarile CPT subliniaza foarte clar ca, si intr-o conjunctura economica grava, exista necesitati fundamentale ale vietii care trebuiesc respectate. In lumina CPT necesitatile fundamentale includ hrana, incalzirea si imbracamintea adecvate, precum si o medicatie adecvata. CPT recomanda ca instalatiile sanitare sa fie astfel concepute incat sa permita pacientilor pastrarea unei anumite intimitati. Totodata, dotarea de baza a spitalului trebuie sa permita spitalului sa asigure asistenta adecvata (inclusiv pentru igiena corporala) bolnavilor la pat. CPT subliniaza ca absenta unui astfel de echipament poate sa conduca la conditii de mizerie. Reprezentantii CRJ au observat ca pacientii pot beneficia de apa calda o data pe saptamana. Grupurile sanitare si separeurile pentru dusuri sunt grupate in incaperi neincalzite, fara geamuri - la etaj sau neventilate - la parter. Lenjeria de pe paturile bolnavilor si pijamalele acestora se afla intr-o stare de degradare avansata si sunt chiar murdare La 19 mai 2004, Guvernul roman a aprobat Memorandumul propus de catre Ministerul Sanatatii privind Masuri de reabilitare a sistemului de ingrijiri de sanatate mintala din Romania. Memorandumul prevede, la punctul c, "suplimentarea fondurilor alocate subprogramului 2.5. "Profilaxia in patologia psihiatrica si psihosociala" pentru asigurarea unei terapii specifice, precum si pentru dezvoltarea terapiilor alternative". Spitalul de la Mocrea a participat o perioada de timp la subprogramul 2.5., dar, asa cum ne-a marturisit directorul spitalului, a renuntat in favoarea spitalelor din Arad pentru motivul ca medicatia dominanta pe care o primea era antidepresiva, iar medicatia antipsihotica era insuficienta. Conducerea Spitalului de psihiatrie Mocrea nu respecta nici prevederile articolului 36 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, care arata ca "pacientul are dreptul sa beneficieze de asistenta medicala de urgenta, de asistenta stomatologica de urgenta si de servicii farmaceutice, in program continuu". Totodata, "interventiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai daca exista conditiile de dotare necesare si personal acreditat" (art. 30, alin.1). Chiar daca articolul 11, aliniatul 2, punctul e stipuleaza foarte clar ca pacienti au dreptul "sa li se efectueze cel putin un control profilactic in fiecare an, in functie de sex si de grupa de varsta careia ii apartin", pacientii din spital nu beneficiaza de acest drept. CRJ a notat ca pacientii care prezinta complicatii medicale sunt transportati pentru analize si consult medical (inclusiv stomatologic sau ginecologic) la Spitalul de la Ineu, de unde ajung cu ambulanta la Spitalul de Urgente din Arad (situatia a fost relatata de un medic internist care face garzi in Spitalul de Urgente Arad). Mai mult, majoritatea pacientilor ajung in spitalul din Arad fara recomandari medicale precise pentru tratamentul psihiatric si, in plus, acestia se plang de conditiile foarte proaste si de lipsa hranei din Spitalul de psihiatrie Mocrea. Tinand cont de medicatia prezenta la ora vizitei la spital, care este o medicatie pentru urgente psihiatrice, tragem concluzia ca nu exista un tratament propriu-zis de recuperare pentru pacientii internati. De asemenea, chiar daca toti pacientii din spital necesitau control si tratament stomatologic de urgenta, acest lucru nu se realizeaza. In conformitate cu prevederile articolului 27 si ale articolului 28 din Legea sanatatii mintale, scopul ingrijirilor acordate oricarei persoane cu tulburari psihice trebuie sa fie apararea si intarirea autonomiei personale, iar tratamentul si ingrijirile acordate persoanei cu tulburari psihice trebuie sa se bazeze pe un program terapeutic individualizat, discutat cu pacientul, revizuit periodic, modificat atunci cand este nevoie si aplicat de catre personalul calificat. Reprezentantii CRJ au observat ca nu exista un plan individualizat de recuperare pentru fiecare pacient sau, cel putin, pentru fiecare tip de patologie. ÃŽn afara tratamentului medicamentos, nu este luata in considerare nici o varianta de tratament alternativ prin psihoterapie si nu este organizat un loc de intalnire (sub forma de club) pentru pacienti sau pacienti si apartinatori. Din dialogul dintre personal si pacienti deducem ca acestora le mai sunt aduse, din cand in cand, ziare si reviste. Nu exista un program anume conceput pentru recreerea pacientilor. Acestia beneficiaza de parcul din jurul spitalului. De la oamenii din partea locului am aflat ca pacientii pot fi vazuti la sosea, mai ales la cismeaua de apa minerala, prestand servicii de spalatorie auto, servicii pentru care nu avem confirmarea ca sunt platiti. Consideram ca o mai buna cunoastere a drepturilor fundamentale ale omului, precum si o prezentare adecvata a acestora pacientilor cu dizabilitati mintale ar putea conduce la respectarea si protejarea drepturilor persoanelor bolnave psihic si in interiorul institutiilor de psihiatrie.

* Coordonatoarea Programului "Pledoarie pentru Demnitate", Centrul de Resurse Juridice

FLORENTINA BOCIOC*
Discriminarea de gen in Romania
Desi vorbim in Romania despre discriminarea de gen mai mult dupa anul 2000, tematica nu este noua. Romania a semnat in 1981 Conventia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare impotriva femeilor, document al Natiunilor Unite care defineste discriminarea impotriva femeilor si care identifica cateva domenii de maxim interes in care statele trebuie sa intervina: educatia, sanatatea, piata muncii, violenta impotriva femeilor. Acest document avea insa o existenta formala pana in 1989, datorita dictaturii comuniste, pentru ca apoi sa fie uitat in zbuciumul relansarii noastre in capitalism. Imediat dupa 1989, notiunea de egalitate producea alergie, repudierea era imediata si chiar violenta. Numai timpul si negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeana au reintrodus acest concept in viata noastra. Prezenta in legislatia romaneasca a conceptelor de discriminare de gen si egalitate de sanse pentru femei si barbati se datoreaza exclusiv acestui proces de aderare si vointei Comisiei Europene de a impune aceste principii statelor candidate. Astfel ca, incepand cu 2000, discriminarea de gen este interzisa in Romania. Ce ne spune realitatea de azi, dupa patru ani?
Intr-un raport al Guvernului Romaniei catre Comisia Europeana, Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei, prin Inspectia Muncii, a raportat un numar de 7 cazuri de nerespectare de catre angajator a principiilor egalitatii de sanse pentru femei si barbati, in perioada septembrie-decembrie 2003. Potrivit unor declaratii ale unei reprezentante a Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, din 2002 pana in prima jumatate a anului 2004, au fost rezolvate de catre aceasta institutie 18 cazuri de discriminare de gen.
Astfel incat, potrivit acestor statistici, nu ar trebui sa ne ingrijoram prea tare. Cazurile sunt putine, institutiile exista si, mai mult decat atat, actioneaza. Si totusi, daca nu citim rapoarte si nu ascultam declaratii, ci ne uitam in jurul nostru, realitatea are o alta fata. In ziare gasim nenumarate anunturi de angajare care discrimineaza in mod direct, solicitand in mod expres pentru anumite posturi numai femei sau numai barbati, multor femei insarcinate le este refuzata angajarea (sau poate ar trebui sa o luam invers: a auzit cineva despre o femeie insarcinata care si-a gasit de lucru?), datele statistice arata ca femeile castiga in medie cu 17%(1) mai putin decat barbatii, 11,4% din populatia Romaniei declara ca cel putin o data in viata au fost victimele unei forme de hartuire sexuala(2) la locul de munca. Toate acestea arata ca discriminarea pe criterii de gen este o realitate constanta a vietii noastre. Unde este veriga lipsa? De ce legislatia nu este implementata? De ce persoanele discriminate nu depun plangeri, nu-si apara drepturile, de ce persoanele care discrimineaza nu sunt sanctionate?
Multe intrebari si probabil si multe ipoteze pentru raspunsuri. Voi explora numai cateva dintre ele, lasand deschise o parte din intrebari pentru viitoare dezbateri, fie ele publice sau private.
As spune ca factorul cel mai important care afecteaza neimplementarea legislatiei antidiscriminare pe criteriul de gen este lipsa de claritate a legislatiei. Factorii de decizie din Romania s-au dovedit a fi confuzi, incoerenti si lipsiti de consecventa, atunci cand au introdus in legislatia romaneasca notiunile de discriminare de gen si egalitate de sanse pentru femei si barbati. La nivel european exista doua pachete legislative dedicate antidiscriminarii: unul referitor la egalitatea de sanse pentru femei si barbati (la discriminarea de gen), altul referitor la alte forme de discriminare (altele decat discriminarea de gen). Primul pachet legislativ s-a constituit incepand cu 1975, plecand de la principiul platii egale pentru munca de valoare egala, si s-a dezvoltat treptat, adunand un numar de 10 directive, ultima fiind adoptata in 2002 (la ora actuala o noua directiva este negociata intre statele membre). Al doilea pachet este mai recent - din 2000 - si a fost permis de includerea in Tratatul de constituire a Uniunii Europene a principiului nediscriminarii. Desi la nivelul Uniunii Europene exista dezbateri intense privind viabilitatea si justetea separarii celor doua teme, nici o decizie nu pare ca se va lua in viitorul apropiat.
Initial, in Romania s-a adoptat pozitia unirii tuturor criteriilor pe baza carora poate avea loc discriminarea intr-un singur act normativ. Astfel, discriminarea de gen apare in Ordonanta de urgenta nr. 137 din 2000, printre alte forme de discriminare, iar Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD) este institutia abilitata sa actioneze in acest domeniu. Doi ani mai tarziu, o mare parte din directivele europene privind egalitatea de sanse pentru femei si barbati sunt introduse in legislatia romaneasca prin Legea nr. 202 din 2002. De data aceasta, responsabilitatea institutionala este impartita intre mai multe ministere, un rol mai important avandu-l Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei. Am putea spune ca aici este inceputul sfarsitului coerentei. Doar inceputul incoerentei, caci continuarea ei este legitimata de aparitia Ordonantei de urgenta nr. 84 din 2004, care infiinteaza ca institutie responsabila cu egalitatea de sanse pentru femei si barbati Agentia Nationala pentru Egalitate de Sanse pentru Femei si Barbati (ANES), fara a scoate complet din schema nici Ministerul Muncii, nici Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii.
O discriminare (discriminarea de gen) si multe institutii: una constata - Inspectia Muncii (dar numai cateodata si in anumite conditii), alta avizeaza - ANES (dar ea nu exista inca...) si alta sanctioneaza - CNCD (dar, daca nu a constatat nimeni, si nu ai aviz, nu vezi sanctiune). Astfel ca, la sfarsitul anului 2004, orice persoana discriminata pe criteriul de gen se afla intr-o dilema demna de personajele lui Caragiale, adica: "si de discriminarea de gen cine se ocupa?". Sincer, acum raspunsul meu ar fi: "nu stiu exact, dar cel mai bine ar fi sa mergeti direct in instanta, adica la judecatorie". Si dau acest raspuns unei persoane din Romania, tara in care 67% din populatie declara ca nu are incredere in justitie(3).
Cum a fost posibil asa ceva? Daca ar fi sa raspund in putine cuvinte si fara multe explicatii, as zice: incompetenta si orgoliu.
O alta ipoteza ar fi aceea ca oamenii nu-si cunosc drepturile. Aceasta afirmatie incepe sa devina un cliseu, ceea ce nu o face insa mai putin adevarata. Cine stie ce inseamna discriminare de gen, cine stie de existenta CNCD, cati barbati stiu ca au dreptul la concediu de crestere si ingrijire a copilului, cate femei stiu ca este ilegal sa fie concediate daca sunt in concediu de maternitate etc.?
Intr-o tara in care institutiile nu functioneaza, dar birocratia infloreste, intr-o tara in care oamenii nu-si cunosc drepturile si nu au incredere in justitie, drepturile omului sunt o provocare constanta, atat pentru cetateni, cat mai ales pentru factorii de decizie.

Note:
1 Anuarul Statistic al Romaniei 1999-2000, Institutul National de Statistica, 2004, capitolul 4, pagina 10.
2 Cercetarea nationala privind violenta in familie si la locul de munca: Romania 2003, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Bucuresti, 2003, pagina 130. 3 Barometrul de opinie publica: mai 2004, Fundatia pentru o Societate Deschisa, Bucuresti, 2004, pagina 40.

* Director de Programe, Centrul Parteneriat pentru Egalitate