Pe aceeași temă
• expert în politici culturale, patrimoniu şi dezvoltare durabilă, scriitor, traducător, membră USR;
• membru al Consiliului Europa Nostra (2004-2010); vicepreşedinte Fundaţia Pro Patrimonio (2001-2010) • preşedinte al Centrului Român pentru Politici şi Proiecte Culturale (din 2000) • ca secretar de stat la Ministerul Culturii (1997-2000), a coordonat proiecte importante naţionale şi europene de integrare în domeniul culturii, precum Sibiu-Hermannstadt, în cadrul campaniei Consiliului Europei intitulată „Europa – un patrimoniu cultural comun“; Sibiu şi Sulina: „Arta Regenerării – Oraşe din Sud-Estul Europei“ (1998-2000); „Hannover 2000“ (câştigător al medaliei „Projects around the World“) • membră a Biroului Consiliului de Cooperare Culturală al Consiliului Europei (1999-2000) • expert al Consiliului Europei în politică culturală pentru reforma legislaţiei culturale, programe de patrimoniu şi dezvoltare durabilă (din 1998) • membră a echipelor de experţi europeni pentru evaluarea politicilor culturale ale Portugaliei, Armeniei, Moldovei, Azerbaidjanului (1998-2003), pentru implementarea Programului „Mosaic“ al Consiliului Europei, destinat ţărilor din Sud-Estul Europei etc.
• ca membră a Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Situri Istorice şi Naturale este coautoare a Raportului preliminar intitulat Patrimoniul construit şi natural al României în pericol. Măsuri prioritare de protecţie. O ilustrare a stării de fapt, septembrie 2008 şi a Raportului final, lansat în septembrie 2009, aflat în prezent sub tipar.
Ce importanţă consideraţi că are din punct de vedere al valorii patrimoniale acest cartier al Sectorului 2 din Capitală prin raportare la întreaga metropolă? E vorba doar de faptul că aici au trăit unii dintre cei mai importanţi intelectuali români din perioada interbelică sau aveţi în vedere şi o anumită valoare istorică de identitate urbanistică şi arhitecturală specifică? Cum a fost el ales?
Trebuie să fac întâi un mic istoric în ceea ce priveşte alegerea acestei zone, urmat, după cum veţi vedea, de două proiecte de reabilitare care s-au succedat, cel de al doilea reprezentând o dezvoltare cu caracter pragmatic a celui dintâi. Începutul a avut loc cu prilejul dezvelirii bustului lui Mircea Eliade, operă a regretatului Vasile Gorduz, chiar în piaţeta de lângă Biserica Mântuleasa. Peste drum se ridica, la capătul unei grădini, o graţioasă casă rămasă pustie, cu o arhitectură din anii 20 ai veacului trecut, caracteristică pentru această zonă, al cărei pod, ce fumega încă, fusese recent incendiat, după una dintre metodele devenite aproape clasice, utilizate pentru a distruge casele ce alcătuiesc personalitatea unor cartiere şi a avea acces, în schimb, la terenul de sub ele, adevărata ţintă a achiziţionării în ultimii ani a multor proprietăţi de către „promotorii“ imobiliari. Mi s-a părut că în cartierul lui Eliade, cu o asemenea încărcătură culturală, mai cu seamă chiar sub privirile lui, continuarea acestor acte barbare de mutilare se cuvine a fi stăvilită. M-am adresat pe loc, chiar după încheierea ceremoniei, primarului Sectorului 2, Neculai Onţanu, care a fost imediat de acord să sprijine un proiect cu un astfel de scop. Deşi cu intervenţii care îi afectează cert armonia şi identitatea arhitecturală, casa „declanşatoare“ a proiectului a rămas măcar în picioare.
În felul acesta a luat naştere primul proiect referitor la zona vizată de discuţia noastră, „Mântuleasa, studiu de geografie mitică bucureşteană“, pe care l-am iniţiat şi coordonat în cadrul Fundaţiei Pro Patrimonio, alături de Mioara Lujanschi, dr. Adrian Majuru, dr. Andreea Răsuceanu, drd. Adriana Scripcariu, cu colaborarea arh. Marina Echeriu, a Măriucăi Vulcănescu, a tânărului sociolog George Zamfir şi administrat de Ioana Rafiroiu. Acest proiect a fost finanţat de Uniunea Arhitecţilor, cu sprijinul Fundaţiei Pro Patrimonio şi al Primăriei Sectorului 2.
Strada Mântuleasa şi zona înconjurătoare, mărginită de străzile Popa Soare, Romulus, Negustori şi alte câteva, până la intersecţia cu Pache Protopopescu, au reprezentat o opţiune iniţială absolut firească pentru un asemenea proiect, deoarece constituie încă un spaţiu definitoriu pentru ceea ce putem numi memoria colectivă a oraşului, „o mitologie bucureşteană rămasă în adormire“, cum ar spune Mircea Eliade. În plus, sub ochii noştri se restrâng locurile scăpate de urgia timpului şi iresponsabilitatea oamenilor, capabile încă să transmită ceva din farmecul vremurilor de altădată, prin urmare, să insufle dorinţa de a redescoperi şi păstra un spirit identitar. Treptat, locuitorii Bucureştiului şi nu numai ei se văd privaţi de identitatea oraşului, iar spaţiul pe care l-am identificat este interesant deopotrivă pentru faptul că reprezintă un eşantion urbanistic cu totul special, cu intense amprente multiculturale, pentru antropologia urbană, istoria mentalităţilor, şi, nu în ultimul rând, pentru operele literare care i-au fost dedicate, arta sau arhitectura care îl reprezintă. Este suficient doar să numim câteva dintre personalităţile culturale care au locuit, au creat sau au proiectat clădiri aici: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petre }uţea, Panait Istrati, Constantin Bacalbaşa, Alexandru şi Adina Moscu, Paul Celan, Marcel Iancu, Paul Smărăndescu, Octav Doicescu, Simion Mehedinţi şi atâţia alţii. Putem vorbi şi despre o zonă locuită de cel puţin două comunităţi tradiţionale – a evreilor şi a armenilor.
* * *
„Cine merge pe partea dreaptă a Bulevardului Carol, spre Rondul Pache, va avea de traversat, cu puţin înainte, o stradă scurtă, Strada Lunii. Privirea, direcţionată de laturile micii artere, va descoperi în fundal o poartă groasă de zid, croită în mic după tiparul glorioaselor intrări în gospodăriile ţărăneşti pe acolo pe unde se mai simte încă matricea lor regală. E o casă din Strada Dimitrie Racoviţă şi, pe măsură ce te apropii, zăreşti dincolo de gardul masiv, dar aerat de deschideri generoase, o clădire cu pridvoare din cărămidă, o pantă de acoperiş calculată după bătaia ploilor, ferestre cu ancadramente simple şi ferme. În adâncul pridvorului din dreapta, o placă de marmură, cu o efigie de bronz, vesteşte că acolo a locuit savantul Simion Mehedinţi. Simetric, un mic panou galben, cu inscripţia „Institutul de Geografie“. În cu totul altă parte a oraşului, într-o odaie cu alămuri turceşti, cu ferestrele deschise spre Strada Clucerului şi spre Strada Serdarului, se păstrează arhiva de familie a acestei case din Strada Racoviţă, cât a mai rămas din ea prin vama vremurilor, iar paznica ei este cea mai avizată cronicară, martoră, dar şi moştenitoare a poveştii.
– Doamnă Simona Aslan Mehedinţi, pentru bucureşteni, pe Strada Dimitrie Racoviţă, la numărul 12, există o casă frumoasă, albă, în stil românesc, cu un gard acoperit cu olane, împodobită recent cu o placă de marmură, întru evocarea memoriei marelui geograf român Simion Mehedinţi. Pentru dumneavoastră, această casă este cu mult mai importantă decât pentru trecători, e casa familiei, centrul lumii. Aş vrea să ne purtaţi prin această clădire, un dar generos al familiei Mehedinţi către oraş, azi sediu al Institutului de Geografie. Vă rog, povestiţi-ne, ca nepoată a marelui savant, cum v-aţi trăit viaţa de familie alături de bunic.
– Să încep cu vorbe cât mai puţine. Un lucru pot spune absolut, că a rămas casa copilăriei mele, adică era locul unde duminicile, nu mai spun de Paşte, de Crăciun, sărbători, se aduna toată familia, asta însemnând tatăl meu, Emil Mehedinţi, fiul bunicului, căsătorit cu Vanda Braniţki, având doi copii gemeni, pe Şerban şi pe mine, şi fata bunicului, Mica, tanti Mica, Maria, căsătorită cu Constantin Giurescu, profesorul de istorie, şi cu cei trei copii ai lor, doi băieţi şi o fată: Dinu Giurescu, actualul profesor, istoric, numindu-se pe atunci, nu putem să-i spunem altfel, noi, verii şi fraţii lui, decât Gongu (...) Casa bunicului era Raiul în care noi, cei cinci nepoţi, tătarii, că aşa ne chema bunicul, ne jucam cu o mare încântare, iar bunicul, când nu era prea ocupat, făcea corp comun cu noi în toată casa, era locul de joacă perfect, fiind foarte spaţioasă. Numai bunica încerca să ne ţină în frâu şi ne interzicea accesul în anumite camere, unde lucra bunicul.
Marea fericire era curtea din spate, era întinsă, dar ni se părea imensă, era păduricea noastră, alergam, inventam jocuri, ne suiam în copaci, iar tata mare, mereu tătari numindu-ne, era şi aici complicele nostru, când îşi făcea timp şi se plimba cu noi prin grădină, până în fundul curţii. Asta ne plăcea foarte mult“
(din volumul Alte povesti despre doamne şi domni din Bucuresti de Victoria Dragu, ed. Vremea, 2007).
* * *
Iată ce spune, despre acest cartier, arhitecta Marina Echeriu, câştigătoare, împreună cu soţul ei Franz Echeriu, a concursurilor de urbanism „Bucureşti 2000“ şi „Piaţa Revoluţiei“: „Este o zonă eclectică, tipică pentru vechiul Bucureşti şi care a avut norocul să se dezvolte la proximitatea unei biserici istorice şi să fie menţionată în documente şi în literatură. După instaurarea regatului, biserica negăsindu-se într-o zonă de locuire «şic», a scăpat de diverse donaţii care să o «înfrumuseţeze» şi a păstrat o autenticitate pe care alte biserici din zonă nu o mai au: este singura biserică în stil brâncovenesc din Bucureşti. Casele zonei acoperă o perioadă de circa 150-175 de ani: case negustoreşti de secol XIX, case ale creditului imobiliar de la începutul secolului al XX-lea, vile interbelice, două-trei blocuri cu tentă de arhitectură dintre războaie. Valoarea urbană şi istorică este a ansamblului, mai puţin a elementelor, este vorba de un anumit fler, de un anumit mod de a locui. Iar «flerul» zonei ne poate duce la personalităţile care au trăit aici: nu este o vecinătate de lux, ci una solidă economic, în care îşi pot permite să trăiască şi scriitori şi artişti, atraşi evident şi de poezia locului: înălţime nu foarte mare a construcţiilor, grădini mari şi frumoase, mici prăvălii, apropiere de centru. Toate acestea sunt calităţile care adunau o populaţie de bună calitate, fără pretenţii excesive de reprezentare“. La aceasta, Andreea Răsuceanu, autoarea cărţii Cele două Mântulese, în care face o atentă şi interesantă analiză a epocii, pornind de la familia Manta, ctitorii Bisericii Mântuleasa, a cărei construcţie datează de la începutul secolului al XVIII-lea, adaugă şi cele 12 clădiri monumente istorice ce îmbogăţesc „zestrea“ culturală a zonei.
V-am ruga să ne spuneţi cum se procedează când e vorba de reabilitarea unui ansamblu cu atâtea repere culturale, există un plan întocmit iniţial sau se merge din aproape în aproape?
Cred că pot răspunde cel mai bine la întrebarea dumneavoastră descriindu-vă evoluţia şi dezvoltarea proiectului Mântuleasa. La încheierea acestuia au fost lansate două studii: primul, denumit Mântuleasa, de la periferie medievală la habitat cosmopolit (autori Adrian Majuru, Adriana Scripcariu şi Andreea Răsuceanu) şi cel de la începutul interviului nostru – studiul de geografie mitică bucureşteană, care de fapt invita, în conformitate cu principiile europene de dezvoltare integrată, la continuarea proiectului.
Prin urmare, la sfârşitul anului trecut, pentru a continua, a extinde şi a pune în aplicare proiectul nostru, ne-am constituit într-un grup de iniţiativă, Mântuleasa Acting-In (Maria Berza, expert în politici culturale – patrimoniu şi dezvoltare durabilă, Mioara Lujanschi, expert în atragerea fondurilor europene în cultură, arh. Marina Echeriu, arhitect urbanist, arh. Cătălina Ioniţă, specialist în dezvoltare urbană integrată şi alţi colaboratori ai noştri). Am considerat că este cazul să fie utilizate fondurile europene la care România face apel într-o măsură precară, pentru a salva o parte din patrimoniul atât de interesant al Bucureştiului, cât a mai rămas în picioare, şi a prezenta un model de dezvoltare integrată pornind de la valorile culturale, care a intrat de mult în practica europeană, dar nu şi în cea românească. În România există, din păcate, prea puţine exemple de acest fel, nu îndeajuns popularizate, iar soluţia cea mai la îndemână pare încă a fi demolarea. Proiectul nostru, extins pe o axă de dezvoltare mai mare, care să îi asigure coerenţa prin reabilitarea şi revitalizarea patrimoniului, are drept scop demararea procesului de regenerare urbană, destinat îmbunătăţirii calităţii vieţii pentru cetăţenii unui oraş.
El cuprinde mai multe faze: identificarea cu precizie a zonei de acţiune şi a potenţialului său de dezvoltare, bazat în cazul nostru pe resursele şi valorile culturale şi economice; opţiunile strategice şi justificarea lor; componentele de natură socială şi educaţională, dezvoltarea economică, principiile de revitalizare; etapele şi sursele de finanţare. Într-un asemenea proiect, nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării, tocmai pentru a-i putea asigura succesul şi coerenţa. Un principiu important, fără de care nici un proiect serios nu poate fi pus în practică, îl constituie consultarea populaţiei în legătură cu fiecare etapă. Desigur, pe parcurs pot apărea elemente imprevizibile, dar, printr-un plan bine precizat de la bun început, acestora li se pot găsi soluţiile cuvenite.
Am solicitat deja Primăriei Sectorului 2 să facem o prezentare a proiectului şi, în principiu, domnul primar Onţanu, pe care l-am înştiinţat, a apreciat favorabil; în cazul în care va întruni acordul celor interesaţi, dorim să putem începe cât mai grabnic colaborarea, mai precis cu Grupul Agenda 21 din cadrul primăriei. Sperăm ca lucrul acesta să se petreacă
într-un interval cât mai scurt, deoarece etapa actuală de acces la fondurile europene de dezvoltare se încheie în 2013, iar procedurile sunt, cum ştim, anevoioase. În plus, cu cât România accesează acum mai puţine fonduri, cu atât ele se vor reduce în etapa următoare. Ar fi prin urmare regretabil să irosim o şansă imensă de a pune în practică un model de dezvoltare bazat pe reabilitarea integrată şi valorificarea potenţialului unei importante zone istorice. Toate ţările din jurul nostru au folosit acest sistem pentru a-şi reabilita şi reda circulaţiei culturale şi turistice oraşele lor cu un patrimoniu cultural demn de pus în valoare. România are nevoie de asemenea modele, iar înlocuirea distrugerii cu punerea în valoare – ca resursă şi motor al dezvoltării – se impune cu urgenţă.
La care dintre edificii facem referinţă pentru a defini personalitatea acestui ansamblu arhitectural şi urban?
În primul proiect, Mântuleasa, studiu de geografie mitică bucureşteană, au fost identificate Biserica Mântuleasa şi casa parohială, Biserica Sfinţilor, Casa Simion Georgescu, Casa Mircea Vulcănescu, Casa Paul Smărăndescu, Cafeneaua Hobby Café, garajele Fraţii Rieber, Casa Moscu. Arh. Marina Echeriu adaugă Casa Victoire Hoffmann, vilele de pe aleea Mântuleasa şi casele Capră (arh. Doicescu), aflate pe amplasamentul Sanatoriului Suţu, unde s-a stins Eminescu, imobilul unde îşi are sediul Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, iar Andreea Răsuceanu diverse alte imobile în stil Art Nouveau sau cubist. Lista e destul de lungă, iar în ceea ce priveşte noul proiect, cu o axă de dezvoltare mai extinsă, aş adăuga aici pentru moment doar Casa Melik, actualul Muzeu „Theodor Pallady“.
Ştim că, în anii comunismului, Calea Moşilor Vechi, cum e numită azi partea acestei artere care n-a fost garnisită cu blocuri de beton, urma să aibă aceeaşi soartă cu a celeilalte jumătăţi dintre Bd. Carol (fostă Republicii) şi Obor. Ştiţi cumva dacă străzile la care ne referim ar fi urmat şi ele acelaşi drum, adică punerea la sol?
Marina Echeriu spune că, deşi la vremea aceea nu se ştia cu exactitate ce avea să urmeze, în ceea ce priveşte Calea Moşilor Vechi, „logica ar fi dus probabil la demolare pentru a crea o bretea între noua Calea Moşilor şi noul Bulevard Unirii“, iar Andreea Răsuceanu citează mărturiile unor localnici potrivit cărora şi strada Mântuleasa urma să fie demolată chiar în 1990. Se pare că nici acum lucrurile nu s-au liniştit şi că pofta demolărilor e încă vie şi necurmată în zonă. Mă refer la porţiunea denumită în prezent Calea Moşilor Vechi şi nu îndrăznesc să cred că s-ar putea relua programul ceauşist.
Care sunt imobilele ce se leagă de biografia lui Mircea Eliade? Şcoala nu mai este. A fost de curând dărâmată, scăpând vigilenţei comisiilor ministeriale. Dar unde e casa despre care se vorbeşte în Pe strada Mântuleasa, cu pivniţele în care făceau submersii onirice adolescenţii aceia năzdrăvani? Unde e fabuloasa casă din La ţigănci?
Şcoala, situată în sectorul 3, a fost demolată cu sălbăticie în 2006. În afară de ea, în literatura eliadescă apar numeroase descrieri ale zonei: Pe strada Mântuleasa, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, În curte la Dionis, romanul autobiografic Gaudeamus. Casa lui Eliade din fosta stradă a Melodiei nu mai există nici ea, dar, prin grija profesorului Sorin Alexandrescu şi al surorii scriitorului, a fost amplasată o placă pe faţada blocului ridicat pe locul unde fusese casa. Cât de premonitoriu sună cuvintele lui Eliade din romanul Gaudeamus: „Eu plec, iar mansarda mea se va nărui. În locul casei bătrâne, altă casă – înaltă şi cenuşie – se va înălţa. Întorcându-mă, nu-mi voi mai recunoaşte strada, copilăria, adolescenţa. Povara amintirilor piere, odată cu mansarda“. Sunt multe pivniţe vechi pe strada Mântuleasa. Marina Echeriu aminteşte că şi casele Capră au fost construite pe pivniţe deja existente; în cadrul cercetărilor pe care le-a întreprins pentru Cele două Mântulese, Andreea Răsuceanu a citit un document de arhivă datat 1911 şi ne relatează că „proprietara unui teren aflat în dreapta Şcolii Mântuleasa cere Primăriei încă o bucată de pământ alături, motivându-şi dorinţa prin imposibilitatea de a ridica fundaţia casei pe terenul deja deţinut, din cauza unor pivniţe mari care zădărnicesc orice încercare în acest sens“. Realitatea, ne spune tot Andreea Răsuceanu, întâlneşte în mod miraculos ficţiunea.
În acest cartier au fost amplasate, prin grija Primăriei Sectorului 2 şi a Ministerului Culturii, busturile lui Eliade, Mircea Vulcănescu şi Petre }uţea, ale căror autori sunt cunoscuţi doar printre specialişti. Cum va continua acest ansamblu sculptural, în care l-aş include şi pe Nicolae Bălcescu, operă a lui Mircea Spătaru, sculptură amplasată în Parcul Pache? Unii dintre locuitorii cartierului au spus în legătură cu aceasta că poate nu era bine să fie dărâmată fântâna (în locul ei e acum statuia), punct de reper important pentru bucureşteni şi cap de perspectivă arhitecturală pentru trei bulevarde importante – Pache, Ferdinand şi Carol – pe direcţia Universitate. Ce părere aveţi? E necesar să fie consultată şi populaţia din cartier când se fac astfel de proiecte?
Busturile lui Eliade şi Petre }uţea aparţin maestrului Vasile Gorduz, iar cel al lui Mircea Vulcănescu sculptoriţei Valentina Boştină. Nu am idee dacă acest ansamblu sculptural va continua, nu pot decât să sper, deoarece este o frumoasă iniţiativă. În legătură cu ceea ce s-a întâmplat în Parcul Pache în vederea amplasării statuii lui Nicolae Bălcescu, mi se pare un gest inutil şi mai mult decât necuvenit, mai cu seamă faţă de memoria marelui primar care a fost Pache Protopopescu. Nu poţi distruge un monument care definea acea parte a Bucureştiului, constituind şi un reper în zonă, pentru a amplasa un altul, în legătură cu care sunt sigură că se putea găsi un loc convenabil.
Dacă se respecta regula aplicată pretutindeni de a consulta populaţia locală, este foarte probabil că lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat.
Ce alte cartiere bucureştene merită atenţie la ora actuală, din perspectiva nevoii de a prezerva fondul patrimonial? Ce părere aveţi despre recent iscatul conflict privind zona Buzeşti, Gara de Nord?
Mă tem să nu fie deja prea târziu pentru cartierele la care mă gândesc eu, dar merită oricum efectuarea unui studiu al fondului patrimonial, dincolo de PUZ-uri, şi gândirea unor soluţii de salvare: Parcul Filipescu (zona Aviatori), Parcul Domenii, Cotroceni, Bulevardul Dacia (cu Polonă, Vasile Lascăr, Toamnei), zona Pieţei Lahovary, Bulevardul Elisabeta, unde situaţia este mai mult decât dramatică. Ar mai fi multe, dar o simplă enumerare nu serveşte la mare lucru. Marina Echeriu propune zone de valoare asemănătoare celor de care ne ocupăm în proiectul nostru: Armenească, Spătarului, Latină, Popa Petre, Grădina Icoanei, Masaryk şi remarcă problema gravă a circulaţiei auto în aceste zone.
Cât despre zona Buzeşti-Gara de Nord, graba cu care s-au făcut demolările a dus la distrugeri enorme, care se puteau evita print-o consultare chibzuită şi atentă, atât a experţilor, cât şi a localnicilor şi găsirea unor alternative serioase. Oraşul trebuie gândit în perspectivă, spune Marina Echeriu, şi nu numai ea, „iar a tăia în carne vie în ţesutul urban fără a consulta populaţia şi fără a prevedea alternative nu reprezintă o soluţie urbanistică valabilă“. Scenele din Buzeşti te duc cu 25 de ani în urmă. Nu era cazul să se mai întâmple aşa ceva.
Interviu cu MARIA BERZA, realizat de Doina Papp
