Listele lui Hodor. Deconspirarea Securității după 30 de ani

Pe aceeași temă

Miercuri, 6 iunie, Grupul pentru Dialog Social a organizat dezbaterea cu tema Listele lui Hodor. Deconspirarea Securității după 30 de ani, moderată de Tereza-Brîndușa Palade, la care au participat istorici, membri ai GDS și reprezentanți ai mass-media. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.

TEREZA-BRÎNDUȘA PALADE (GDS):

În toamna lui 2017, la decesul lui Iulian Vlad, după anumite panegirice apărute în presă, Mădălin Hodor publica în revista 22 un articol prin care intenționa să facă dreptate victimelor Securității conduse de Iulian Vlad, textul fiind intitulat provocator Adio, bătrâne asasin!. Articolul a stârnit reacții foarte furioase, au urmat replici care problematizau competențele personale ale d-lui Hodor și îl puneau la zid. În acel moment, d-l Gabriel Liiceanu a intervenit în apărarea d-lui Hodor, publicând articolul Strigoii. Mădălin Hodor a avut un rol major și în elucidarea cazului Revoluției prin oferirea de documente către Parchetul Militar, participând la deconstruirea celebrului mit al teroriștilor străini. Prin urmare, meritele lui combative trebuie subliniate pentru că acest background explică toată virulența atacurilor de acum. Reacția față de publicarea de către Mădălin Hodor pe site-ul revistei 22 în 12 aprilie a listei cu 200 de colaboratori aflați în legătură că Securitatea apare ca un pretext pentru anchetarea sa disciplinară și, simultan, suspendarea acreditării de cercetător la CNSAS.

Lista aceasta nu conține adevăruri ultime. Foarte probabil, unii ofițeri de Securitate făceau exces de zel și puneau pe asemenea liste, ca să-și impresioneze superiorii, și numele unor oameni pe care urmau sau ar fi dorit să-i racoleze. Nu e sigur că în toate aceste cazuri chiar s-au produs racolări de succes. Spun asta pentru că deja au apărut niște reacții în presă în care persoanele spuneau: da, s-a încercat racolarea mea, dar am refuzat și, în urma refuzului, am pierdut o viză în străinătate. Cred că trebuie să ascultăm și aceste reacții. Dar Mădălin Hodor nu a pretins că lista aceea ar fi răspunsul ultim, ci că ar trebui să fie începutul unei cercetări. Prin urmare, e nevoie de multă muncă pentru interpretarea acestor date. Pe de altă parte, miza acelei liste este de a atrage atenția opiniei publice că a existat o Brigadă Antiemigrație, cum e numită tehnic, care nu era formată din informatori convenționali, deci din oameni care semnau un acord între ei și Securitate, în urma căruia ofereau note informative. Era vorba mai curând de un fel de angajament, de multe ori pur verbal, din partea unor istorici și jurnaliști, care se angajau cumva informal să desfășoare activități de propagandă în țară și în afara ei. Propaganda asta era pur naționalistă, cu scopul de a contracara în țară și în afara ei acțiunile ostile României socialiste, adică lui Ceaușescu, construite în general de transfugi sau dizidenți. Este evident că o parte dintre numele de pe lista respectivă sunt ale unor persoane care au practicat în mod public acest tip de cult naționalist de propagandă naționalistă înainte de ’89, dar și ulterior. Alte persoane se bucură în continuare de funcții și onoruri publice, cum este cazul, probabil cel mai mediatizat, al d-lui Ioan-Aurel Pop. Mai mult decât atât, fosta narațiune naționalistă a istoriografiei ceaușiste a fost convertită într-una similară care susține establishmentul populist de astăzi.

Grav pentru interesul public este că și o instituție publică precum CNSAS, care ar fi trebuit, conform misiunii ei, să deconspire fosta Securitate, pare, dimpotrivă, să mușamalizeze vinovățiile Securității. Persecuțiile la adresa lui Mădălin Hodor par să fie pur și simplu un simptom al acestei voințe de a exonera fosta Securitate și de a combate orice virus care încearcă să se opună unei acțiuni de acest tip.

Nu a existat un standard, ci grade de colaborare cu Securitatea

MĂDĂLIN HODOR (istoric):

În opinia mea, discuția importantă nu se referă neapărat la reacțiile care au apărut ca urmare a publicării listei, cât la publicarea listei în sine și ce spune ea. Primele reacții au fost cele de a contesta originalitatea documentului. Alții au spus că prezența respectivelor persoane pe listă este contestabilă pentru că așa era o practică a Securității - să treacă pe liste tot felul de persoane și se mai strecurau și unii care erau colaboratori, și alții care nu erau, din diverse motive. Legat de chestiunea asta a posibilității unor erori, țin să precizez faptul că nu este o listă scoasă pur și simplu din arhivă și scrisă pe colțul mesei. Este parte a unei operațiuni de inventariere a surselor Centrului de Informații Externe, declanșată în 1985 de șeful CIE, generalul Stamatoiu, care a decis ca toate unitățile să-și perieze evidențele și să trimită către arhiva operativă a CIE o evidență a colaboratorilor, a cazurilor aflate în lucru, inclusiv a persoanelor urmărite. Practic, vorbim de o operațiune de inventariere făcută de Securitate, care a decis la un moment dat să facă o selecție, să vadă cine rămâne în continuare pe liste, cine iese, cine are date, cine n-are date suficiente. Exclud posibilitatea unei erori, exclud din start ideea unui exces de zel, exclud ideea că ofițeri de la unitatea asta militară nu mințeau doar în fața superiorilor direcți, ci mințeau cartoteca, evidența centrală, îl mințeau pe șeful CIE. Să ne imaginăm că listele astea ajungeau să fie introduse în bazele de date. Lista asta urma să folosească la ceva, oamenii ăștia urmau să fie contactați. Mă gândesc că era o surpriză majoră să se afle că, de fapt, omul de pe listă nu era colaborator și făcuse cineva o glumă. Mă rog, lucrurile astea sunt undeva între amuzament și isterie, dar asta s-a vehiculat în spațiul public, dând senzația unor chestii serioase, mai ales spuse de persoane care trec drept specaliști, au studiat arhive ș.a.m.d.

Ce spune de fapt această listă și care a fost ideea din spatele publicării ei? Ideea mea a fost aceea de a declanșa o dezbatere publică pe tema deconspirării Securității și pe tema stadiului în care suntem cu această deconspirare și, în general, cu ceea ce, mai mult sau mai puțin pompos, se numește decomunizare. Faptul că această listă a stârnit reacțiile pe care le-a stârnit demonstrează că nu am rezolvat această problemă. Înainte de a veni aici am făcut un calcul pornind de la cifra minimă vehiculată ca număr de ofițeri de Securitate existenți până în ’89 în România - 30.000. Am verificat câți ofițeri de Securitate sunt publicați în Monitorul Oficial - în jur de 1.400. Iar ca date certe, pe site-ul CNSAS, unde sunt postate fișele acestor ofițeri, dar și cei care au decedat, mai sunt încă 4.000. Deci ajungem undeva, cu larghețe, la cifra de 5.000, din 30.000. Asta după 10 ani de funcționare efectivă a CNSAS, după acea predare masivă în timpul președintelui Băsescu - până atunci fusese o instituție decorativă, fără dosare, fără cartotecă. Cifra are relevanță dacă ne gândim că din ’89 până astăzi au trecut aproape 30 de ani în care practic n-am produs o cunoaștere extensivă a subiectului. După articolul pe care l-am scris la moartea lui Iulian Vlad, am fost întrebat de jurnaliști unde pot să meargă să citească o biografie a generalului. Și nu am avut ce să răspund pentru că o biografie a lui Iulian Vlad nu există. Astea sunt chestiuni care ne arată cam cum s-a făcut deconspirarea. Undeva, pe parcurs, societatea a uitat tema, a considerat că înființarea unei instituții rezolvă problema, că CNSAS va acoperi în întregime această chestiune și cumva lucrurile au rămas într-un con de umbră. Au răzbătut doar scandalurile, numele mari care au fost în centrul atenției, dar sub radar au rămas practic intacte atât structurile care au existat înainte de 1989, cât și oamenii care le-au servit.

Vreau să fac o precizare legată de chestiunea colaboratorilor de pe listă. Prima reacție a celor care vizați a fost: n-am colaborat cu Securitatea, e o acuzație nefondată a lui Hodor, care manipulează opinia publică, noi nu am semnat angajament, n-avem note informative. D-l Pop are chiar și adeverință de necolaborare din 2009. Or, discuția referitoare la această listă nu este neapărat asta. Ceea ce am vrut să arăt este că au existat grade de colaborare. Nu toată lumea a avut angajament, nu toată lumea a dat note informative, nu toată lumea a primit chitanțe sau bani, nu toată lumea lumea i-a turnat pe vecinii care ascultau Europa Liberă. Nu toți au fost informatori, nu toți au fost colaboratori, nu toți au fost surse. N-a existat un standard de colaborare - Securitatea venea și-ți punea un formular, tu semnai și asta era tot. În termeni ușor religioși, dacă punem Securitatea în rolul Diavolului, Diavolul a avut întotdeauna oferte pentru toată lumea și pe gustul tuturor. Lista aceasta vorbește despre astfel de oferte. D-l Pop spune: n-am semnat, n-am ieșit în nicio țară din Vest, n-aveam cum să lucrez cu Brigada Antiemigrație. Ceea ce, la prima vedere, este perfect real, pentru că pe ce știm noi, cu nivelul nostru de cunoaștere, este că lucrai în antiemigrație dacă te duceai în Vest și-i turnai pe cei care locuiau acolo. Ei, nu e chiar așa. Puteai să stai liniștit în țară și să lucrezi cu Brigada Antiemigrație, pentru că Brigada Antiemigrație nu-ți cerea neapărat să dai informații despre Europa Liberă, despre Monica Lovinescu, despre Regele Mihai etc. Nu, Brigada Antiemigrație avea un departament care se ocupa cu scrierea istoriei. Unde oameni de genul d-lui Pop și al altor istorici care sunt pe lista respectivă scriau despre Ștefan cel Mare sau Matei Corvin sau despre orice altă chestiune istorică, despre continuitatea poporului român, despre unitatea medievală românească. Dar toate lucrurile astea mergeau în propaganda național-comunistă a lui Nicolae Ceaușescu și îi serveau acestuia. Securitatea și politicienii nu știau să scrie istorie la nivelul ăsta și aveau nevoie de aceste persoane. Care asta făceau. Numărul de istorici de pe lista respectivă este foarte mare. Sunt majoritari acolo. Ăsta e un alt indicator, care ține de legăturile și de liniile ideologice care au străbătut societatea românească din 1989 până în zilele noastre. Pentru că astăzi suntem în situația în care suntem din nou amenințați de „dușmani externi“, în care, iarăși, ne atacă Soros, în care ungurii vor Transilvania, în care există „state paralele“, o întreagă paranoia. Lucrurile astea se întâmplă pentru că ele au fost create în acest laborator ideologic. Securitatea nu a fost numai un aparat represiv, ea nu a făcut numai poliție politică și a urmărit oameni, ci a fost și un producător ideologic. Securitatea a creat istorie, a creat naționalism, a creat ură interetnică, xenofobie.

Continuitate în laboratoarele Securității

VLAD ALEXANDRESCU (GDS):

Am petrecut și eu săptămâni în arhiva CNSAS ca cercetător și știu ce dificil este să te măsori cu dosarele care se găsesc în momentul de față în arhivele CNSAS. E foarte greu să găsești, de pildă, că Emil Condurachi sau Valentin Lipatti au fost securiști. Ceri dosare pe numele lor, ți se spune că nu există. Pentru că, în urma unor protocoale făcute între SRI, SIE, CNSAS ș.a.m.d., s-a acceptat ideea că există anumite dosare de siguranță națională care nu vor fi predate.

Mădălin Hodor a avut o șansă extraordinară. A găsit un document care prezenta un tablou sinoptic al securiștilor din cultură, din istorie, din câmpul intelectual al științelor umaniste din România. Este un document autentic, descoperit de cineva care a lucrat mulți ani în arhivele Securității și știe să citească acest document. S-a deschis o fereastră magică în kilometri întregi de arhive, care au fost predate în așa fel încât ele să nu spună mare lucru. Prin această fereastră se vede o radiografie absolută a culturii românești în perioada anilor ’80 și această radiografie este un tabel de 200 de nume. Rolul CNSAS e să deconspire Securitatea ca armă a poliției politice pe vremea lui Ceaușescu. Mai departe de aceste nume, desigur, există cariere individuale - unii au avansat, au devenit importanți, au luat bani de la Securitate. Constantin Bălăceanu-Stolnici s-a dus la Vlad Georgescu, i-a făcut planul casei și Vlad Georgescu a fost asasinat de Securitate. Nu poate să ne scape faptul că, în ianuarie 2017, 80 de academicieni au semnat o scrisoare, despre care se zice că a fost redactată de d-l Ioan-Aurel Pop, în care se spunea că manifestanții din Piața Victoriei, care se ridicaseră împotriva OUG 13, destabilizau țara și o dădeau ungurilor și forțelor străine. Păi nu este ăsta laboratorul Securității? Nu asta fabrica Securitatea în anii ’70-’80? Nu culegem astăzi roadele acestor laboratoare? E o continuitate perfectă. Deconspirarea Securității nu este despre ce s-a întâmplat în anii ’80, e despre ce se întâmplă astăzi, când ni s-a pregătit un concentrat de ideologie naționalistă etnicisto-xenofobă, antieuropeană, prorusă, prin care noi suntem serviți pe tavă unor forțe obscure. Ceea ce face Mădălin Hodor este să vindece societatea de astăzi, nu să facă dreptate societății de ieri, că nu se mai poate - oamenii ăia au fost turnați la Securitate, au fost băgați în pușcării, au murit, au fost împiedicați să circule, cercetarea românească fost provincializată în partea ei europeană în anii Ceaușescu, tocmai din pricina acestui cocteil Molotov pe care afiliații și afinii Securității îl elaborau în laboratoarele ei.

Arhivele secretizate și „schelete din dulap“

ANDREI OIŞTEANU (GDS):

În mentalitatea autorităţilor române şi în cultura românilor, în general, arhiva este un soi de buncăr uriaş care trebuie apărat manu militari. Pe frontispiciul arhivelor nu scrie, cum ar trebui, „Lăsaţi cercetătorii să vină la mine“, ci dimpotrivă, la uşă se află oameni înarmaţi care te descurajează să le cercetezi. Arhivele Naţionale, de exemplu, au fost mereu conduse de generali (de Armată sau de Securitate). O meteahnă comunistă şi postcomunistă. Această situaţie s-a schimbat abia în 2007, când primul director civil al Arhivelor Naţionale a fost istoricul Dorin Dobrincu. A fost o revoltă în cadrul sistemului militarizat: cum e permis să se pună director un biet civil care să dea drumul istoricilor să studieze neîngrădiţi Arhivele Naţionale? Asta este o problemă profundă de mentalitate, de cultură civică. Mereu sunt lucruri de ascuns, mereu trebuie păzite „schelete din dulap“, mereu istoria noastră trebuie atent „protejată“ pentru a putea fi rescrisă şi manipulată în beneficiul puternicilor zilei. Cam la fel trebuie să privim lucrurile şi la CNSAS, care face tot posibilul să descurajeze studierea arhivelor Securităţii. Iar când un cercetător ajunge la documente importante, el este anchetat disciplinar.

Aşa cum mă solidarizez acum cu Mădălin Hodor, în 2002 i-am luat apărarea unui alt cercetător de la CNSAS, Gabriel Catalan, care a publicat un document al Siguranţei Statului care se găsea în arhiva Securităţii. După rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941, Siguranţa i-a avut ca ţintă pe legionari. Documentul publicat arăta că mai mulţi studenţi legionari de la Teologie, conduşi de Teodor Arăpaşu, cu nume monahal Teoctist, au devastat sinagoga din zona Mânăstirii Antim. Or, atunci când a fost publicat acest document, Teoctist era Patriarhul BOR. Să fii capul unei biserici creştine cu un astfel de CV, de legionar şi distrugător de sinagogi (şi de biserici în anii ’80), ar fi declanşat oriunde în lume un scandal uriaş şi ar fi impus o (auto)suspendare a Patriarhului. Ei bine, nu s-a întâmplat nimic de acest gen. Cel care a fost suspendat şi dat afară din CNSAS a fost tânărul cercetător Catalan şi există asemănări de modus operandi în cazul d-lui Hodor.

Un alt exemplu de încercare de rescriere a istoriei. La începutul anilor ’90, un tânăr cercetător din Iaşi, Mihai Răzvan Ungureanu (astăzi un nume notoriu), se ocupa de istoria minorităţilor etnice din Moldova. Tocmai finaliza un studiu, bazat pe documente de arhivă, despre originea ceangăilor catolici şi maghiarofoni din Moldova (mai ales în județul Bacău). A fost chemat de un ofiţer SRI care i-a spus cam aşa: „UDMR încearcă să se extindă peste hotarele Ardealului, vrând să se unească cu Uniunea Democrată a Ceangăilor din România. Lucrul ăsta nu ne convine. Trebuie ca studiul dumitale să ajungă la alte concluzii, şi anume că ceangăii nu sunt secui românizaţi, ci români trecuţi la catolicism“. Bineînţeles, MRU a refuzat această încercare de manipulare. Dar câţi au avut acest curaj, mai ales înainte de decembrie 1989?

Zona gri care a legitimizat sistemul ceaușist

MIHAI DEMETRIADE (istoric):

Cred că discuția a fost fragilizată de inducerea ideii că singurul discurs legitim despre colaborare este cel configurat de ordonanța conform căreia funcționează CNSAS. Nu e deloc așa. Discuția asupra colaborării este un bun public. După 1989, chestiunea apartenenței, a colaborării, a complicităților este o temă publică. Ordonanța de guvern care a înființat o instituție, în cazul nostru CNSAS, nu poate emite și nu poate pretinde monopolul discursului public asupra deconspirării. Fiind un bun public, oricine din sala asta, oricine din țară are dreptul și obligația să se implice. Prin urmare, prezentarea publică a acestor documente nu intră sub jurisdicția nici juridică și nici simbolică a CNSAS, dincolo de caracterul procedural, legal pe care l-a urmat Mădălin Hodor și care nu implică o disfuncționalitate legală.

Mădălin Hodor a precizat foarte bine: noțiunea de colaborare, care e definită foarte strict în sensul legii, e mult mai extinsă decât ea e circumscrisă juridic. Noțiunea de colaborare are multe zone gri. Practic, regimul a supraviețuit prin acest tip de solidaritate a acestei zone gri. Nomenclatura de partid, ofițerii de Securitate reprezentau o mică parte din exercițiul represiunii. Marea parte e această zonă gri, care era reprezentată la vârful zonei de influență de istorici, cercetători din zona umanistă și nu numai, care au făcut posibilă supraviețuirea comunismului și, implicit, au furnizat o formă de legitimare implicită a sistemului.

Publicarea de documente, cum a făcut Mădălin Hodor, este interpretată instituțional ca o scurgere de informații. Asta este o chestiune șocantă în 2018, pentru că subtextul acestei interpretări instituționale este, dincolo de monopolul asupra adevărului, și o anumită cultură a secretului. D-l Oișteanu a pus accentele extrem de bine când a vorbit de paznicii arhivelor. Există această cultură pe care o știm și la Arhivele Naționale, unde, slavă Domnului, după directoratul d-lui Dobrincu, lucrurile s-au modificat radical spre bine, dar există în interiorul CNSAS acest monopol al adevărului, această cultură a secretului care au făcut posibile și sancțiunea, dar și atitudinea față de caz. Cum să consideri așa ceva o scurgere de informații?

Ce e în neregulă la CNSAS

ANDREEA PORA (GDS):

Legea CNSAS ar trebui modificată. Ea a fost de fapt trasă pe roată cu ocazia deconspirării lui Voiculescu, când practic CNSAS a fost blocat complet și a ieșit o altă lege care a lăsat lucrurile și mai neclare. În viitor ar trebui cumva să punem din nou presiune pe această lege. Sigur că nu e momentul acum - dacă intră în parlamentul actual nu mai rămâne nimic de ea, se închide și instituția.

În CNSAS sunt unii oameni realmente minunați, dedicați și care înțeleg ce trebuie să facă. Sunt însă și alții, birocrați și funcționari cu mânecuțe sau oameni „nostalgici“ pur și simplu, pentru că te uiți ce articole, cărți și materiale publică și ce osanale îi ridică lui Iulian Vlad și Securității. Tocmai de aceea ar trebui să ne îngrijoreze faptul că acest curent poate începe să primeze în CNSAS. Pentru că altfel nu-mi explic cum se ajunge la situația ca un om care publică niște documente, deci face un bine public, să fie reclamat din interiorul instituției. De exemplu, în urma precedentei dezbateri de la GDS, când s-a „cutezat“ a se cere desecretizarea unor dosare care privesc cazul Ursu, cazul de la Brașov sau Revoluția română, s-au găsit câțiva oameni „de bine“ de la CNSAS care i-au reclamat pe cercetătorii care au venit aici. Deci e ceva în neregulă acolo.

În neregulă mi se pare și faptul că, după publicarea acestei liste, CNSAS nu face nimic să ceară dosarele acestor oameni. Nu e lista lui Hodor, e a Securității și ar trebui să aflăm: au colaborat oamenii ăia, n-au colaborat, ce e cu ei? Toate aceste dosare sunt la SIE. Ele nu pot fi obținute decât prin una dintre faimoasele comisii mixte, cum a fost obținută și lista asta. Ea a venit în 2007-2008 la CNSAS și cineva a băgat-o la sertar până a descoperit-o Mădălin Hodor. Cine știe câte alte liste din astea or mai fi prin sertare? Revista 22 a cerut reverificarea a două personaje de pe acea listă: d-l Cornel Nistorescu și d-l academician Ioan-Aurel Pop. Să trimitem cereri pentru toți cei 200, cu excepția celor decedați sau deja deconspirați, e cumva peste puterile noastre. Așa că, dacă puteți, dați-ne o mână de ajutor: formularele sunt pe site-ul CNSAS, listele le aveți. Trimiteți cererile la CNSAS ca să-i deconspirăm!

RADU F. ALEXANDRU (scriitor):

România este singura țară din fostele țări comuniste în care nu s-a adoptat o lege a lustrației. Punctul 7 din Proclamația de la Timișoara nici astăzi nu a fost adoptat. Noi avem o listă de 200 de oameni, publicată de d-l Hodor. Cine îi deranjează? Care este dificultatea lor în a continua exact cum doresc să funcționeze în societatea românească? Care este bariera dincolo de care nu mai pot trece pentru că au făcut ce au făcut?

Vreau să mai spun ceva legat de modul în care planul legislativ transformă acest CNSAS într-o instituție cvasi-neputincioasă. Corneliu Vadim Tudor avea un certificat de necolaborare. Dinu Săraru, la rândul lui, avea o adeverință că nu a fost colaborator. Oamenii ăștia au obținut adeverințele când kilometri de dosare nu fuseseră livrate CNSAS. Legea îi apăra pe acești oameni. Dacă ai obținut un certificat în anii '90 că nu ai fost colaborator, chiar dacă se descoperă acum un vraf de dosare pe numele tău, nu mai are niciun efect. Nimeni nu vrea să modifice legea. Și ajungem la lucrul cel mai grav. Care este atitudinea clasei politice, în totalitate, astăzi, față de această problemă a colaborării cu fosta Securitate? Niciunul dintre membrii Colegiului CNSAS nu este acolo ca persoană fizică. Toți reprezintă un partid. Votul fiecăruia dintre ei reprezintă de fapt poziția și votul partidului. Niciunul dintre reprezentanții partidelor n-au votat în apărarea demersului legitim al d-lui Hodor, al CNSAS și niciun partid nu s-a pronunțat împotriva presiunilor și șicanelor la care este supus d-l Hodor. Asta este problema la care trebuie să reflectăm și să vedem dacă putem găsi un răspuns, o atitudine, o formă de luptă. Altfel, a-l asigura pe d-l Hodor de deplina noastră considerație și de deplina noastră solidaritate este o formă până la urmă irelevantă și, dacă mâine sancțiunea care-l paște îi interzice accesul la dosare și în instituția CNSAS, nu putem să spunem: „măi, noi am încercat“. Nu e suficient.

ADRIAN NICULESCU (IICCMER):

Am o situație ingrată și sunt într-o poziție ușor schizoidă. Eu sunt prieten cu Ion Aurel Pop din 1991. Sunt prieten cu Mădălin Hodor doar din 2017. Eu sunt convins, Mădălin, că lista nu îl avea ca scop pe Ion Aurel Pop. Pe de altă parte, eu am convingerea că Ion Aurel Pop este un istoric în limitele adevărului istoric, un istoric corect, istoria Transilvaniei pe care a coordonat-o este corect scrisă și, ca să spun așa, aș pune mâna în foc în favoarea lui. Acestea fiind spuse, îl aplaud pe prietenul Mădălin Hodor pentru publicarea acestei liste, care, repet, nu este în legătură cu Ion Aurel Popa sau cu cineva specific de acolo. Este o chestie profesională. Dacă a-ți face profesia, a-ți face meseria se numește la CNSAS o scurgere de informații este ridicol. Mădălin își onorează profesia în felul acesta și locul de muncă. Pentru a-l parafraza pe marele Celibidache, care cândva, prin '92, a spus cu o emfază „România are un singur dirijor, se numește Cristian Mandeal“, o să vă spun că istoria Revoluției române are un singur specialist: se numește Mădălin Hodor. Mădălin este singurul specialist real în Revoluția română. Atacurile la adresa lui sunt de încadrat în atacurile mai largi care vin împotriva Revoluției române, împotriva revoluției de la 22 decembrie și sunt, după părerea mea, răzbunarea postumă a Securității ceaușiste, a lui Nicolae Ceaușescu, prin interpuși. Lupta lui Mădălin Hodor este o luptă corectă, o luptă dreaptă care trebuie apărată.

A consemnat RĂZVAN BRĂILEANU