Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Sânge contra hrană în China lui Mao
Codrut Constantinescu - - - -
2018-04-03
Cultura
1

Yu Hua imaginează fidel calvarul îndurat de chinezi de-a lungul Revoluției Culturale.

 

Yu Hua s-a născut în anul 1960 în Hang­zhou, provincia Zhejiang din Republica Populară Chineză. Trăindu-şi copilăria în plină nebunie a Revoluţiei Culturale declanşată de Mao, era de aşteptat ca acest context istoric să-şi pună amprenta pe scrierile sale, mai ales că regiunea era una mai cosmopolită, având deschidere la Ma­rea Galbenă. Pentru o scurtă perioadă de timp a încercat să fie şi stomatolog, dar în 1983 s-a dedicat doar scrisului: „la un moment dat, m-am săturat să mă uit cât e ziua de lungă în gurile oamenilor“. Yu Hua a scris până în momentul de faţă patru romane, şase culegeri de nuvele şi trei de eseuri.

 

Având în vedere tematica dură a romanului Cronica unui ne­gustor de sânge, apărut re­cent şi în limba română, nu aş fi crezut că autorul trăieşte tocmai la Beijing, ci poate la Hong-Kong sau Taipei, pentru că volumul este o critică dură a politicilor criminale ale lui Mao, încă venerat de către Partidul Comunist Chinez din perspectiva omului simplu, care a fost nevoit să străbată deşertul maoist şi să facă tot posibilul pentru a supravieţui uneia dintre cele mai frământate epoci din întreaga istorie a Chinei (care, har Domnului, nu a dus lipsă de astfel de perioade). Scriitorul chinez redă viaţa chinuită a unui cuplu chinez banal (Xu Sanguan, personajul masculin, şi Xu Yulan, cel feminin - cititorul român este sfătuit ca încă de la început să-şi noteze pe o hârtiuţă acest detaliu, având în vedere imposibilitatea noastră de a distinge prenumele chinezeşti) din anii 1950 până prin 1980, accentul fiind pus pe ceea ce noi înţelegem prin donarea de sânge de către Xu Sanguan, în fapt vinderea lui, ope­raţiune privită ca modalitate sigură de a asigura un minim de subzistenţă familiei formate din trei copii. Iar a face asta în vremea lui Mao nu era o chestiune chiar ușoară. Fluxul economic normal într-o societate a fost complet distrus de politicile lui Mao, atât de aberante încât nici măcar Stalin nu le adoptase decât parţial şi la scară oricum mai mică în timpul Primului Cincinal, când s-a produs devastatoarea Mare Foamete sovietică, localizată în estul Ucrainei, Kuban sau zona Volgăi, şi nu la scara întregii URSS. China lui Mao a urmat, după 1949 (la fel ca Lenin în Rusia, şi Mao a permis un respiro pentru ca societatea să-şi revină după razboiul mondial şi cel civil), în mare măsură acelaşi drum precum cel trasat de Stalin în anii 1930. Întâi a fost lovită de o teribilă foamete în perioada 1959-1961, care a dus la moartea a cel puţin 40 de milioane de oameni. Motivul era acelaşi ca în Uniunea Sovietică a anilor 1930: industrializarea accelerată. Care se poate face numai preluând resursele din agricultură, care a fost complet dezorganizată prin naţionalizare/cooperativizare. Toată lumea a început să ridice furnale în care se topea orice fărâmă de metal. Marele Salt Înainte a dus la înfometarea unui popor chinez care în proporţie de 80% locuia la ţară. Aberaţia maoistă a condus la confiscarea veselei, hranei individuale, pentru că, oricum, toată lumea avea să mănânce, frumos înregimentată politic, la cantine. Când aces­tea au început să se închidă sau să ser­vească mai degrabă o zeamă chioară, familiile au fost forţate să revină la vechiul mod de a procura şi pregăti mâncarea (s-au ucis animalele de companie, s-au cules rădăcini etc.). Unii mai aveau resurse ascunse, cum a imaginat şi autorul chinez. Xu Yulan, chinuitul personaj principal feminin, economisise o găleată de orez, dar, pentru cinci persoane, nici acesta nu avea cum să dureze mult, căci trebuia să se facă trecerea de la o recoltă la alta. S-a apelat la un terci de mălai foarte subţire. „Xu Sanguan şi familia lui mâncau în fiecare zi de două ori terci de mălai - o dată dimineaţa şi o dată seara. În restul timpului, stăteau cu toţii întinşi pe pat. Nu vorbeau şi nici nu se mişcau. Cum scoteau o vorbă sau se mişcau, burţile lor începeau să chiorăie în fel şi chip şi pe dată îi lua foamea. Dacă nu vorbeau deloc şi nu se mişcau, ci stăteau liniştiţi, întinşi în pat, adormeau imediat. Prin urmare, toată familia lui Xu Sanguan dormea de cu ziuă până sea­ra, apoi de seara până dimineaţa.“ Res­taurantul Victoria, altădată cel mai bun local, unde se mânca cel mai bine în vremea capitalismului, nu mai oferea decât o supă chioară cu sos de soia. Soluţia la care a apelat din nou Xu Sanguan a fost aceea de a-şi vinde sângele.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-1462.jpg

// YU HUA
// Cronica unui negustor de sânge
// Traducere din chineză şi note de Luminiţa Bălan
// Editura Humanitas, 2017, 256 pp.

 

Dar odiseea în maoism era departe de a fi sfârşită. După foamete trebuia să urmeze represiunea, iar Yu Hua redă cu intensitate ambele fenomene aşa cum au fost trăite de sute de milioane de chinezi. Revoluţia Culturală fost în fapt o imensă epurare, o vânătoare de vrăjitoare declanşată de Mao pentru a concentra întreaga putere în propriile mâini. Yu Hua imaginează fidel calvarul îndurat de chinezi de-a lungul Revoluției Culturale care seamănă cu fenomenul de reeducare de la Pitești, luând şi forma unui război civil, căci Mao i-a asmuţit, după ce i-a fanatizat, pe unii împotriva altora. Teatralitatea era o notă interesantă, pentru că victimele nu erau pur şi simplu ucise/lapidate sau aruncare în Gulag, ci erau forţate să joace în piesa care era reprodusă în fiecare comunitate. Un fel de „procese de la Moscova“ delocalizate. Erau forţate să recunoască şi să servească drept exemplu. „Toată lumea are banderolă roşie pe braţ, toţi au ieşit la demonstraţie. Unii scriu sloganuri, alţii lipesc afişe. Peste tot pe pereţi este plin de afişe, lipite unele peste altele, încât stratul se face tot mai gros, de ai senzaţia că pereţii s-au îmbrăcat cu pufoaice de iarnă.“ Primele vizate au fost elementele care nu reuşieră să fugă, alături de rămăşiţele Armatei Naţionaliste a lui Chang Kai-shek în insula Formosa (actualul Taiwan), larga categorie a foştilor - foşti militari, foşti comercianţi, foşti magistraţi, funcţionari etc. Un fost prefect mergea prin oraș bătând darabana într-un lighean, pentru a atrage atenţia, înjurându-se singur.

 

Soţia lui Xu Sanguan îl înşelase o singură dată (din descriere pare mai degrabă că a fost violată) cu un rival, din incident rezultând primul fiu al cuplului. Aflând, soţul suferă de-a lungul întregului roman, dar, la un moment dat, se resemnează şi continuă să-l crească pe băiat. Incidentul devenise public, cartierul aflase de drama cuplului şi totul ar fi rămas la stadiul de bârfă de cartier, dacă nu ar fi intervenit logica Revoluţiei Culturale. Care avea nevoie de ţapi ispăşitori în fiecare sat şi oraș, o paletă largă de foşti, iar în această categorie fiind incluse şi femeile de moravuri uşoare. Ştim bine cât de pudic este comunismul. Xu Yulan a fost denunţată de cineva în purul stil maoist: un afiş ano­nim a fost lipit pe pereţii oricum plini de denunţuri anonime, dar care erau tratate foarte serios în timpul nebuniei Re­vo­luţiei Culturale. Dusă de o gloată de gărzi roşii fanatizate în centrul orășelului, Xu Yualan a fost insultată, bătută şi rasă pe jumătate din cutia craniană, pentru a oferi vizibilitate culpei. Chiar dacă a scăpat cu viaţă, femeia era nevoită să stea în fiecare zi în piaţa publică având agăţată de gât o pancartă în care era desemnată vina ei. Doar unul dintre milioanele de exemple de degradare umană la care a recurs şi pe care le-a încurajat Mao. Cele mai înalte cote ale absurdului sunt atinse în carte atunci când un necunoscut l-a întrebat pe Xu Sanguan dacă a organizat o şedinţă în familie în care femeia păcătoasă să fie condamnată şi să-şi facă autocritica. Ceea ce el, prevăzător, a şi făcut, dând cu­vântul celor trei copii, în timp ce ma­ma lor stătea în picioare, cu capul plecat. „Nu trebuie să-i priveşti drept fiii tăi, i-a răspuns pe nerăsuflate Xu Sanguan. Trebuie să te gândeşti că ei sunt mulţimea revoluţionară care te critică.“

 

Finalul romanului oferă o scenă demnă de filmele lui Quentin Ta­rantino: Xu Sanguan, la bătrâneţe, după Mao, plânge pe străzile oraşului pentru că noul asistent de la spital refuză să-i mai accepte sângele şi, în final, este dus de copii la restaurant, unde înfulecă rapid trei porţii de ficat de porc cu rachiu cald, aşa cum o făcea pe timpuri, când îşi vindea sângele (cu menţiunea că-şi permitea una singură), suspinând. „De când mă ştiu eu pe lume, azi a fost ziua în care am mâncat cel mai mult!“

TAGS : Yu Hua Republica Populară Chineză revolutie culturala mao partidul comunist cronica unui negustor de sânge Beijing
Comentarii
Liviu 2018-04-03
Lectura obligatorie pentru apologetii comunismului de orice fel.
Total 1 comments.
Mai multe din Cultura
2273
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22