Pe aceeași temă
Dintr-un grajd se auzea muzică de pian. După câteva măsuri, a recunoscut Recviemul lui Mozart. Însă, la scurt timp după aceea, melodia s-a transformat. A fost înlocuită pe nesimţite de Eine kleine Nachtmusik (Un mic concert nocturn). Şi într-adevăr, pentru vite se lăsa noaptea, iar soarele era gata să apună. Clemens a încercat să-şi îndrepte atent bicicleta şi paşii spre un grajd din care nu răsuna nicio muzică nocturnă.
„Melch uch Ruuhm?“ a repetat fetiţa întrebarea. Lapte şi smântână? Atunci trebuie să se ducă la grajdul în care vacile erau hrănite cu muzică. Părul ei blond pai era pieptănat strâns peste cap şi prins în două codiţe; chipul era stropit cu pistrui, venea primăvara. Oare toate ţărăncuţele săsoaice arătau la fel?
În timp ce se apropia de grajdul muzical nu se mai auzea Mozart, ci Rhapsody in Blue cu ritmurile sale tulburătoare. Iar când a deschis uşa grajdului slab luminat, sunetele marşului funebru al lui Chopin se înălţau ca un foşnet uşor peste vite. „Opus 32“, a îngăimat el. Izabela! Dar îşi amintea nu numai de ea, ci şi de Petra cea lipsită de înzestrări artistice – şi gândul la ele îl făcea să sufere.
Clemens se apucase să muncească cu frenezie. Fabrica! Şi liceul la seral, limba română. Cu noii lui colegi de şcoală, care peste zi erau şi ei muncitori, nu avea relaţii. Îi rămâneau străini, şi asta nu numai fiindcă îi era greu să vorbească limba ţării în care trăia. Le admira perseverenţa cu care îşi urmăreau ţelul când se apucau de învăţat, se lăsa cuprins, cu o uşoară invidie, de darul lor de a se bucura fără grijă de lume: acestor oameni viaţa, de care el se temea, nu putea să le facă niciun rău.
Pentru ei, el era mai curând ceva exotic, cu care nu ştiau cum să se poarte, cu toate că uneori se ducea cu ei la câte o băută şi se descurca binişor. Urmase sfatul lui Keleti: înainte de a te apuca de băut, înghiţi un păhăruţ de ţuică plin cu ulei de floarea soarelui, care astupă pereţii stomacului. „Şi atunci tăria nu ţâşneşte în sânge, ci se scurge pe jos. Poţi să şi verifici. Pişatul miroase a palincă.“
Deşi se simţeau jenaţi în prezenţa lui, erau politicoşi. Când se chercheleau, pierdeau orice reţinere. Îşi povesteau relaxaţi aventurile lor galante. Clemens participa cel mult cu un zâmbet. Cunoştinţele lor despre saşi, unguri, ţigani se reduceau la reprezentări stereotipe: unii sunt aşa, ceilalţi sunt altfel, iar cei din urmă nu sunt deloc. Cel mai bine ieşeau saşii; deşi înfumuraţi şi egoişti, erau înzestraţi cu virtuţi exagerate, care nu puteau decât să sperie un om normal. În ciuda acestor calificative bune, Clemens nu s-a putut stăpâni să remarce: „Nu ştiţi nimic despre noi, pe când noi ştim totul despre voi“.
„Cum adică?“ au întrebat amuzaţi.
„Noi vă ştim limba, literatura, la şcoală trebuie să învăţăm geografia ţării în limba voastră, deşi avem şi noi denumirile noastre pentru fiecare munte, pentru fiecare râu ale meleagurilor natale. Suntem obligaţi să ne însuşim toate amănuntele istoriei voastre, care – să-mi fie cu iertare – este istoria a două mici principate neînsemnate. Aşa-numitele principate dunărene – nici măcar numele lor nu erau cunoscute în Europa – au fost mereu ameninţate de a fi înghiţite de marile puteri. În fruntea lor erau domnitori aleşi, care se înlăturau unul pe celălalt de la tron, pe care îl obţineau fie cu bani, fie prin omoruri şi asasinate. Când, în sfârşit, Carol de Hohenzollern cel străin de neam a întemeiat o dinastie în 1866, colcăia ţara de rebuturi de domnitori, vreo şapte erau la număr.“
Principate neînsemnate? „Moldova, dulcea noastră Muntenie!“ Domnitori care nu făceau altceva decât să se încaiere între ei? Se ştia doar că Ştefan cel Mare fusese cel care apărase Apusul de turci?
„Nu mai rămăsese nimic de apărat pe-atunci. Când a ajuns pe tronul Moldovei în 1547, Budapesta era de ani de zile paşalâc turcesc.“
Puiu Moldovan a replicat: „Tocmai de aia. Voievodul Ştefan cel Mare a îndrăznit totuşi să reia luptele cu turcii. Şi i-a învins de câteva ori aşa cum scuturi pomul de mere şi i-a pus pe fugă. Moldova noastră binecuvântată nu a fost niciodată cucerită de turci.“
Iar Nelu Muntenianu a spus: „Principate neînsemnate? E adevărat că până în 1918 arătau ca un corn subţire la marginea exterioară a Carpaţilor, dar pe mai apoi: o pâine de casă rotundă, bine coaptă. Asta e: un miracol! Astăzi suntem un mare stat european. Dulce Românie!“
Clemens s-a văzut nevoit să recunoască: istoria desparte.
Când a intrat pe vârfuri în grajd, pianul nu s-a auzit mult mai tare. Părea că fiecare suită de acorduri este acoperită de un văl pufos de mirosuri şi râgâieli.
Locul din stânga, numărul o sută opt, era ocupat de un pian cu coadă. Cel care cânta la pian stătea cu spatele spre culoarul din mijloc şi, în semiobscuritate, nu i desluşea decât conturul. Cânta fără note.
Clemens s-a deplasat de-a lungul peretelui din dreapta pipăindu-l cu mâna, a împins cu grijă o vacă mai încolo şi s-a ghemuit în ieslea plină de fân ca să asculte muzica. Şi, cum se întâmplă de atâtea ori cu majoritatea celor care închid ochii de plăcere la concert, a adormit. S-a trezit când a simţit o atingere uşoară pe piept. S-a frecat la ochi să-şi izgonească somnul, s-a apucat de cornul vacii celei mai apropiate şi s-a ridicat. În faţa lui stătea cineva care ţinea în mână un felinar care-l orbea. A dat felinarul la o parte şi a zărit un şorţ. „Chopin, opus 32“, a spus.
„Nu chiar“, l-a corectat o voce feminină. „Ultima bucată a fost rapsodia lui Enescu. Verific dacă vacile dau mai puţin lapte când nu e Mozart. Muzică experimentală. Pare că le e totuna.“
„Ia uite, nu era Chopin, ci Enescu?“ a întrebat Clemens. „Cum de m-am înşelat?“ Continua să fixeze şorţul de piele din faţa nasului, care asemenea unei măşti estompa contururile feminine.
„Se întâmplă şi în cele mai bune familii“ i-a răspuns râzând.
„Ce anume?“ a întrebat buimac.
„Să adormi de plăcere la un concert. Fericirea oboseşte.“ Oare visa? I-a luat felinarul din mână, l-a coborât, şorţul de piele îi ajungea până peste genunchi şi răspândea un miros acrişor, de lapte fermentat.
Silueta din faţa lui avea picioarele goale. Şi într-adevăr era o femeie. Picioarele i se afundau în fânul care strălucea auriu în lumina felinarului. Unghiile erau date cu lac. A ridicat felinarul până i-a luminat faţa. Stăteau unul în faţa celuilalt şi se priveau ochi în ochi. A lăsat mâna jos. Dacă femeia nu ar fi apucat lanterna, s-ar fi rostogolit duduind pe pământ şi s-ar fi făcut ţăndări. Petrolul s-ar fi vărsat, fânul
s-ar fi aprins, grajdul ar fi luat foc, o sută şapte vaci, doi oameni, un pian cu coadă Blüthner ar fi fost mistuiţi de flăcări odată cu o bucată de socialism proaspăt.
Clemens s-a bâlbâit: „Eşti atât de frumoasă, atât de minunată, încât eu... Doamne, atât de frumoasă încât nu-mi vine să cred. Trebuie să-ţi dăruiesc ceva...“. A întins mâna în spate, spre iesle şi i-a vărsat coşniţa plină cu urzici pe picioarele goale. Iar ea, în loc să ţipe,
i-a spus: „Dacă într-adevăr vreţi să-mi dăruiţi urzicile, vă mulţumesc, dar atunci trebuie să le adunăm cât mai repede, altfel le mănâncă vaca“. Numai când a auzit melosul acestei fraze mai lungi şi-a dat seama că era româncă. Gramatica şi sintaxa corectă ca a dicţionarului Langenschneid, dar pronunţia vocalelor şi glissando-ul finalului de cuvânt spre cuvântul următor – aşa vorbeau româncele nemţeşte.
Şi pe loc i-a trecut prin minte o întrebare care l-a speriat şi i-a făcut inima să bată mai repede: în ce limbă îi voi spune că o iubesc? „Te iubesc“? Atât de străin mie, încât îmi chinuie limba şi inima. Sau „Ich liebe dich“? Atât de străin pentru ea ca rezonanţă, încât
nu-i poate atinge inima. Deodată, cuprins de un fior sfânt, a realizat ce a vrut să spună ţiganca cu profeţia ei. Iar simţurile i-au fost tulburate. „Aici, în grajdul ăsta de vite, să fie ţărmul pe care balena mă scuipă de la gura sa dumnezeiască?“ Şi dintr-odată şi-a dat seama cât de obositor este să fii fericit. I
s-au închis ochii, s-a sprijinit de o vacă şi a auzit de departe vocea iubită: „Sunteţi obosit.“
L-a luat de mână şi l-a aşezat în iesle. „Doamne, Doamne, mâinile vă sunt pline de băşici şi pustule. Şi palmele parcă ar fi răzătoarea. Aveţi grijă să nu se apropie vaca cât mă duc să strâng repede urzicile. Şi pe urmă mergem la mine.“ Mâinile-i erau răcoroase, deşi ceva mai devreme degetele ei ciocăniseră clapele în ritmurile focoase al Rapsodiei Române. „Dar ce vă aduce pe-aici?“
„Laptele şi smântâna“ i-a răspuns ca în vis.
În timp ce ieşeau din grajd, o sută şapte vaci şi-au întors capul spre uşă. O sută şapte lanţuri au zornăit. Tânăra şi-a înnodat şorţul mai strâns şi a luat-o înainte.
„Poftim, intraţi: aici este împărăţia mea. Am propria mea locuinţă. Că unul ca noi poate spune fără teamă că aşa ceva îi aparţine – e o minune dumnezeiască...“ În mica bucătărie funcţiona un fel de lăptărie. Cel mai impozant aparat era un separator manual. Dintr-o cană turtită a turnat lapte în două sticle de un litru. Cu smântâna luată din căldare a umplut un borcan Weck, pe care l-a închis atent. Clemens a făcut o mişcare şi din boccea a căzut Pelerinul heruvimic exact pe picioarele fetei. De data asta a scos un ţipăt: „Au!“ S-au aplecat amândoi.
„Eşti atât de frumoasă“, i-a spus, „uite, vreau să-ţi dăruiesc şi cartea asta“.
Ea s-a apropiat de fereastră pentru a profita de lumina amurgului, a răsfoit rapid cartea şi a exclamat: „Aha, litere gotice. Le-am învăţat la Sibiu, la ursuline“. A pus cartea pe pat, la căpătâi. Va citi din ea înainte să adoarmă, s-a gândit Clemens.
Ea şi-a scos şorţul şi l-a poftit în camera bună. „Mai staţi puţin.“ A aprins două lămpi cu gaz, una cu abajur verde care atârna de o grindă din tavan şi cealaltă care era pe masă. Fata din faţa lui... I se închideau ochii. „Ce obosit sunteţi.“
„Da“, a răspuns. Şi n-a spus: fericirea oboseşte, ci „Mi-a ghicit o ţigancă viitorul“. Nu l-a întrebat ce anume îi ghicise ţiganca. Dar a vrut să ştie dacă fuma pipă, dacă avea cozi cenuşii de care erau agăţaţi doi taleri Maria Tereza şi dacă îi lipsea o falangă la degetul mic. Totul se potrivea în afară de monezi. „Sigur, fără monezi“ a zis fata. Prima realizare scenică a noilor dregători a fost să smulgă monezile de aur de pe trupurile ţigăncilor şi să le interzică ţiganilor să poarte barbă.
„Toate bărbile au fost interzise“, a spus Clemens, „În afară de cea a doctorului Tannenzapf“.
L-a privit mirată: „Barba doctorului Tannenzapf...“
Camera de colţ avea două geamuri. La vest, în lumina de la orizont se înălţa silueta Sighişoarei, încununată de Biserica din Deal. La sud, se distingeau zidurile şi turnurile bisericii fortificate din Seliştat. Dincolo de ele, în depărtări, vârfurile Carpaţilor sclipeau în lumina amurgului.
Mobilierul era cel strict necesar. Tot aşa ca în camera de servitori în care locuia acum Izabela. Şi totuşi, nu. Sper că nu va mai exista niciodată cineva care să-mi placă mai mult decât fata aceasta... Obiecte casnice puţine: un pat de metal, acoperit cu o pătură de campanie cenuşie, pe care era ţesut: „Wehrmacht“. Perna era atât de îndesată cu paie, încât dădeau pe dinafară printre nasturi. Un taburet de mulgător în loc de scaun şi, într-un colţ, un dulap. Pe o poliţă se înşirau cărţi româneşti, toate broşate şi jerpelite; numai clasicii marxismului aşteptau gata pregătiţi în două limbi. Partidul voia ca Rodica să lucreze ca bibliotecară pentru a răspândi cultura în rândurile poporului şi a-l instrui. Nimeni, însă, nu dădea semne că ar fi interesat. „Personalul grajdului e format din oamenii Dumneavoastră. Serioşi. Punctuali. Muncitori. Ordonaţi. Curaţi. Dar cărţile astea nu le doreşte niciunul. Cu Biblia lui Luther e cu totul altceva, fiecare familie o ţine la loc de cinste.“ Şi a conchis: „Pentru ca partidul să fie mulţumit când se fac controale, eu tot le trec numele“.
Îţi sărea în ochi o valiză acoperită cu etichete de hoteluri din oraşe cu nume răsunătoare. În faţa geamului care dădea spre sud era trasă o masă lungă şi îngustă. Pe ea se întrezărea conturul unor obiecte care se profilau vag sub un valtrap ţeapăn. Nu a întrebat nimic.
O Maica Domnului modernă atârna pe perete. „Singura amintire pe care o mai am de-acasă. Şi asta numai fiindcă tabloul a fost ascuns de menajera noastră. Un Kandinsky. Salvat de doctorul Tannenzapf. Când tovarăşul secretar de partid de la ferma de stat Taurul Roşu l-a văzut, a vrut să-l distrugă pe loc. Tannenzapf a intervenit imediat: Dumneavoastră n-aveţi mamă, tovarăşe? Cum să nu. Dar copil? Unu? Mai mulţi? Ia uitaţi-vă: tabloul ăsta reprezintă mama cu copilul. Aureola? Păi orice mamă merită o aureolă.“
Brusc Clemens s-a dumerit. „Eşti fiica cea mare a doctorului Tatu. V-au luat şi v-au deportaţ pe toţi în Dobrogea când v-aţi întors de la cinema: şi eu eram la cinema în seara aceea, am văzut acelaşi film: «Cei patru Sullivani». La sfârşit se ridică la ceruri în pas de marş toţi fraţii morţi, căzuţi în război.“
„Sigur, în aceeaşi seară, la acelaşi cinematograf, prin urmare la acelaşi film; nici nu se putea altfel“ l-a întrerupt şi dinţii ei au strălucit scurt. Clemens nu şi-a dat seama de ironia ei discretă. „Dar nu ne-au deportat chiar pe toţi de vreme ce eu sunt aici.“
„Pe tine nu te-au prins fiindcă ţi s-a rupt jartiera pe stradă şi ai ajuns prea târziu acasă. Ai tăi nu mai erau.“
„De fapt, sunt fata vitregă a doctorului Tatu. Dar este totuşi tatăl meu.“
„Doctorul Tannenzapf te-a cules de pe stradă...“
„Şi, politicos cum e, mi-a prins jartiera“, a completat bine dispusă. „Aşa vorbeşte lumea în târg.“
„Pe urmă te-a adus aici ca să le înveţi pe vaci muzică clasică“.
„Cam aşa, dar nu întru totul exact“.
S-au prezentat unul altuia oficial. Şi au convenit să se tutuiască. O chema Rodica Ingrid Melania Augusta Neagoie. „Rodica, fiindcă e un prenume românesc care nu poate fi tradus în nicio limbă. Ingrid, nume german plin de gingăşie, pe care îl iubesc, de la o mătuşă, naşa mea, pe care n-o iubesc. Melania, de origine greacă, pentru că aveam părul negru ca tăciunele când m-am născut. Iar Augusta, fiindcă se zice că noi românii ne tragem din romani.“
Tatăl ei adevărat era băiat de ţărani dintr-un sat din Valea Doamnei, pe coasta de sud a Carpaţilor. A fost căpitan de genişti şi a suferit un accident grav când a fost aruncat în aer un pod de peste Don. Despre cum s-a întâmplat
n-a spus niciun cuvânt. În satul lui natal, Maria Mare, Rodica mai avea rude, „femei viteze şi un preot“ pe care, deşi nu le cunoştea bine, le iubea. Atât a zis şi nimic mai mult. În afară de mătuşa cea rea din Bucureşti şi de bărbatul ei „un fel de mameluc“, nu era nimeni printre cei vii, care să aibă grijă de ea. Şi nici nu-şi dorea. „Noi, generaţia noastră, avem şansa unică de a fi pe picioarele noastre şi de a reuşi prin propriile forţe.“
Altfel stăteau lucrurile cu bunica ei, care murise de curând şi o însoţea şi acum pretutindeni ca un înger păzitor. „Morţii se depărtează de cei dragi lor numai când sunt siguri că aceştia se pot descurca singuri. Sau mai bine zis: Dumnezeu le distribuie celor care au murit sarcinile care le revin în ceruri numai atunci când nu mai trebuie să le stea zilnic alături celor rămaşi în urma lor.“ Adesea, răposata ei bunică o ia de mână pe nepoata ei „mă ţine de mână ca pe un copil. Dar de fiecare dată în vis eu sunt la fel de mare ca acum“. Şi tânăra i-a arătat cât de mare era în vis. Îşi atingea încet trupul, de la genunchi peste sâni până la cărare, iar el îi urmărea mâinile. „Şi mereu port cizme albe.“
Bunica moartă o escortează prin peisaje sticloase pline de culoare, în care de altfel nu se întâmplă nimic. Dar prin acţiuni groteşti anticipează întâmplări legate de viitorul nemijlocit al nepoatei. De pildă, în seara fatală cu cinematograf energica răposată i-a rupt fetei în vis jartiera: „Încă nu eşti o mare doamnă ca să umbli vara cu ciorapi“. În vis, Rodica a plâns.
Stăteau amândoi la geam şi se uitau cum lumina se stingea treptat spre apus. Rodica a recitat o poezie de Eminescu:
Somnoroase păsărele,
pe la cuiburi se adună,
se ascund în rămurele –
noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
pe când codrul negru tace,
dorm şi florile-n grădină –
dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
între trestii să se culce.
Fie-ţi îngerii aproape-
Somnul dulce!
Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună.
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!
„M-a anunţat şi pe mine bunica ta?“, a întrebat Clemens.
„Bineînţeles, a răspuns serios, dar asta îţi voi povesti altădată.“ Şi a schimbat subiectul: „La voi e Joia Mare azi? Şi duminică e deja Paştele? La noi, la ortodocşi, de abia începe Săptămâna Mare şi peste patru zile sunt Floriile. N-am mai fost de mult în biserica voastră, nici la mânăstirea de acolo sus de pe deal.“
„Nici eu.“
„De ce?“
„Acum sunt un simplu muncitor, de aceea nu mă mai duc la biserică.“
„Îl mâhneşti pe Dumnezeu.“
„Dumnezeu mâhnit că nu merg eu la biserică? Ce idee bizară... şi mă rog de ce?“
„Fiindcă Dumnezeu există în lume prin noi.“
„Există prin noi, el cel Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului?“ Îi treceau prin cap frânturi de propoziţii de la orele de pregătire pentru confirmare. „Ce spui e curată blasfemie.“
Rodica stătea lângă geamul care dădea spre sud şi amândoi se uitau cum se stingea lumina peste Carpaţi. „Acolo, departe, la poalele Carpaţilor, în Făgăraş, sunt rudele tale.“ Şi-a trecut mâna peste ochi şi a continuat:
„Nu rugăm, ba nu, cum se spune, nu ne rugăm? Mai bine vorbesc româneşte“. Se gândise mult la asta. Dacă omul încetează să vorbească cu Dumnezeu, Dumnezeu încetează să mai existe. Dacă omul nu l-ar mai chema pe Dumnezeu în rugăciunile sale şi nu l-ar mai preamări, mai ales dacă nu i-ar ridica în slavă numele la sfânta liturghie, Dumnezeu ar rămâne singur, Domnul unui cosmos fără suflet.
Ca la o poruncă a început să iasă fum din casele din Seliştat. Era ora la care ţărăncile fierbeau mâncarea pentru porc.
„Să-l treacă pe Dumnezeu sub tăcere şi să-l scoată astfel din lume, asta e ce vor acum mai presus de toate.“ Rodica s-a cutremurat. A luat o traistă goală din bucătărie şi şi-a pus-o pe umeri. „De noi depinde să-l ţinem strâns de mână pe bunul nostru Dumnezeu şi să-l păstrăm în lume. Domnul însuşi şi-a făcut prieteni printre oameni făcând să li se povestească. Şi noi, dacă vrem să fim prieteni, trebuie să ne spunem poveşti.“ A luat mâinile lui Clemens care frigeau şi le-a cuprins în mâinile ei, ca în cupa unei scoici răcoroase. Şi iată, erupţia usturătoare a dispărut ca prin farmec. Când i-a dat drumul la mâini, pielea era netedă.
Clemens şi-a adus aminte cum în Noaptea de Ajun, la brad, înainte să se năpustească la cadouri, trebuia să spună istoria naşterii lui Isus de Crăciun; şi i-au venit în minte vorbele păstorilor, după ce îngerii şi-au luat zborul de la ei spre ceruri: haideţi să pornim spre Betleem şi să vedem povestea care s-a petrecut acolo şi care ne-a fost vestită de Dumnezeu.
Rodica l-a invitat la masa de prânz în duminica de Paşti. Deja seara, când au ieşit din casă, l-a întrebat: „Crezi că astăzi s-a întâmplat ceva, care ne-a plăcut la amândoi la fel de mult, care ne-a bucurat în aceeaşi măsură şi pe tine şi pe mine?“. „Eminescu?“ a spus şovăind.
Se lăsase noaptea peste grajduri. Se auzea foarte încet doar zornăitul de lanţuri. A întrebat-o brusc: „Ştii ungureşte?“
„Părinţii mei ştiu, eu nu.“ L-a condus până la răscrucea drumurilor. „Ne vedem duminică. Să-ţi fie o ceată de îngeri aproape.“
Pe drumul de întoarcere, cu vasele de sticlă pline cu lapte şi smântână, care clincăneau în coşniţă, mergea încet şi reflecta: am să-i fac declaraţia de iubire pe ungureşte. Szeretleg. Sună bărbăteşte. Şi poate nu înţelege.
În duminica de Paşti s-a dus la biserică. Nu atât pentru a-l ţine pe Dumnezeu de mână în lumea aspră de dincoace, cât pentru a nu o jigni pe Rodica. Doamna Otilia şi Rosa s-au conformat şi ele. Amândurora li s-a părut curios că tânărul nu a vrut să rămână la prânz, ci a plecat să se plimbe cu bicicleta.
Clemens, îmbrăcat în costumul lui de confirmare, care plesnea pe la cusături, a pornit spre ferma de stat. Atât de pierdut în gânduri a mers pe bicicletă, încât a uitat ca la suiş să treacă într-o viteză mică şi s-a căznit mult. Predica... Bine, fie: Învierea, era ceva ce nu-l surprindea deloc. Aşa se cuvenea. Ceea ce-l surprindea, ba mai mult, chiar îl speria, era tocmai faptul că se gândea la Înviere...
Rodica l-a întâmpinat radioasă, făcându-i semne din uşa grajdului cu Pelerinul heruvim în mână, şi a strigat: „Ca să vezi, tot ce discutam noi joi apare exprimat în două propoziţii la Angelus Silesius:
„Ich weiss dass ohne mich Gott nicht ein Nu kann leben,
werd ich zunicht, er muss vor Not den Geist aufgeben.“/
„Ştiu că, fără mine, Dumnezeu nu poate trăi nicio clipă,
dacă eu pier, va fi nevoit să-şi dea Duhul.“
De astă dată, oaspetele i-a adus în dar narcise galbene în loc de urzici. Rodica luase parte de dimineaţă la Sfânta Liturghie în satul care pe româneşte se numea Seliştat. A aprins lumânări pentru morţi şi pentru vii, iar mâţişorii de salcie care se aduc de Florii au fost stropiţi cu agheazmă. După ce au fost sfinţiţi, s-a repezit la cimitirul ortodox din Sighişoara şi a împodobit cu ei mormântul familiei.
În camera „bună“ se schimbase câte ceva. Măsuţa din faţa geamulului care dădea spre sud, acoperită în Joia Mare cu impozantul vatrap, s-a dovedit a fi o masă de lucru. Vase, ceşti, boluri de porţelan stăteau la rând pentru a fi pictate sau prelucrate.
„Aşa mai câştig şi eu câte ceva, aici m-au angajat doar ca mulgătoare. Am lucrat şi la fabrica de porţelan, la ambalaje şi, mai târziu, la secţia de pictură manuală. De, altfel te ştiu din fabrică.“ Şi i-a povestit cum s-a rătăcit el odată în secţia de ambalaj, ameţit de căldura din furnal. Toate femeile şi fetele au ridicat ochii de la lucru şi au început să râdă cu poftă: purta o salopetă albastră care lăsa să i se întrevadă picioarele goale de la genunchi în jos. Pe Rodica au frapat-o urmele de sare, bizar dispuse, de pe chipul lui stacojiu.
„Şi-acum ne tutuim, după cum e obiceiul. Poate că sunt mai bătrână decât tine.“ A băgat mâna sub pernă, de unde a scos un pahar de argint. În interior era aurit. Pe dinafară, pe o mică placă, era gravat cu o scriitură înflorită numele Rodicăi. A turnat lichior de ouă în pahar. Au gustat amândoi, mai întâi ea, apoi el. Buzele li s-au întâlnit fără să se atingă. „Trebuie să ciocnim, ca să fie totul cum trebuie.“ A luat o înghiţitură din pahar, lui Clemens îi turnase lichiorul într-un ouar. „Totu-i şterpelit! De la fabrică.“
Rodica purta o ie brodată şi tivită cu negru şi o fustă roşu închis. „Aşa eram îmbrăcată şi în seara aceea la film. Pentru prima oară de când au venit ruşii, am îndrăznit să ieşim împreună, toată familia, îmbrăcaţi în ce-aveam mai bun.“ Avea lacrimi în ochi. Şi a râs.
„Astăzi, în Duminica Floriilor, părinţii mei se gândesc la mine. Dacă le dă voie miliţianul, merg sigur într-un sat vecin unde e o biserică ortodoxă. Au aprins o lumânare pentru mine şi o mulţime pentru morţii noştri. Şi s-a întors cu ramuri de salcie sfinţite acasă.“
„De ce în alt sat?“
Familia Tatu era deportată într-un sat turcesc, Ciumarlai, în domiciliu forţat. De la mamă veneau cărţi poştale cu câteva rânduri pline de îngrijorare nedisimulată. O alina doar gândul că răposata bunică se ocupa atât de înduioşător de copil. „Îmbracă-te neapărat gros pentru că, în vreme ce aici soarele încinge piatra de var de simţi că-ţi fierb creierii, la voi e frig şi umed.“
Tatăl scria scrisori în care încerca să vadă şi partea bună a situaţiei lor. Le părea rău că nu sunt împreună cu fiica cea mare, dar aşa era în firea lucrurilor. Cândva, când au crescut, copiii trebuie să-şi urmeze propriul drum. Veştile despre familie erau liniştitoare: cum ar fi, de pildă, că mai adăugaseră o cămăruţă la coliba de chirpici, făcuseră rost de două capre, oamenii din sat îi priveau ca pe nişte fiinţe superioare, vecinii le dăruiseră obiecte casnice şi îi ajutau oricând cu vorba şi cu fapta, copiii se duceau la şcoala primară turcească, învăţau surprinzător de repede limba şi deja făceau schimb de secrete pe turceşte. Şi mereu câte o laudă adusă muncii fizice, care avea şi un efect pozitiv mental, pe lângă faptul că te făcea să dormi tun. Toate acestea constituiau o descoperire importantă din punct de vedere biografic, pe care o făcuseră când au ajuns la maturitate deplină. Mai departe, prezenţa doctorului Martony era o binefacere pentru mama Rodicăi, care accepta cu mai puţină seninătate situaţia în care se aflau. Ori de câte ori venea de la cariera de piatră în coliba de chirpici pentru a-şi prezenta omagiile şi a se deda plăcerilor conversaţiei la un pahar de ceai de mentă, avea la îndemână o floare rară. Iar pentru tatăl Rodicăi, acest veterinar, consilier şi nobil maghiar era o binecuvântare intelectuală.
A mai turnat lichior. Când se apleca în faţă, părul ei avea reflexe roşiatice. Îl prinsese într-o coadă de cal cu o agrafă de aur. Peste frunte îi cădea bretonul. Din când în când îl sufla în sus, spre frunte, înaintând buza de jos şi dând aerul pe gură.
Paharul preţios dispăruse. Dar când a fost încartiruită în locuinţa de acum, bătrâna ţigancă – „ghicitoarea ta“ – a venit cu el şi i l-a înmânat spunându-i: „Eşti mai săracă decât noi acum. Aşa că e iarăşi al tău.“
Rodica aranjase masa cu multă eleganţă. Drept faţă de masă folosise pătura verde de postav care se pune sub şa, o şabracă cu cusături orientale argintii. Pe colţul mesei se afla un singur set de veselă smălţuită pentru amândoi: o gamelă pentru supă, o farfurie de tablă pentru felul doi, dar totuşi două rânduri de tacâmuri. „Încă nu sunt pregătită pentru oaspeţi. Oricum, la noi, la români, la ţară, mama şi tata mănâncă întotdeauna din aceeaşi farfurie.“ În mijlocul mesei, într-un ouar, îşi plecau capul viorele albe şi albastre, înconjurând strâns un fir luminos de ciuboţica cucului.
Cineva a bătut la uşă. Copila pistruiată din grajdul învecinat avea în mână o farfurie de lemn cu trei ouă vopsite în roşu cărămiziu. Erau aşezate într-un cuib format dintr-o cunună de spini. Era vineri, aşa că fetiţa vorbea Hochdeutsch, limba germană standard. „Ouăle sunt de la buna mea. Au fost fierte cu coji de ceapă şi unse cu o bucată de osânză, de aia strălucesc aşa. Mama a zis să mâncaţi repede, avem nevoie de lingură şi de furculiţă, fiindcă azi e Paştele.“ O chema Lotti şi mergea târşindu-şi picioarele în saboţi de lemn mult prea mari pentru ea. A apucat un ou din cuibul de spini, a ţipat „Au, au“ în timp ce-şi sugea degetul arătător din care picura sânge şi a spus: „Acum ciocnim ouă“. Înainte să-şi dea seama ce li se întâmplă, micuţa le şi strecurase câte un ou în mână şi-l ciocnea de zor cu vârful oului ei. „Acum gata, sunt ale mele!“ Fără să mai stea pe gânduri, le-a sustras ouăle crăpate din mână, l-a pus pe al ei în cuib şi a pornit legănându-se agale. Când a ajuns la uşă, s-a întors către ei şi le-a scos limba. În clipa aceea Clemens a recunoscut-o – era fetiţa care, vara trecută, defilase de mână cu bunica şi în rând cu surorile ei, de-a lungul câmpului său de floarea soarelui şi striga: „Sâc, sâc, nici regele la palat nu mai mănâncă din farfurii de aur. Vinde ceapă şi hrean la piaţă în Angelia“.
„Ca să vezi, acum nu trebuie să împărţim numai farfuria, ci şi singurul ou de Paşti“ a spus Rodica râzând. S-au aşezat la masă. Două taburete de muls le ofereau posibilitatea de a sta jos. Ajungeau cu gâtul la marginea mesei. Era un spectacol amuzant.
Rodica s-a ridicat, a spus Tatăl Nostru pe româneşte, şi-a făcut cruce şi şi-a suflat şuviţele de păr de pe frunte. Fără să se gândească, Clemens a luat o furculiţă în mână şi i-a netezit părul. „Mulţumesc“, a spus ea şi a servit supa, supa de urzici. I-a urat poftă bună.
Mâncau amândoi, ca un cuplu de ţărani, din aceeaşi strachină de tablă. După tradiţia românească, în duminica de Florii se mânca peşte. Doi saşi tineri prinseseră crapul cu mâna, în pârâul care trecea prin pajiştea de la moara părăsită. Pentru că şi saşii sărbătoreau Paştele în acelaşi timp, vecina Hanni Thorwächter îi făcuse cinste Rodicăi cu o pulpă de găină. „Partea de sus pentru tine, cea de jos pentru oaspete. Tot sunteţi doar doi.“ Şi îi făcuse cu ochiul. Felul trei erau cartofi franţuzeşti, care pluteau în smântână. „A la carte!“
Iarăşi a bătut la uşă. Era fetiţa Loti, cu două bucăţi de turtă de mălai. „Aţi terminat?“ A luat tacâmurile pe care Rodica le spălase la bucătărie, într-una din găleţile pentru muls. „Puteţi să mâncaţi amândouă bucăţile de mămăligă. Nu-s bune de ciocnit.“ Loti, plină de mândrie, şi-a ridicat năsucul pistruiat în sus şi a plecat, fără să mai scoată limba.
„Poţi să vii la mine să exersezi la pian. În fiecare grajd e câte unul – nu chiar Bechstein şi Steinway, dar totuşi mărci onorabile“, i-a spus Rodica. „Şi aşa scapă şi bietul partid de o problemă. Proletarii se tem de pianele din casele noastre.“ Şi-a amintit de Izabela şi a simţit că i se strânge inima.
„Doctorul Tannenzapf s-a mirat că nu i-ai acceptat propunerea de a exersa la el acasă. Dar eu te înţeleg foarte bine. Voi, nemţii, aveţi conştiinţa încărcată faţă de evrei şi ar trebui să vă vină să intraţi în pământ de ruşine, cum se spune.“
Se aşezase pe pat cu genunchii la gură, înconjuraţi cu braţele. Fusta roşie şi-o prinsese între picioare. Şi totuşi îi putea întrezări jartierele, jartierele negre.
„Când doctorul Tannenzapf m-a însoţit până aici, mi-a pus o întrebare stranie: crezi tu, Rodica Ingrid Melania Augusta – numai el îmi enumeră toate prenumele şi îmi place –, că bătaia din aripi a unui fluture poate dezlănţui un taifun care pustieşte o ţară întreagă? Da, i-am răspuns. Pe urmă m-a întrebat dacă mi se pare posibil ca Dumnezeu să radă de pe faţa pământului un popor care a încălcat o poruncă de genul: un bărbat are dreptul să se lepede de nevasta lui, dacă i-a ars supa. Nu, am spus.“
„Şi voi, românii, nu ar trebui să aveţi conştiinţa încărcată faţă de evrei?“ a întrebat-o Clemens.
„Nu, pentru că nu am trimis evrei în Reich-ul german ca să-i căsăpească nemţii pe toţi.“ Clemens a tăcut încurcat. Ce ştia el? Ştia, de pildă, că în numeroasele camere din vila Goldkind toate fotografiile aveau rame negre. I-a răspuns cu jumătate de gură: „Noi, saşii, nu am spart vitrina nici unui negustor evreu. Şi nu le-am distrus sinagogile.“ În oraş, era una dintre scuzele frecvent invocate. „Şi nici nu i-am agăţat de vii de cârlige la abator!“ Suna răutăcios. A adăugat cu juma de gură: „Din cauza legionarilor voştri, din cauza...“, s-a oprit, „din cauza legionarilor Gărzii de Fier“, apoi mai moale, „a cămăşilor verzi, se temeau pentru viaţa lor. Din cauza lor, vecinii noştri Himmelfarb nu mai aprindeau seara lumina, împingeau dulapurile de stejar în faţa uşii de la intrare şi îşi încuiau copiii până dimineaţa în geamantane. Iar bijuteriile le-au ascuns la noi.“
Au tăcut amândoi. Totul era dintr-o dată fragil.
Spre seară, Rodica l-a rugat: „Cântă-mi ceva la pian“.
Cu degete înţepenite s-a apropiat bâjbâind de piesele muzicale, trecând mai întâi prin simple solfegii pentru pian: Bayer, Czerny, Louis Köhler. Producţia de lapte nu a avut de suferit. Mai mult chiar, părea că vacile, îndopate cu Mozart, îşi îndreptau atenţia către muzica atonală. Când Rodica s-a aplecat pentru a zdrăngăni împreună cu el la pian, i-a ieşit din decolteu un medalion în formă de scoică. Când a vrut să-l împingă la loc, s-a deschis. Într-o parte a cochiliei se vedea Maica Domnului, în cealaltă, deasupra unei perle, pruncul. Chipurile amândurora erau tuciurii. Cu o mişcare rapidă a băgat bijuteria înapoi în bluză. „De la naşa din Bucureşti.“
La plecare a spus: „Să ne facem cât mai puţin rău cu putinţă unul altuia. Răul prin care treci îl dai mai departe înzecit şi aşa sporeşte mereu“. Clemens a dat supus din cap în semn de aprobare, cu gândul la jartiera ei neagră.
L-a mai întrebat dacă în acea după-amiază le plăcuse ceva la fel de mult amândurora, nu neapărat ceva nemaipomenit, dar totuşi ceva care să-l bucure şi pe bunul Dumnezeu. Nu i-a venit în minte altceva decât povestea cu furculiţa şi şuviţele de pe frunte şi a invocat-o şovăind. Rodica a râs.
Şi de-atunci asta întreba când el, când ea, de fiecare dată când se despărţeau: dacă ceva i-a bucurat pe amândoi în aceeaşi măsură. Şi întotdeauna le reuşea; sau aproape întotdeauna.
Când şi-au luat rămas bun, Rodica
i-a spus: „Vacile aşteaptă. Le-a priit cântatul tău la pian“.
„Exerciţii de digitaţie...“
„Poate tocmai de aceea...“
A fost începutul unei mari iubiri, în care cuvântul iubire nu s-a pronunţat, nici pe nemţeşte, nici pe româneşte şi pe ungureşte nici atât.
Fragmente din romanul Das Klavier im Nebel, Editura Paul Zsolnay, Viena, 2005 Traducere de Catrinel Plesu
