Bucurestiul Cultural, nr. 10/2009 (I)

Unde mai mergem la cinema?

RĂZVAN BRĂILEANU

Pentru mine, mersul la cinema este o plăcere cu care m-am obişnuit din copilărie. Momentul în care se stinge lumina în sală şi începe să curgă genericul m-a găsit întotdeauna cu zâmbetul pe buze, fie că stăteam pe băncile tari ale cinematografului sătesc sau afundat în confortul fotoliilor din multiplexurile de azi.

Azi trebuie să mă consider norocos din acest punct de vedere, deoarece mersul la cinema nu mai e un gest cultural normal pentru mulţi români. Nu fiindcă nu i-ar interesa să vadă filme, ci pentru că nu mai au cinematografe la îndemână.

Trei episoade personale mi se par elocvente în acest sens. Primul episod mă găseşte la 4–5 ani, pe vremea comuniştilor, la căminul cultural din satul natal, unde, în fiecare joi, nea Vasile „dădea“ filme. Abia aşteptam să îl văd venind pe drum, cu rolele de film atârnate de ghidonul bicicletei! Vedeam cu nesaţ orice peliculă, de la Superman la Dacii şi de la melodramele indiene la filmele poliţiste sovietice. Când nea Vasile aprindea lumina ca să schimbe rolele, ne anunţa „the coming attractions“: „Pentru joia viitoare avem filmul Sandokan, tigrul Malaeziei, două serii, 6 lei intrarea!“. Chiar şi când am început să văd filme pe casete video am continuat să merg la căminul cultural, în ciuda faptului că vedeam, poate, Războiul Stelelor pentru a cincea oară.

După 1990, sala mare a căminului cultural n-a mai fost folosită decât pentru nunţi, procese electorale şi serbări şcolare, iar nea Vasile îşi aminteşte cu nostalgie de vremurile când „dădea“ filme.

Al doilea episod se petrece la mijlocul anilor ’90, în Câmpulung Muscel, oraşul în care mergeam la liceu. Acolo erau două cinematografe: Muscelul, situat în centru, şi Balada, amplasat la parterul unui bloc dintr-un cartier. Într-o zi, am aflat că la Balada rulează Forrest Gump, pe care încă nu-l văzusem. Împreună cu un coleg (care acum e regizor!), am hotărât să mergem să vedem filmul care fusese recent oscarizat. Nu mică ne-a fost mirarea când, ajunşi la faţa locului, am constatat că cinematograful nu mai există, în locul lui fiind o cârciumă cu jocuri mecanice. Asta în condiţiile în care rubrica Cinema a ziarului local încă publica programul cinematografului Balada! Între timp, şi Muscelul s-a închis, iar Câmpulungul a intrat pe lista tristă a oraşelor fără cinematograf.

Cu al treilea episod venim în Bucureştii anului 1999, când, de ziua unei verişoare preşcolare, am vrut să o duc la un film pentru copii. Pe atunci nu exista niciun mall şi niciun multiplex, aşa că oferta nu era la fel de variată ca acum. Am consultat programul cinematografelor şi ne-am hotărât să mergem la Doctor Doolittle, care rula la Excelsior, în Piaţa Chibrit. Am avut un crud sentiment de déjà-vu când am găsit intrarea cinematografului ferecată, iar în locul afişelor de filme stătea stingher anunţul „De închiriat“. Azi, în locul cinematografului Excelsior este un studio în care o televiziune comercială filmează emisiuni de divertisment.

Perioada cea mai critică pentru cinematografele din România a fost la sfârşitul anilor ’90, când tot mai multe dintre ele s-au desfiinţat. Dacă în 1997 erau 432 săli de cinema, în 2005 mai rămăseseră doar 85. O ordonanţă de guvern din 2008 prevede ca cinematografele de stat să fie trecute de la RADEF în administraţia autorităţilor locale, care ar trebui să difuzeze filme
în incintele respective cel puţin 15 ani de acum înainte. Cum multe dintre cinematografele respective sunt amplasate în centrele oraşelor, interesele imobiliare sunt mari.

În ultimii ani, numărul sălilor de cinema a crescut uşor prin apariţia tot mai multor multiplexuri. Dar asta s-a întâmplat doar în Bucureşti şi în câteva dintre municipiile mari. Majoritatea oraşelor din România nu mai au cinematografe. Cristian Mungiu a iniţiat în 2007 o caravană cinematografică în oraşele în care nu mai au unde să fie proiectate filme. După ce caravana a trecut prin 15 de oraşe, unde a strâns 18.000 de spectatori, Mungiu a pus degetul pe rană: „Românii nu văd filme pentru că n-au unde, nu pentru că n-ar fi interesaţi de cinema“.

În curând, se va deschide primul cinema IMAX din ţară. Bineînţeles, într-un mall din Capitală. Dar în timp ce bucureştenii vor trăi experienţe cinematografice tridimensionale, mulţi copii din provincie nu vor cunoaşte, poate, niciodată, magia de a vedea un film la cinema...

ANGELO MITCHIEVICI

Iaşi 1941

Mărturia ziaristului şi scriitorului Curzio Malaparte consemnată în romanul Kaputt serveşte ca punct de plecare al excelentului scenariu realizat de Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu pentru filmul lui Radu Gabrea, Călătoria lui Gruber. Curzio Malaparte, jucat în film de Florin Piersic Jr., se află în Iaşi între 29 iunie şi 1 iulie în trecere, fără să aibă cunoştinţă de pogromul antievreiesc dintre 27 şi 29 iunie 1941, eveniment amplu documentat ulterior, eveniment pe care autorităţile încearcă disperat să-l ţină sub tăcere. Ceea ce reuşeşte realmente Radu Gabrea în filmul său este o tangentă la eveniment, nimic nu se oferă direct privirii, nicio clipă nu avem înfăţişată oroarea, însă ea este prezentă pretutindeni, mai ales prin indiscreţiile şi tembelismul oficialităţilor, de la locotenent-colonelul Coca (Claudiu Bleonţ) la comisarul Stavrache (Răzvan Vasilescu), în încercările ridicole de a pune batista pe ţambal plimbându-l inutil pe italian de la Garnizoană la Chestură şi invers. Curzio Malaparte nu este comisarul Moldovan cu lanterna adevărului după el, italianul chinuit de o sâcâitoare alergie se află în căutarea unui alergolog care i-a fost recomandat de la Bucureşti, doctorul Gruber (Marcel Iureş), al cărui tată a fost ucis în timpul pogromului. Curzio Malaparte devine un martor accidental, sesizând fâstâceala, nervozitatea maximă, mitocănia, imbecilitatea autorităţilor, care încearcă să şteargă urmele, de aceea în filmul lui Gabrea detaliile se impun, de la magazinele evreieşti închise la ştergerea unor pete de sânge de pe zidul primăriei. Totul este colateral, însă crima pluteşte în aer aşa cum, în romanul lui Aharon Appelfeld, Badenheim 1939, o tensiune aproape palpabilă precede deportarea evreilor, tensiune care amplifică orice detaliu, orice zvon, orice gest al celor pentru care nu mai există viitor şi care dispar în trenurile morţii cu un hocus-pocus. Şi acesta este al doilea lucru care-i reuşeşte lui Radu Gabrea, această tensiune care conferă un dramatism à côté întreprinderii banale a italianului, cu costumul lui de un alb impecabil, devenit detectiv din greşeală. Şi mai este ceva, ceva care ţine de specificul naţional, înregistrat maliţios în film, o stranie notă comică, deşi numai de comedie nu poate fi vorba. Însă, aşa cum spune Eugen Ionescu: „Il y a peu de choses qui séparent l’horrible du comique“. Pogromul a fost făcut în grabă, neprofesionist, cu o violenţă maximă, cu mult prea mult zgomot, ceea ce suscită dispreţul aliaţilor germani. De la violenţa abia mascată, scrâşnită, la răţoiala şi eroismul pompier, de la slugărnicia balcanicei şi unsuroasei temenele la prostia clănţănitoare, avem din plin caragialiada noastră clasică. Ceea ce face odios tot acest cocteil balcanic, spre deosebire de toleranţa ambiguă cu care ni-l prezintă Caragiale, este fundalul, oroarea. De două ori Curzio Malaparte se află foarte aproape, gata să privească chipul Meduzei. În interiorul unor vagoane se află adevărul gol-goluţ, într-o groapă comună săpată în grabă se toarnă var peste ceva, soarele este sus pe cer, oficialităţile asudă din greu după momentele de isterie. Ca în filmele de groază, teroarea rezidă în ceea ce rămâne invizibil, dar care-şi amplifică angoasant prezenţa, şi nu în monstrul pe care-l poţi vedea. Al doilea moment îl constituie întâlnirea cu doctorul Gruber pentru o consultaţie şi, condus de un instinct bun, regizorul îl transformă într-un moment anticlimactic. Rezumatul scenei: doctorul Gruber îşi consultă pacientul şi-i recomandă un tratament. Gabrea ar fi putut evita chiar şi doza de emotivitate a doctorului, însă chiar fără să o facă, scena rămâne una memorabilă, pentru că, pentru ceea ce comunică cei doi bărbaţi, nu este nevoie de cuvinte. Deja Curzio Malaparte ştie, în ciuda încercărilor stupid-isterice ale autorităţilor de a muşamaliza genocidul, iar doctorul Gruber ştie că el ştie, cu acel remarcabil instinct al oamenilor sensibili, şi ne putem imagina că autorităţile l-au „prevenit“ să-şi ţină gura. Fiecare gest, fiecare cuvânt banal al acestei întâlniri cântăreşte cât o mărturie, Malaparte nu-l va mai vedea pe doctorul Gruber, iar soarta acestuia rămâne neclară. În definitiv, această întâlnire normală între un doctor şi pacientul său constituia mobilul rămânerii lui Malaparte în Iaşi, iar acest răgaz se reproiectează deodată asupra întregului tablou. Întâlnirea repezintă turnesolul întregului cu seria de complicaţii şi obstacole, pentru că niciunde decât în preajma faptului uman dintre cele mai banale, actul medical, în cazul de faţă – a se vedea şi Moartea domnului Lăzărescu –, nu iese mai bine în evidenţă o societate bolnavă, iar abia pe acest fond monstruozitatea devine cu adevărat strigătoare la cer, iar filmul lui Gabrea îşi găseşte cutia de rezonanţă.

DOINA PAPP

Târgul de toamnă

Aproape instituţionalizat, Festivalul Naţional de Teatru, proiect al UNITER realizat cu sprijin financiar de la Ministerul Culturii, Primăria Capitalei şi Institutul Cultural Român, funcţionează ca un târg de spectacole. O bursă, cum le place unora să spună, uitând că acest termen ne duce mai degrabă spre piaţa financiară decât spre cea de bunuri culturale. Oricum, ceea ce ni se părea până mai ieri odios, adică transformarea produsului artistic în marfă, e văzut acum ca un fapt normal şi de neocolit într-o economie de piaţă. N-am reglat încă butoanele acolo unde se stabileşte mercurialul, mai precis spus, relaţia dintre valoare şi preţ, dar suntem pe drumul cel bun, adică în punctul în care am putea izola viruşii neaveniţi, extraestetici. (Oare?) Trecând peste toate aceste „mofturi“, să intrăm în subiect şi să observăm că, de la preluarea de către Cristina Modreanu a postului de selecţioner unic al FNT, s-a lansat în prim-plan ideea de showcase, cumva implicită în specificul festivalului, dar mai subliniată acum prin existenţa de sine stătătoare a acestei secţiuni. Este, de altfel, cea mai importantă carte de vizită a festivalului, care pune faţă-n faţă oferta oficial acceptată a selecţiei cu „cumpărătorii“, din ţară şi din străinătate. Ce cuprinde în acest an, 2009, sus-numita ofertă, în spatele căreia se află munca, ingeniozitatea în alcătuirea repertoriului, atâta câtă este, a teatrelor?

Oferta de spectacole

Capitala, cu cele 7-8 teatre de proză subvenţionate şi încă celelalte 4-5 independente, aliniază câteva dintre cele mai importante nume ale teatrului românesc contemporan, de la regizorii Alexandru Tocilescu, Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu la actori precum Mariana Mihuţ, Dan Puric, George Mihăiţă, Dorina Chiriac. Reprezentaţiile care-i cuprind, de la Ioana şi focul
la Lear-ul feminin al Teatrului Bulandra, sunt tot atâtea puncte de vedere asupra teatrului contemporan formulate de artişti cu viziune şi concept. Şi dacă Sinucigaşul, în regia lui Felix Alexa, spre exemplu, ilustrează tendinţa unei modernităţi implicite, subsumate mesajului bine calibrat la dimensiunile omului contemporan, Ghilgamesh-ul realizat de Dragoş Galgoţiu la Teatrul Odeon are ambiţia unei sinteze stilistice experimentate inedit de regizorul exeget. Tineri ca Gianina Cărbunariu, a cărei notorietate europeană nu e încă suficient exploatată de teatrul românesc, sunt şi ei prezenţi în actualul showcase. Mai mult la teatrele din ţară, de unde vor veni la Bucureşti spectacole în regia lui Radu Afrim, Cristi Juncu, Vlad Massaci, Theodor Cristian Popescu, Alexandra Badea, Claudiu Goga, Ada Lupu, dar şi Tompa Gabor, Mihai Măniuţiu, Alexander Hausvater, Alexandru Dabija (îl adaug aici şi pe Andry Zoldak, ucraineanul adoptat la Sibiu), greii generaţiei mature, care participă în prezent prin contribuţie proprie la configurarea şcolii româneşti de regie. Lor le datorăm şi grija pentru marile texte clasice sau moderne, de la Shakespeare la Buchner, de la Cehov la Eugène Ionesco, tot aşa cum tinerilor regizori le-a revenit răspunderea racordării la noutăţi, precum Martin Mc Donagh, Sarah Kane, Hanoch Levin, Sigarev, Jon Fosse. Peisajul este în consecinţă variat şi dinamic, iar FNT întreţine din ce în ce mai vizibil spiritul de competiţie internă. Până la externalizarea acestor succese nu mai e decât un pas. Iar acesta poate fi făcut chiar cu prilejul festivalului, dacă operatorii culturali vor şti să folosească oportunităţile, respectiv prezenţa celor 40 de decidenţi externi, directori de teatre şi de festivaluri. Mai e şi o chestiune oarecum tehnică de care teatrele ar trebui să ţină cont. Respectiv, dificultăţile montării, care, la export, contează. (Cazul Faust nu se poate repeta prea curând.)

Opera revival

Ideea de a include în FNT şi montări de operă ale regizorilor de teatru care se afirmă cu sârg în acest domeniu în ultima vreme e lăudabilă. Chiar inevitabilă. Sperăm de aceea că nu a fost doar o soluţie de avarie pentru ediţia aceasta a festivalului, care deplânge restrângerea secţiunii externe şi că va continua. Cu Macbeth în regia lui Petrică Ionescu, la Opera Română din Bucureşti, cu Othello la Opera din Cluj, în regia lui Mihai Măniuţiu, cu Evgheni Oneghin în regia lui Ion Caramitru, cu Orfeu şi Euridice în regia lui Al. Darie şi cu Simfonia fantastică de Gigi Căciuleanu şi Răzvan Mazilu, FNT contribuie la consolidarea acestei direcţii europene, care a dus la revitalizarea spectacolului de operă, scos de regizorii de teatru din amorţeala muzeală. Am scris şi cu alte ocazii despre această relaţie productivă dintre teatru şi operă, care a îmbogăţit teatrul liric cu nume ca Patrice Chereau, Lev Dodin, Warlikowski, după ce Giorgio Strehler a spart gheaţa cu memorabilele lui montări Mozart.

Teatrul face în ultima vreme paşi şi spre înnoirea operetei. În acest sens, poate că FNT merita să acorde atenţie cel puţin celor două montări de referinţă ale Teatrului de Operetă Ion Dacian, respectiv Vîsoţki, în regia lui Alexander Hausvater, şi Romeo şi Julieta de Georges Presgurvic, realizat de o echipă din Ungaria.

Ionesco Event şi alte evenimente

Dacă montările Ionesco au fost parcimonios distribuite, potrivit dorinţei fiicei autorului centenar, d-na Marie France Ionesco, conducerea FNT a găsit ideea de a marca evenimentul corespunzător. Pe de o parte, prin invitarea unui spectacol de la Paris cu Cântăreaţa cheală, în regia lui Jean-Luc Lagarce, susţinut de Institutul Cultural Francez din Bucureşti, pe de alta, prin programarea la Radio România Cultural a seriei de spectacole realizate special de departamentul Teatru radiofonic. Aşadar, după ce Teatrul Odeon a găzduit reprezentaţia muzeală a Teatrului la Huchette, primeşte o altă montare pariziană de referinţă, cea a regizorului-autor Jean-Luc Lagarce, Odeonul însuşi având în repertoriu un spectacol Eugène Ionesco remarcabil. Cât despre spectacolele radiofonice la pachet, aprecierea demersului cultural nu poate fi ruptă de calitatea artistică a acestor producţii, remarcabile în ansamblul lor.

Foarte bogat şi substanţial este şi capitolul dedicat de FNT conferinţelor şi lansărilor de carte. Vor fi distribuite astfel pe piaţă, cu acest prilej, volumele: Performance. Introducere şi teorie de Richard Schechner, Teatrul postdramatic de Hans-Thies Lehmann, un număr dedicat teatrului românesc al revistei Theater apărută la Yale University, Teatrul reînnoit – Secolul regiei de George Banu, Actorul invizibil de Yoshi Oida şi Lorna Marshall, Cu Grotowski. Teatrul e doar o formă de Peter Brook şi alte două titluri legate de acelaşi eveniment (Anul Grotowski), apariţii datorate Institutului Cultural Polonez, Enigma Sarah Kane...
Rămânem datori, cum se vede, teatrului românesc, care la 20 de ani de la revoluţie şi la început de secol întârzie să-şi analizeze parcursul şi să-şi reformuleze conceptele. Nici intenţia FNT de a organiza o sesiune de comunicări pe aceste teme n-a avut succes. Poate şi pentru aerul de temă de serviciu pe care a îmbrăcat-o această iniţiativă.

Debut la FNT

Rămân la ideea că programarea unor spectacole ale debutanţilor în cadrul unui festival de anvergura FNT este o exagerare. Că, poate, totuşi, formula unui off al independenţilor era mai onestă. În situaţia actuală, avem debutanţi care se prezintă ca independenţi şi alţii cu spectacole în teatrele de stat. Condiţiile fiind oricum diferite, şi şansele de a se impune sunt la fel. FNT ar trebui să rămână o aspiraţie pentru aceşti tineri. Competiţia să fie loială, aşa încât debuturile remarcate să nu fie întâmplătoare sau favorizate. Deocamdată, la start se află Green Hours, Clubul La Scena, Teatrul Arca, dar şi TNB (Atelier) şi Teatrul Naţional din Iaşi. Şi mai e şi Tanga project, ofensiva generozităţii, un of off. Cât despre spectacole... vom vedea!

Interviu cu MONIQUE GRÜBER realizat de GABRIELA ADAMEŞTEANU

Am făcut primul pas, acum e rândul românilor să preia ştafeta

Pe 5 septembrie, în cadrul Festivalului „George Enescu“, a avut loc, în Mare Sală a Teatrului Naţional, prima reprezentaţie din România a unui spectacol de dans comunitar, cu Pasărea de Foc de Stravinski. Conform definiţiei date în programul de sală, dansul comunitar reprezintă o formă inovatoare de dezvoltare a personalităţii şi de comunicare prin artă, o şansă pentru oameni din toate categoriile sociale şi de toate vârstele de a crea împreună şi de a se descoperi pe ei înşişi. Iniţiativa de a introduce conceptul de community dance în România vă aparţine. Vă rog să ne vorbiţi despre acest proiect, de la începuturi şi până la concretizarea lui.
Dacă realizarea unui proiect este întotdeauna rezultatul unui concurs de împrejurări fericite, realizarea Păsării de Foc, în acest an de criză financiară, ţine de miracol. De aceea, aş vrea înainte de toate să mulţumesc tuturor companiilor care au susţinut, în ciuda situaţiei, acest proiect şi au ştiut să perceapă impactul pe care-l poate avea un asemenea demers asupra tinerilor şi, cine ştie?, poate chiar asupra societăţii.

Ideea a pornit de la proiectele făcute în timpul şederii mele în România (din 2003 până în 2006) împreună cu un grup de vreo cincisprezece copii de 4-18 ani din organizaţia Concordia. Proiectele corale şi de teatru – îndrumate minunat şi benevol de doi prieteni români (Mihai Bejinariu şi Liana Ceterchi) – ne-au adus revelaţia unor talente, fapt care, laolaltă cu afecţiunea pe care le-o port acestor copii, m-a determinat să înfiinţez o asociaţie după întoarcerea mea în Germania, pentru a dezvolta aceste talente şi a oferi o perspectivă tinerilor defavorizaţi şi marginalizaţi, amestecându-i printre alţi tineri, în scopul înlesnirii integrării lor în societate. După ce am văzut filmul Rhythm is it! împreună cu copiii „mei“ – un film documentar despre un proiect de Royston Maldoom, realizat cu 250 de copii din Berlin –, am luat legătura cu acest pionier al dansului comunitar care face proiecte în toată lumea de 30 de ani şi i-am cerut să vină în România. Era în 2006. După ce am participat la unul dintre seminariile sale şi am asistat apoi la ultimele repetiţii ale unuia dintre spectacolele sale din Luxembourg, am obţinut acordul său final în decembrie 2007, pentru vara lui 2009. Se năştea astfel Pasărea de Foc: optsprezece luni de organizare, apoi şase săptămâni de repetiţii grele – câte şase ore pe zi – au adus 106 tineri din Bucureşti, Braşov şi Sibiu pe scena Teatrului Naţional şi la Sibiu, unde au emoţionat publicul până la lacrimi.

Din echipa artistică fac parte doi coregrafi, Royston Maldoom şi Josef Eder, celebrităţi mondiale în acest domeniu. Cum i-aţi cunoscut şi cum aţi lucrat cu ei?
Pentru cine a asistat la cele şase săptămâni de repetiţii, cu tineri care n-au mai dansat niciodată şi pentru care concentrarea nu este punctul forte, acesta e un alt miracol datorat pedagogiei lui Josef Eder – directorul artistic al proiectului – şi a lui Royston Maldoom, venit pentru a da tuşa finală a spectacolului.

Esenţa filozofiei lor ţine în parte de încrederea acordată tinerilor – pe care-i consideră nişte posibili artişti –, iar pe de altă parte, de încrederea în artă – în speţă, dansul – care, după părerea lor, are puterea de a schimba societatea.

Am fost fascinată să văd cum, mulţumită acestei încrederi şi unei munci intense de mai multe săptămâni, un grup eterogen se suda pe zi ce trece mai mult, pentru a se transforma în preajma reprezentaţiilor într-o trupă de dans unită, capabilă să prezinte un spectacol de nivel profesionist.

Dar mai mult decât spectacolul final, ceea ce contează este procesul de până la el: deprinderea disciplinei, a punctualităţii, a toleranţei, a solidarităţii şi descoperirea încrederii în sine şi în ceilalţi sunt tot atâtea condiţii esenţiale pentru reuşita unui proiect, dar şi pentru viaţa profesională de mai târziu.

De aceea, importanţa unui astfel de proiect merge dincolo de un spectacol şi de succesul său în faţa publicului. El vizează conştientizarea impactului disciplinei şi a dansului asupra integrării într-un grup a tinerilor izolaţi social. Mai mult decât spectacolele punctuale, proiectele lui Maldoom vor să dea un exemplu în domeniul educaţiei. Ele trebuie să constituie un prim pas spre elaborarea de noi proiecte şi să servească de factori multiplicatori în ţara unde au loc.

Spectacolul, foarte aplaudat, a adus pe scenă copii din diferite medii sociale, debutanţi cu toţii în acest gen de spectacol. Spuneţi-ne cum aţi format echipa, vorbiţi-ne despre greutăţile întâmpinate şi despre succes.
Fireşte că pentru un proiect de o asemenea amploare e nevoie de o echipă solidă, bine pregătită. În noiembrie 2008, am trimis două coregrafe românce la Viena, pentru a participa la un wokshop ţinut de Maldoom. Pasărea de Foc le-a permis să pună în practică ceea ce au învăţat. Una dintre ele, Irina Roncea, mi-a mărturisit că această experienţă i-a schimbat viziunea asupra lucrurilor şi contez pe ea pentru răspândirea conceptului de dans comunitar în România, prin realizarea unor noi spectacole.

Dar proiectul nu s-a limitat la repetiţii. A fost nevoie de o întreagă infrastructură pentru a duce şi a aduce, a îndruma şi a hrăni un număr atât de mare de tineri, epuizaţi şi mai ales înfometaţi după repetiţii; apoi, a trebuit să ne ocupăm de cei 30 de tineri veniţi din provincie, pe care i-am cazat într-un cămin pus la dispoziţia noastră pe toată durata proiectului de Primăria Sectorului 2.

Câţiva voluntari români, englezi şi germani şi-au împărţit sarcini dintre cele mai diverse şi solicitante, care mergeau de la rolul de inginer de sunet la cel de educatori. În timpul liber şi în weekenduri, aceşti voluntari şi noi înşine am organizat mai multe activităţi: desen, percuţie, teatru, baschet, chitară, vizite prin Bucureşti, picnicuri în parc sau seri în cluburi. Cel mai greu a fost să-i faci să se culce seara, în orice caz în primele săptămâni, până când şi-au dat seama că se apropie spectacolul.

Apogeul a fost atins în momentul când am ajuns la Teatrul Naţional. Tinerii erau nerăbdători, dar, în acelaşi timp, scena şi mărimea sălii le inspira un anumit respect şi întărea spiritul de grup. Au fost atunci cuprinşi de un sentiment de responsabilitate şi solidaritate. Seriozitatea şi concentrarea lor a sporit. Simţeai că voiau să dea totul, pentru a dovedi publicului de ce erau în stare. Şi chiar au reuşit.

Înainte de orice spectacol, Maldoom le spunea mereu „artiştilor“ că reprezentaţia nu mai este în mâinile sale, ci în mâinile lor. Rezolvând în mod spontan toate micile probleme ivite pe nepregătite în timpul spectacolului, tinerii români le-au dovedit lui Josef şi lui Royston că merită încrederea lor.

Bineînţeles că ne-am izbit de probleme, fie cu organizarea, fie cu participanţii, însă ele sunt inevitabile într-un spectacol de o asemenea anvergură. În primle zile, câţiva tineri au renunţat, dar, după părerea coregrafilor, rata abandonului a fost mai mică decât în cazul altor proiecte şi trebuie spus că, în cele trei cazuri, părinţii sunt cei care au dat dovadă de reticenţă, nu copiii, care spuneau că sunt încântaţi de proiect. E păcat că pentru acei copii a fost un eşec.

De fapt, părinţii pun de cele mai multe ori probleme, nu copiii, care judecă mai puţin şi se adapteză foarte bine, mai ales dacă sunt bine îndrumaţi. Drept pentru care am pus la dispoziţia participanţilor un „ziar“ în care să-şi exprime impresiile. Şi toţi, fără excepţie, au mărturisit că nu se aşteptau să aibă o experienţă atât de bogată şi pozitivă. De altfel, în momentul despărţirii, la Ocna Sibiului, cred că lacrimile vărsate au făcut să crească nivelul lacurilor sărate. Şi-au luat rămas bun la nesfârşit, într-un mod extraordinar.

V-aţi implicat în mai multe proiecte pentru a ajuta copiii. În 2006, aţi organizat o conferinţă despre autism, iar în 2008 aţi înfiinţat asociaţia Jungen Rumanien eine Chance! Vorbiţi-ne puţin despre proiectele dumneavoastră şi despre continuarea dansului comunitar.
Da, mă implic de 30 de ani. În toate ţările în care am fost trimisă m-am implicat în proiecte sociale şi culturale, în special pentru copii şi tineri. N-am avut pretenţia că vreau sau că pot să schimb lucrurile, cu atât mai mult cu cât eram întotdeauna în trecere. Am încercat doar să dau nişte impulsuri, în speranţa că ele vor fi percepute şi că cineva va prelua ştafeta. De aceea, am demarat concursul Poetul nedescoperit, pe care l-am organizat împreună cu artista şi profesoara Elena Vlad în toate liceele din Bucureşti. Din nefericire, n-a continuat. Apoi, am organizat prima conferinţă despre autism Children in Distress. Între timp, au avut loc în fiecare an conferinţe şi cred că s-a produs o conştientizare a acestei probleme, ignorate până atunci în România, şi din partea instituţiilor şi autorităţilor.

Mă uitam acum câteva zile la un interviu acordat de ministrul Culturii, d-l Paleologu, unui post de televiziune. Vorbea despre proiectul Pasărea de Foc, pe care l-a sprijinit, şi îşi afirma intenţia de a susţine în continuare proiecte de acest gen, pe care le consideră importante. Cred că, în cazul dansului comunitar, lucrurile stau la fel ca şi în cazul conferinţei despre autism. Sper mult că se va dezvolta şi în România, aşa cum s-a întâmplat şi în celelalte ţări. Este un concept care poate lua forme foarte variate şi implica muncitori, deţinuţi, şomeri, persoane din diferite generaţii, persoane sănătoase sau cu handicap.

Am făcut „primul pas“, de mână cu companiile care au permis realizarea acestui proiect. Cred că acum este rândul instituţiilor şi organizaţiilor româneşti să preia ştafeta. Cred că pasul cel mai important în acest moment ar fi organizarea unor workshopuri pentru a forma coregrafi şi profesori de dans care ar putea apoi să realizeze proiecte la nivel local, în diferite regiuni ale României. Având în vedere rezultatele obţinute în Germania şi în urma succesului acestui prim proiect în România, sunt convinsă că dansul comunitar este un concept care poate da o şansă tinerilor – şi mai puţin tinerilor – români. Maldoom şi Eder au recunoscut amândoi că, în 30 de ani, n-au văzut atâta energie şi talente în acelaşi grup la un loc. Potenţialul există, nu mai rămâne decât să fie pus în valoare.

Dacă-mi îngăduiţi, aş vrea să le mulţumesc numeroşilor prieteni români, (nu-i mai numesc aici, pentru că lista e destul de lungă), care m-au susţinut mereu în proiectele mele, fie prin angajarea lor personală şi benevolă, fie prin sprijinul profesional şi moral. Ei sunt cei care m-au inspirat şi incitat să fac noi proiecte, chiar şi după plecarea mea din România. Lor le datorez marea mea afecţiune pentru această ţară.

Traducere din limba franceză de Doina Ioanid

JAN KONEFFKE

O poveste greu de uitat

Felix Kannmacher creşte împreună cu cei trei fraţi ai săi în orăşelul Freiwalde* de la ţărmul Mării Baltice. Tatăl lui Felix, un dascăl de şcoală sever, îl venerează pe filozoful Immanuel Kant, în timp ce mama, supusă unor stări şi dispoziţii schimbătoare, începe curând să fie stăpânită de tulburări obsesive. Unul dintre fraţi se îneacă, un altul se ocupă de organizarea luptelor de cocoşi, cel de-al treilea pleacă ca voluntar în războiul ce tocmai începe. Felix cântă la pian refugiindu-se în lumea muzicii – i s-a prezis oricum un frumos viitor ca pianist concertant. Dar pianul amuţeşte atunci când mama are ideea să scoată corzile pianului pentru a le duce la punctul de colectare al materiilor prime reutilizabile în industria de război. Felix se îndrăgosteşte de Emilie, fata farmacistului. Dar şi fratele său mai mare a pus ochii pe ea, aşa încât lui Felix nu-i mai rămâne decât sora lui Emilie, îndărătnica Alma. Cu puţin timp înaintea dublei nunţi ce urmează să aibă loc, Felix fuge de-acasă. Romanul se constituie într-o vastă panoramă a perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la terminarea războiului şi fuga din 1945. Jan Koneffke creionează o lume care a dispărut, plină de oameni pe care atât istoria, cât şi propriile lor închipuiri şi iluzii i-au vătămat. Şi după cum a spus-o dintotdeauna surugiul Weidemann, unul dintre personajele cărţii: „Va fi chiar mai rău decât e de pe-acum“.

* Freiwalde, undeva între Danzig şi Stettin, 1926.

Felix se logodise cu Alma Sielaff şi avea să se căsătorească cu ea în iulie viitor, fiindcă trebuiau să mai treacă unsprezece luni până să împlinească el vârsta de douăzeci şi unu de ani şi s-o poată lua de nevastă.

Aceste unsprezece luni i-au dat mult de furcă fratelui său. Mai întâi, internarea la ospiciu a mamei îi întârziase propria căsătorie iminentă, iar în aprilie mai intervenise şi boala tatei. Această a treia amânare îl amăra mult, dar nu era nimic de făcut, şi asta din cauză că Alma avusese ideea unei duble nunţi, idee pe care Emilie o sprijinea cu tărie. Emilie refuzase să se căsătorească înaintea surorii ei. În primul rând, Alma deja împlinise douăzeci şi patru de ani, şi nu abia douăzeci ca ea. În al doilea rând, generozitatea de care dăduse dovadă o îndreptăţea să îi pretindă şi sorei ei să mai aibă răbdare. Iar în al treilea rând, cea care decidea în casă asupra felului cum merg treburile era Alma, care pusese deja la cale organizarea unei duble căsătorii răsunătoare. Aşa încât lui Emilie nici că-i trecea prin cap s-o împiedice pe Alma în pregătirile ei.

În sinea lui, Felix considera cele unsprezece luni ca pe o ultimă amânare a unui deznodământ inevitabil. Nu se amăgea că ar iubi-o pe Alma. Se logodise cu fiica preferată a lui Sielaff doar pentru că era lipsit de curaj. Nu era decât un amărât de organist şi maestru de cor bisericesc, care nu avea de ales.

Pe lângă toate, nici nu putea da uitării sărutul de o lăcomie mistuitoare al Almei. Sălbatică şi tulbure, dorinţa era amestecată cu mâhnire şi ciudă. Se uita plin de amărăciune la fratele său care se lăsase molipsit de vioiciunea şi uşurinţa lui Emilie. În timp ce construia împreună cu ea pe plajă un castel de nisip şi se jucau amândoi cu mingea în apă, Ludwig nu mai avea, dintr-o dată, în el nimic din asprimea şi grosolănia lui obişnuită. Firea lui sfâşiată se topise ca prin farmec, arăta copilăreşte de îndrăgostit şi în al nouălea cer de bucurie.

Altfel stăteau însă lucrurile cu Emilie, logodnica lui. Vioiciunea i se putea preschimba pe neaşteptate într-o dispoziţie melancolică, mai înnegurată decât o zi cenuşie de noiembrie. Ludwig mai aşeză o scoică în vârful turnului de nisip, găsi nişte pietre de chihlimbar ascunse într-un smoc de iarbă de mare, apoi se aruncă în apă. Dispoziţia nostalgică a lui Emilie nu dură nici măcar un minut şi nu o observă nimeni altcineva decât Felix, întins în şezlong alături de Alma.

– Îhî, făcu el ascultând-o pe Alma care-i împărtăşea planurile cu privire la ospăţul de nuntă, şi la fel făcu şi la propunerea ei de a pleca amândoi, odată căsătoriţi, pentru două săptămâni la Paris.

– Îhî, spuse apoi iar, tresărind deodată atunci când Emilie, aşezată pe vine în nisip, se uită fix spre şezlongul lui.

Remarcă durerea şi umbra de regret din ochii ei. Îi făcea impresia că ar fi vrut să se retragă undeva singură într-o cameră şi să plângă. Emilie îi observă surpriza şi tulburarea, sări în picioare şi-l urmă în apă pe Ludwig care-i făcea semne să vină la el.

Vioiciunea şi zburdălnicia îi erau cu desăvârşire străine Almei. Se făcu nevăzută în cabina de baie alb-albastră şi nu mai ieşi de-acolo. Pe plajă nu mai era nimeni în afară de omul însărcinat cu supravegherea ştrandului, care grebla nisipul şi înălţase steguleţul ce anunţa apropierea furtunii. Felix privi ţintă orizontul de un roşu încins, apoi se aplecă să culeagă scoici şi pietre pe care imediat după aceea le azvârlea iar.

Când îşi pierdu în cele din urmă răbdarea, ciocăni la uşa cabinei vrând să afle ce-i cu Alma; ea îl lăsă să intre doar după ce o asigură că este singur. Stătea pe băncuţa din cabină şi avea faţa plânsă.

– Nu mai suport, izbucni ea în suspine, zece luni îmi par nesfârşit de lungi! Se ridică brusc de pe băncuţă, lăsând să cadă de pe ea prosopul ce-o acoperise de la glezne până la umeri. Eşti primul care mă vede goală, spuse ea cu arţag şi tremurând de plăcere. Să mă-ntorc cu faţa la tine? Îşi ridică ambele braţe, rotindu-se spre el cu paşi mărunţi. Nu m-atinge! se răsti la el când Felix vru s-o tragă spre sine şi ridică iar prosopul căzut pe grătarul de jos.

Pe drumul spre casă îi explică lui Felix că, cert, el se afla într-o situaţie mai avantajoasă decât Ludwig, ştiut fiind că Emilie e mai ruşinoasă ca ea în asemenea chestiuni şi cu siguranţă că până acum Ludwig nu se alesese din partea Emiliei cu mai mult de-un sărut.

– De ce-am vrut să mă vezi goală – asta o ştii, nu-i aşa? Felix îi mărturisi că n-are habar. Iubitule, zece luni sunt o veşnicie! Toată aşteptarea asta mă face s-o iau razna, mă-mbolnăveşte – şi vreau ca nici ţie să nu-ţi fie mai uşor! Da-da, vreau să te perpeleşti şi să suferi la fel ca şi mine, spuse ea într-atât de serios, încât lui i se zbârli părul pe ceafă.

 – Of, dacă nunta asta se termină cu bine, îi zise luni Mathilde lui Weidemann în timp ce-i turna în ceaşca de ceai nişte rachiu de ienupăr, dacă toată povestea asta nu-i o greşeală, atunci n-ai decât să-mi spui Iosefin Baaker!

– Josephin Baker, îi replică surugiul Weidemann, mândru de pronunţia lui englezească – lucru care n-o împiedica de fel pe Mathilde să-i tot dea înainte cu „Iosefin Baaker“. Pentru ea nici că exista ceva mai obscen ca negresa asta care-şi bălăbănea fundul şi ţâţele prin localurile pariziene, cu o fustiţă de banane pe ea şi atât!

Felix, care trăsese cu urechea la ce vorbeau amândoi, îşi luă scurta din cuier şi se furişă afară. O tăie peste izlaz alergând până ce-l zări pe ciobanul Pressel, înconjurat de oile lui şi întins în iarba pajiştii, de parcă ar fi fost însuşi Dumnezeu Tatăl plutind pe un nor. De două zile nu mai plecase din acest loc. Stătea nemişcat şi doar blana de oaie îi flutura uşor în bătaia vântului dinspre mare.

Era greu să spui ce vârstă avea. Părul, atârnându-i în smocuri, nu îi albise nici acum, în timp ce faţa îi era la fel de plină de zbârcituri cum i-o văzuse Felix încă dinainte de război, ca să nici nu mai vorbim de căciula lui boţită, aceeaşi ca şi odinioară, care înfruntase nenumărate furtuni până acum şi îi slujea lui Pressel şi ca apărătoare de soare, şi ca streaşină de pe care se prelingea apa ploii.

– De ce-aş pleca de aici – spuse el cu voce dogită – când iarba s-a ridicat aşa de înaltă şi bogată? Noaptea plouă, iar soarele de dimineaţă o face să răsară din pământul mănos cu şi mai multă prospeţime. O văd de-a dreptul crescând.

Nu ştia nici el ce vârstă are. N-are nici o însemnătate, îi spuse lui Felix, dacă am şaizeci şi şase ori şaptezeci şi şapte de ani, ce-mi pasă de asta? Eu trăiesc într-un alt timp. Şi dacă vrei să ştii, află de la mine că nici nu voi muri vreodată.

– N-o să muriţi?

– În timpul în care trăiesc eu, aşa ceva nu se poate, zise Pressel, fiindcă timpul acesta nu cunoaşte moartea. Timpul în care trăiesc nu cunoaşte decât mareele, vântul şi norii. Ia pipăie-mi pielea, băiete! Ce simţi tu sub degete nu mai e piele de om – e scoarţă de copac, aşa-i? Într-o noapte, degetele de la picioare mi se vor îngropa în pământ ca rădăcinile, iar din ochiul meu alburiu va creşte-o ramură. Se va-ntâmpla curând, îţi promit, spuse Pressel, aşa că-i mai bine să ne luăm rămas-bun de pe-acum.

– Ce atâta grabă, îi răspunse Felix. Pe urmă păstorul îl întrebă cum mirosea Alma Sielaff şi, după ce află, scuipă în iarbă, pretinzând că simţul lui olfactiv nu mai e ca pe vremuri.

Au trecut septembrie, octombrie, noiembrie. Ciobanul Pressel rămase mai departe tot acolo, în ploaie şi ceaţă, fără să se clintească din loc. Din ochiul alburiu nu-i crescuse încă nici o ramură şi nici degetele de la picioare nu-i coborâseră în pământ sub formă de rădăcini.

– Dumnezeu a uitat de mine, bietul, pierdut cum sunt în turma Lui uriaşă, spuse el oftând şi trase o scuipătură. Dar ce să-i faci, am răbdare.

Mai trecură noiembrie, decembrie şi ianuarie, iar dinspre ţărmul abrupt şi stâncos al mării se auziră bubuituri de tun. Alma comandă două inele la Lauenburg şi puse să i se coasă rochia de mireasă. Se ducea mereu pe la bucătarul de la Hotel Brix, modificând tot ce fusese deja stabilit pentru ospăţul de nuntă. Cumpărase mai întâi bilete de tren la vagon-lit până la malul Senei, apoi se răzgândi şi optă pentru o călătorie la Tibru, schimbându-şi în cele din urmă şi această intenţie şi cumpărând alte două bilete. Iarna trecu, veni şi aprilie; în mai, mireasma de liliac umpluse toate odăile, iar pajiştile şi păşunile de la râu străluceau în culori mai minunate decât un covor persan.

Într-o zi, pe la începutul lui iulie, din ascunzătoarea lui de pe malul râului Wipper, Felix observă o trâmbă de praf. Se îmbrăcă la repezeală şi se luă după norul scânteietor ajungând curând în dreptul şanţului inelar din faţa Castelului lui Bogislaw. Din cele trei automobile care opriseră aici coborî un grup de optsprezece persoane. Dar Castelul ducelui Bogislaw nu putea fi vizitat de nimeni, căci încă de mult porţile şi ferestrele fuseseră astupate cu scânduri şi şipci bătute în cuie, iar în curtea castelului nu creşteau decât buruieni şi urzici. Aşa încât cele trei maşini porniră din nou, îndepărtându-se în direcţia mării cu motoarele duduind.

– Ăştia-s oaspeţi de seamă, spuse surugiul Weidemann, îşi vor petrece aici la noi o săptămână de vacanţă. El a tras la Hotel Brix. Tot ce vă pot spune e că la Brix domneşte acum o nemaipomenită agitaţie. Au cerut un întreg etaj numai pentru ei – cel cu terasa dând spre ştrandul comunal –, aşa că Hermann Brix a trebuit să schimbe rezervările anterioare şi să mute două familii de berlinezi în alte camere. Şi asta nu-i tot: când a mai sosit şi pianul Steinway şi l-au cărat pe trepte, au reuşit să strice un perete din casa scărilor.

– Un Steinway? La ce le trebuie ăstora un Steinway? Felix, care tocmai se rădea, fugi afară din baie cu faţa încă plină de spumă.

– O, Doamne – scleroza, bat-o vina! bombăni Weidemann. Am uitat să vă spun despre cine-i vorba. Îl cheamă Victor Marcu şi este pianist. Cică vine din Valahia, spune Hermann Brix. Săptămâna trecută a dat un concert la Stettin, şi în curând va cânta la Danzig şi la Varşovia. Toţi ceilalţi din grup sunt însoţitorii lui. Fiindcă nu călătoreşte niciodată fără alai, ne-a spus Brix. Pe doi sau trei i-a luat cu el încă de la Bucureşti, dar numărul celor ce-l însoţesc sporeşte de la oraş la oraş. Spuneţi-mi, domnule Felix, dumneavoastră care sunteţi de meserie – aţi auzit cumva de el?

Oh, cum să nu fi auzit de Victor Marcu! Acum şase zile numele îi fusese rostit la radio, anunţându-se concertul ce avea să fie transmis. Victor Marcu era mai mult decât un pianist de înaltă clasă care stăpânea cu virtuozitate chiar şi cele mai dificile partituri. Era capabil să treacă pe neaşteptate şi fără efort de la pasajele cele mai melancolice la dezlănţuirea unor succesiuni de acorduri sălbatice ori de la un staccato cu asprimi ascuţite la tonuri de o blândeţe dureroasă. Felul său de a cânta nu avea nimic strident, iar tuşeul sever şi pur era străin de orice efecte ieftine. De la disperare şi adâncă gravitate până la o voioşie înaripată – nimic din ce cânta Marcu nu suna forţat sau fals.

Vreme de două ceasuri, Felix rămăsese încremenit în faţa radioului, cuprins de ameţeală, iar când se vârî mai târziu în pat se simţea distrus. Îşi jură să nu se mai atingă niciodată de vreun pian, fiindcă în comparaţie cu Marcu, el, Felix, nu era decât un amator şi un cârpaci nenorocit, căruia îi venea să intre în pământ de ruşine. Nici nu merita ceva mai bun decât să mucegăiască până la capătul zilelor lui în postul de mărunt dirijor de cor bisericesc! În cele două zile ce urmară, Felix dădu târcoale Hotelului Brix, acolo unde Victor Marcu şi însoţitorii săi se întâlneau la ora prânzului pe terasă pentru a mânca sub umbrelele de soare ce fluturau în vânt. Noaptea stăteau cu toţii la palavre, se grozăveau şi fumau, se certau cu înverşunare pentru a se împăca apoi din nou şi dansau pe muzică de fanfară plină de avânt ce răsuna din pâlnia de gramofon. Felix nu putea distinge faţa lui Victor Marcu, mereu umbrită de borul moale al pălăriei sale.

Trecură trei zile până ce se întâlniră. Felix zări ivindu-se dintre cabinele de baie pălăria lui Marcu, borul îi flutura în vânt. Stând la malul mării şi sugându-şi trabucul, Marcu se uita la cerul sângeriu. Acesta se stinsese, iar Marcu scotoci zadarnic prin haină şi vestă după un chibrit. Atunci îi făcu semn lui Felix care culegea de pe jos scoici şi pietre.

– Aveţi cumva un foc? îl întrebă într-o germană vorbită cu accent domol, aveţi un foc, domnul meu?

– Nu, spuse Felix cu părere de rău, nu fumez, şi-şi mută nesigur greutatea corpului de pe un picior pe altul.

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Dar Marcu nu plecă, întorcându-i spatele. Îşi mirosi trabucul rece şi-l cercetă cu ochi atenţi pe Felix.

– Sunteţi de pe-aici? întrebă Marcu. Îşi ridică apoi braţul, începu să meargă, şi asta nu putea însemna nimic altceva decât că-l invita să-l însoţească într-o plimbare pe mal.

Se depărtară la vreo trei kilometri de port şi de Hotel Brix, ajungând până în dreptul limbii de pământ străjuind satul Beelkow. Marcu îl întrebă el, primul, cu ce se ocupă Felix.

– A, sunteţi organistul bisericii, zise el dând din cap, ăsta-i un post care la noi nu există. În bisericile noastre nu există orgi.

Îl rugă pe Felix să-i povestească despre familia lui, explicându-i că-i plăceau asemenea poveşti; el însuşi provenea dintr-un cătun amărât din Oltenia, unde-şi petrecuse copilăria în sărăcie şi murdărie.

– Despre copilăria mea nu merită să vă povestesc nimic.

Bâlbâindu-se, Felix începu să-i povestească despre familia sa. Inima-i bătea cu putere.

– Pricep, pricep, spuse Marcu, v-aţi măcinat între două pietre de moară – una pe numele ei „raţiune pură“, şi-o alta căreia îi zice „nebunie“. În faţa unei asemenea sorţi nu pot decât să mă înclin, domnul meu! Şi-ntr-adevăr, îşi scoase pălăria, înclinându-se.
Auzind maxima des amintită de dascălul Kannmacher despre lemnul ros de carii pe care obişnuim să-l numim omenire, Marcu plescăi apreciativ din limbă, iar când Felix îi pomeni de replica Mathildei: „Ce Dumnezeu, doar nu ne tragem din Valahia!“, o găsi de un haz nemaipomenit. Cu voce cântătoare, vorbea o germană curgătoare, fără să-şi caute vorbele – şi, auzindu-l vorbind, lui Felix propria lui germană pomerană, austeră şi colţuroasă, i se părea respingătoare.

Când ajunseră pe întuneric înapoi la ştrandul comunal, Victor Marcu îşi roti braţul drept ca pentru a-l îndemna pe Felix să urce scara de lângă cabinele de baie care ducea la Hotel Brix.

Societatea în care se afla Marcu se dovedi a fi o adunătură pestriţă de conaţionali, care din raţiuni profesionale se stabiliseră în câteva oraşe de pe malurile râurilor Spree, Elba, Oder şi Rin, dar unde foarte curând îi năpădise un teribil dor de casă. Printre însoţitorii lui Marcu se găseau tot soiul de pomanagii: instrumentişti rămaşi fără slujbă şi care voiau să se folosească de relaţiile sale; un prieten de viţă nobilă, pe care Marcu îl întreţinea plătindu-i din banii săi costurile hotelului, mâncarea şi ce pierdea la masa de joc; sau fiul unui fabricant de piane – un mare mâncău –, care se dădea de ceasul morţii să-l îmbrobodească pe Victor Marcu să cumpere un pian al tatălui său.

Trei dintre admiratorii lui Marcu erau femei: o telefonistă tunsă băieţeşte după ultima modă, o actriţă din Italia şi o poetesă pe care o apucau toţi dracii de câte ori actriţa şi telefonista îndrăzneau să-şi lase, tandru, mânuţa pe genunchiul lui Victor Marcu. Telefonista provenea din drojdia cartierului berlinez Wedding şi avea o gură spurcată care nu se da îndărăt de la nici o necuviinţă. Tot mereu izbucneau între femei certuri înverşunate, cărora Marcu le punea capăt făcând grimase şi dând mici reprezentaţii de pantomimă.

Avea o adevărată pasiune pentru a se produce „pe scenă“ – şi asta nu numai la pian. Îl imita, de pildă, aşa de bine pe fiul fabricantului de piane care, aşa greoi cum era, se lansa într-o diatribă vehementă împotriva pianelor Steinway – încât întreaga societate urla de veselie. Sau juca o altă scenă, reunind în persoana lui atât pe Faust, cât şi pe Gretchen şi făcând-o pe prietena actriţă să izbucnească într-un plâns cu sughiţuri.

Marcu era un om cultivat. Fie că pomenea de numele lui Goethe sau Schiller, ori de Shakespeare sau Molière – pe toţi îi cita din memorie. Trecea cu uşurinţă de la o limbă la alta: de la germană la engleză şi italiană, doar maghiara n-o ştia, însă dregea această lipsă în relaţiile cu amicul din Budapesta cântându-i acestuia pasaje din Lohengrin şi Nunta lui Figaro, la care ungurul, cântăreţ de operă, îi replica cu voce răsunătoare de bariton cu pasaje din Fidelio, La Traviata şi Missa Solemnis. Astfel schimbau între ei ore în şir opinii şi poveşti, fără a se forţa niciodată să găsească pasajele cele mai potrivite din opere, iar când se întâmpla să se certe, îşi cântau unul altuia tremurând de patimă.

În prima noapte, după ce cheful se spărsese – nu mai rămăseseră decât doi conaţionali care se ţineau strâns îmbrăţişaţi şi cele trei prietene ale sale care se pândeau reciproc – Marcu se îndreptă păşind apăsat spre odaia din mijloc a apartamentului de lux, întinzându-se acolo pe o sofa. Îşi acoperi picioarele cu un pled de lână şi, ca să-i fie mai comod, îşi trase două perne proptindu-le între ceafă şi spetează. Trăgându-şi borul pălăriei până peste bărbie, îi făcu semn lui Felix, care stătea în cameră sfios şi stângaci, să vină lângă el.

– N-ai vrea să-mi spui o poveste? îl întrebă el, una petrecută aici în orăşelul tău, Freiwalde? N-are nici o însemnătate dacă-i comică sau înduioşătoare. Orice-ţi vine în minte, chiar de-ar fi s-o invenţi acum pe loc! Am nevoie de poveşti ca să mă liniştesc.
Felix era prea buimăcit de tot ce i se întâmplase în ceasurile din urmă. Tot ce-i trecu prin cap fu povestea celor treizeci de marinari înecaţi în mlaştina din Kraut-Glawnitz. Dar Marcu n-avu nimic de obiectat, iar când povestea de groază se termină, deja dormea dus, sforăind, ceea ce-l încurajă pe Felix să se ridice din fotoliu.

– Nu cumva vrei să mă laşi singur aici? se oţărî Marcu, asta-i nepermis, nu trebuie să mă laşi singur! Culcă-te pe sofa, iar eu mă vâr în pat! Merse spre paravan pentru a-şi îmbrăca pijamaua de mătase cu dungi negre-roşii şi spunându-i lui Felix cu voce aspră un „noapte bună“, se întinse în pat.

– Noapte bună, spuse şi Felix, prăbuşindu-se pe sofaua care mai păstrase încă o căldură plăcută.

În dimineaţa următoare se trezi în sunetele unei sonate de Mozart. În pijama şi picioarele goale, neras, cu părul vâlvoi, legănându-se şi fredonând, Marcu şedea pe taburetul din faţa pianului Steinway. Felix închise ochii prefăcându-se că doarme. Ascultă mai întâi o primă parte voioasă, apoi partea a doua, tulburătoare, care-l făcu să suspine de fericire. Auzind acest suspin, Marcu încetă prompt să mai cânte sonata de Mozart şi se îndreptă lipăind cu tălpile goale spre sofaua lui Felix, unde se opri cu picioarele depărtate.

– Fundul sus, domnule cantor! E rândul dumitale acum. Hai, iute, marş la pian!

Felix dădu jos pătura de pe el, sculându-se. El – un amărât de dirijor de cor bisericesc şi organist – să cânte în faţa lui Marcu?

– Aşa ceva nu pot să fac, bâigui el.

– Ei aş, îl contrazise Victor Marcu, doar netrebnicii sunt modeşti – aşa scrie Goethe al vostru. Vrei să te cred un netrebnic? Ori cumva să mă-ndoiesc de poetul dumitale naţional? Îţi îngădui să bei mai întâi o mocca, dar apoi să faci bine să-mi cânţi ceva.
Se grăbi spre telefonul ce spânzura de perete, învârtind de pârghie până ce obţinu legătura cu recepţia. Comandă două ceşti de „cafea Sultan“.

Felix îşi bău ceaşca de „Sultan“ amară; cafeaua i se păru mai înviorătoare decât o baie făcută în februarie în râul Wipper. Apoi se aşeză cu curaj la pianul Steinway, cântând mai întâi un preludiu coral de Bach. Victor Marcu, care-şi aprinsese un trabuc, ciulea urechea fără a scoate un sunet.

– Mai cântă, spuse el, mai cântă! Din Variaţiunile Goldberg sau din Clavecinul bine temperat.

La început nu reacţionă în nici un fel. Nu strâmbă din colţul gurii, nu ridică din sprâncene şi continuă să tragă încetişor, tăcut, din trabuc. Dar când Felix ajunse la „Aria“, Marcu se posomorî.

– Mai trebuie să exersezi, spuse la un moment dat, iar la un alt pasaj îi spuse răstit: Mai scuteşte-mă de-astea. Alergi cu limba scoasă după efecte de cea mai joasă speţă! Iar când Felix vru să se oprească, Marcu îi spuse furios: Ce-i, ai obosit cumva?! Ia mai lasă mofturile! O să termini doar atunci când îţi spun!

Se plimba în jurul pianului, vociferând:

– Nenorocitului care te-a învăţat să cânţi la pian ar trebui să i se taie degetele! Sau îi reproşa lui Felix: Contrapunct, omule! Chiar nu pricepi ce-nseamnă aia contrapunct? Nu te mai lăsa dus de valul evenimentelor lineare. Când ai un contrapunct, trebuie să fii atent la structura de rezistenţă din adâncime. Nu există notă care să nu aibă trecut şi viitor! Apoi spuse dispreţuitor: Asta-i doar stucatură, pricepi, nu-i nevoie s-o subliniezi! Sau se agita mânios: Fii mai atent – unde-s modulaţiile? Chiar nu le-ai observat? Decisiv aici e basul dublat în octavă, lui trebuie să-i dai greutatea cuvenită! Abia când jacheta de la pijama i se udase toată de transpiraţie, mârâi: Ajunge.

Felix se ridică descurajat de pe taburet, clătinându-se nesigur pe picioare.

– N-avem de-ales, spuse Marcu reluându-şi marşul în jurul pianului, n-avem de-ales. Când plecăm de aici luni noaptea, va trebui să vii cu noi. Iar când ajungem acasă la Bucureşti, am să-ţi dau lecţii de pian. Ai două zile şi jumătate timp să te decizi dacă vrei sau nu să vii cu mine. Merse în baie fluierând A treia de Beethoven şi nu mai reapăru decât odată cu ultimul sunet al simfoniei, frecându-şi degetele şi anunţându-l: E ora mesei! Hai, la masă!1 Mor de foame!

– Pentru numele lui Dumnezeu, da’ unde-ai fost? îl întrebă Mathilde când Felix apăru în casa scărilor. Ameninţându-l cu linguroiul de lemn de care se lipise smântâna grasă, îi spuse că preotul Priebe e foc de supărat pe el şi vrea să-i taie drept pedeapsă leafa pe-o lună.

– Cât despre ce se petrece acum în casa farmacistului, ţi-o poţi închipui şi singur! Logodnica ta a venit de nenumărate ori pe la noi să afle dacă nu cumva te-ai întors şi a trebuit ca eu s-o îmbărbătez, auzi tu – eu! Trebuie iute să te duci la ea, ţi-o spun, altfel va lua stricnină sau se va spânzura. Unde naiba mi-ai fost pân-acum, măi băieţaş, măi ştrengarule? Alergă afară pe coridor ca să-l tragă spre ea, îmbrăţişându-l pe ştrengar şi mângâindu-l pe ceafă.

Nu trebuia să sufle o vorbă: n-avea să-şi ia rămas-bun de la Mathilde, ca să nu-şi pericliteze plecarea, şi la fel nici de la tatăl său ori de la Emilie. Spre prânz, Felix urcă în pod. I se pusese un nod în gât: îşi strânse cele câteva figurine de lemn – pe Clara şi pe Leopold Kannmacher, pe Friedrich, Ludwig, Mathilde şi pe Emilie a lui, cioplită din lemn de cireş, aşezându-i pe toţi în geamantan alături de căciula de blană, de palton şi de partituri.

Cu pas apăsat merse apoi la casa farmacistului unde dădu peste Alma, care avea nasul înroşit şi mototolea între degetele ei o batistă. Se linişti abia când îi povesti că-l cunoscuse pe un pianist faimos în lumea întreagă, fiind cu-atât mai uşurată când află că Victor Marcu se pregătea deja de plecare. Drept care Alma trecu iute la cu totul alte lucruri, povestindu-i despre rochia scumpă de mătase pe care şi-o comandase la croitor şi despre planurile ei – după ce aveau să fie căsătoriţi – privitoare la împărţirea casei şi camerele în care aveau să stea fiecare. Emilie urma să se mute la dascălul Kannmacher, iar Felix să vină în casa farmacistului Sielaff, unde-l aştepta un pian în perfectă stare. Se uită la ea dintr-o parte, pe furiş, cu o urmă de milă în privire, dar fără a spune nimic.

După-amiază se mai duse o ultimă oară la ascunzătoarea lui de pe malul râului Wipper. Îşi trecu mâna, mângâietor, peste arini şi sălcii, le făcu un semn castorilor care leneveau la soare pe malul râului. Când vru să urce pe munte ca să-şi ia rămas-bun de la ciobanul Pressel, o zări pe Emilie care tocmai cobora de pe bicicletă şi o rezema de un copac. O cercetă din priviri surprins şi încurcat şi cu o strângere de inimă. Oare-i ghicise intenţia să-l însoţească pe Marcu în călătoria lui, fugind de-acasă chiar înainte de căsătoria cu Alma?

Emilie părea agitată – lui Felix îi trebui un timp până să-i înţeleagă tulburarea şi de ce se comporta atât de curios: în parte cu o voioşie molipsitoare, în parte, însă, cu stânjeneală. Ea îşi atârnă pălăriuţa de soare de-o cracă, se descălţă şi fugi spre bicicletă ca să ia coşul împletit ce atârna de ghidon şi în care se găseau castraveţi de Spree, heringi, nişte gogoşi şi o sticlă de limonadă, pe care ea le întinse pe-o pătură în iarba de pe mal.

– Nu ţi-e foame? îl întrebă Emilie văzând că el nu se grăbeşte să ia din delicatesele din faţa lui. Cândva erai în stare să te-ndopi în neştire cu heringi, spuse ea cu un râs uşor gutural, care nu învinse stinghereala.

– Adevărat, spuse el, în vremea când eram copii, o făceam.

Brusc ea se posomorî. Nu mai era vioaie ca înainte. Luă heringul pe care-l ţinea între degete şi-l puse iar pe hârtia de ziar. Vrei să-i arunc în apa râului? îl întrebă cu voce înceată.

– La ce bun? spuse Felix cu voce răguşită, că doar heringii nu vor învia la loc.

Ochii lui Emilie îi trădau regretul – acel regret dureros, profund pe care el i-l mai observase atunci când mergeau la ştrand împreună.

– Mi-ai rămas în suflet, spuse Emilie aşa cum o mai făcuse cândva la hanul lui Kempin, şi nu te voi alunga niciodată de-acolo. Mai spuse apoi şi alte lucruri care nu făcură decât să sporească zăpăceala şi înfrigurarea lui Felix. Ştii doar că în vremea când eram copil vroiam să fiu un nor, ca să plutesc de la un capăt la altul al lumii. Iar când am împlinit treisprezece ani, i-am scris lui Kaulen, cel care naviga cu balonul, să mă ia odată cu el în nacelă. Plângeam noaptea închipuindu-mi că el o va alege pe alta în locul meu, ca să plece în călătorie cu ea. Vroiam să zbor cu el împreună până-n Africa – într-o nacelă din care să nu mai cobor niciodată, şi care să fie locuinţa noastră. Ideile astea atât de copilăreşti nu m-au părăsit, de fapt, niciodată, iar când te-am cunoscut, ele s-au agăţat cumva de tine. M-ai tulburat cu felul în care cântai la pian şi cu povestioarele tale despre budinci şi batoane de scorţişoară, care răpăie ca ploaia peste hambarul din pod.

Felix o asculta în tăcere pe Emilie, privind la viespile ce roiau în jurul pachetului cu heringi. Când o pală de vânt luă cu ea pălăriuţa lui Emilie aruncând-o în râu, el nu sări în picioare pentru a mai înhăţa la timp pălăriuţa din apa ce-o purta spre mare.
Emilie nu observase asta.

– Ludwig este o natură practică, un om puternic, decis, iar felul lui hotărât de-a fi îmi e şi mie un sprijin. Chiar nu poţi înţelege asta? îl întrebă ea, tristă. Sau mai spuse şi asta: Când te vei căsători cu Alma, nimic nu ne va mai despărţi. Vom rămâne împreună până când anii ne vor zbârci feţele şi ne vor încovoia umerii. Emilie nu se mai putu stăpâni şi începu să plângă.

Se întunecase deja când Emilie se aplecă să ia pachetul cu heringi înveliţi în ziar şi să-l pună cu gogoşile şi castraveţii la loc în coşuleţul împletit. Stând şovăitoare în faţa lui Felix, cu ochii în pământ, părea indecisă, de parcă ar fi uitat ceva. Se prăvăliră împreună în iarbă, rostogolindu-se spre mal strâns îmbrăţişaţi şi cufundaţi unul într-altul. Ce se petrecu apoi, rămase nedesluşit. Iar când Emilie fugi, ciufulită şi cu hainele murdare, spre bicicletă, urcând în şa şi plecând apoi fără coşuleţul împletit şi fără pălărie, ca să dispară pe drumul de ţară în lanul de spice scânteietoare, el se aşeză pe jos lângă heringi şi castraveţi şi gogoşi, deopotrivă de fericit, disperat şi năucit.

Se trezi din încremenire abia când auzi răsunând în depărtare clopotele din St. Marien şi o porni la drum, îndreptându-se spre păşunea de pe Jankenberg. Nu i-a fost greu să dea de turma lui Pressel, risipită pretutindeni pe acea culme de munte şi împestriţând pajiştea.

Însă nu reuşi să dea de Pressel. Îl strigă, dar nu primi vreun răspuns. Câinele ciobănesc al lui Pressel schelălăia lângă un copac, tot mirosindu-i scoarţa şi lingând-o, apoi se porni din nou pe schelălăit şi scheunat.

Până în acea zi Felix încă nu remarcase copacul acesta cu trunchi noduros de pe Jankenberg. Felix mângâie câinele, trecându-i mâna peste beregată, şi-şi miji ochii. În rămurişul legănat de briza dinspre mare, descoperi o cuşmă boţită. Iar undeva în trunchiul copacului – un ochi alburiu şi nişte buze de lemn care se mişcau scârţâind. Ce spuneau ele era de nedesluşit.

Noaptea, pe la orele unsprezece, plecă de-acasă grăbindu-se să ajungă la timp, cu geamantanul lui greu, la Hotel Brix. În faţa clădirii aşteptau trei maşini cu motorul pornit. Felix se urcă în prima, înghesuindu-se lângă prietenele lui Marcu, între telefonistă şi poetesă, în timp ce Victor Marcu strigă:

– Haidem!2 – ş-o porniră la drum!

În româneşte de Alexandru Al. Şahighian