Pe aceeași temă
Intrat în obişnuinţa bucureştenilor şi a oamenilor de teatru, evenimentul autumnal cel mai important în materie îl are în acest an drept călăuză pe criticul Alice Georgescu, director artistic şi selecţioner unic. Are şi un tătic însă, acelaşi, UNITER, cu stafful lui proverbial de harnic (condus de vicepreşedinta Aura Corbeanu), eminamente feminin, cum se spunea în seara deschiderii când, spre echilibru, directoarea a fost flancată de doi bărbaţi vajnici şi falnici, Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional Bucureşti şi preşedinte al UNITER, şi însuşi ministrul Culturii, Kelemen Hunor. Sigur cel mai important e că se pot vedea în acest maraton teatral spectacole de vârf, selecţionate cu grijă şi temei. În seara de 28 octombrie, la deschidere, am realizat şi alt beneficiu. Unul de suflet, când ne-am regăsit şi salutat, cu mic cu mare, în foaierele Teatrului Naţional, sub schele (căci Naţionalul e, cum se ştie, în reconstrucţie), încântaţi că trăim un frumos moment de solidaritate şi bucurie, fiindcă, în ciuda mult blamatei crize şi a neajunsurilor, publicul vine la teatru, iar oamenii care-l creează n-au dezarmat. În particular, ne-am bucurat şi pentru revederea cu colegi români sau de alte naţionalităţi de pe toate meridianele lumii pe care scena teatrului, dar şi a vieţii îi uneşte. Omagiindu-l pe Liviu Ciulei, care tocmai a părăsit această lume, toţi cei de faţă au recunoscut în sinea lor şi prin viu grai că nu există motiv mai mângâietor de a fi în teatru decât acela de a fi în slujba omului asemeni marelui dispărut – printre ultimii umanişti, cum spunea Giorgio Strehler, aşezându-se şi pe el alături. Artistul renascentist racordat la modernitate, spre care unii dintre noi îşi îndreptau speranţele, s-a aflat evocat şi în mottoul festivalului: „Omul, acest animal ciudat“, citat din Cehov, căruia i-a fost dedicată şi cea mai importantă secţiune a evenimentului: Cehoviziunile lui Andrei Şerban.
E de notorietate că regizorul s-a arătat ataşat acestei preocupări în ultima vreme, formulând chiar concluzii teatrologice despre opera lui Cehov şi capacitatea acesteia de a ne cuprinde cu tot ce înseamnă spirit al deşertăciunii şi scepticism al unui timp saturat de ambiţii deşarte şi ţinte ratate. Redescoperirea lui Cehov în accepţiunea lui tragicomică a fost necesară pentru Andrei Şerban, ca şi pentru spectatorii care cred ca şi acesta că soluţia nu stă în iluzionare, ci în luciditate şi asumare. În caz contrar, ne acoperim de ridicol, asemenea personajelor sale. Drumul de la sloganul „La Moscova“ al celor Trei surori, la replica Soniei din finalul Unchiului Vanea: „vom muri şi ne vom odihni“, care-l cuprinde şi pe dezabuzatul Ivanov sau Hamletul de provincie, Platonov, rămâne totuşi fascinant, câtă vreme viaţa nu e trăită din inerţie şi nu rămâne la nivelul unui carnaval al măştilor. Spectacolul Trei surori, interpretat de actorii Teatrului Naţional din Budapesta, în regia lui Andrei Şerban, invitat în festival, insistă pe această temă până la isterie, iar pustiul din final, al golului descoperit în noi înşine, pe care hăul scenei mari a Naţionalului îl transformă din metaforă în adevăr înfricoşător, e răvăşitor. Ridicolul emfazei din perorările lui Verşinin (foarte bun Róbert Alföldi), ca şi al pozei de romantic întârziat a lui Solionîi (excelent Támas Kimmel) nu sunt mai păguboase ca discursurile despre muncă ale Irinei, ca amăgirile în dragoste ale Maşei. Personajele se ascund sub măşti vesele, vor să pară ceea ce nu sunt, speră asta, dar minciuna nu durează decât o clipă, iar adevărul tristeţii lor e veşnic. „Teatrul se ocupă cu redarea acestor aparenţe“, spunea Andrei Şerban într-o conferinţă anticipând ieşirea la rampă a altui spectacol în aceeaşi viziune cinică: Ivanov (Teatrul Bulandra). Programând în reluare în FNT şi alte producţii ale regizorului Andrei Şerban realizate în stagiunile trecute: Unchiul Vanea şi Strigăte şi şoapte, capodopere ale Teatrului Maghiar din Cluj, această ediţie 2011 a festivalului face din cehovizare o stare de spirit şi din cehoviziuni o lecţie de teatru bazată pe întâlnirea dintre un mare dramaturg umanist, scepticul de serviciu al unei ere tulburi, şi actorii care ne cheamă cu lucididate la momentul adevărului.
Secţiunea Spectacole tematice cred că ar fi vrut să atragă atenţia asupra unora dintre marile teme ale umanităţii prezente în repertoriu. La autori, ca şi la regizori. Având la îndemână câteva exemplare reprezentative, festivalul a putut alcătui, în acest sens, un afiş cu greutate, cuprinzând: Caligula de Albert Camus (omul absurd şi forţarea limitelor), Despre iubire la om şi Platonov, de Cehov, mai sus evocat, Însemnările unui necunoscut (o pagină dostoievskiană despre misterul subteran al fiinţei), Neguţătorul din Veneţia, de Shakespeare (tema libertăţii şi a toleranţei), Othello, ca simbol al trădării, Macbeth, emblemă pentru tragedia setei de putere, Lecţia şi Cântăreaţa cheală, de Eugène Ionesco, calificabilă la tema crizei comunicării, Leonce şi Lena, celebră pentru melancolia despărţirii de romantism a revoltatului Büchner, Galaxia Svejk după Hašek (pamfet antimilitarist), D-ale carnavalului de Caragiale (cu gunoaiele lui nereciclabile), dar şi temele contemporane din Metodă, de Jordi Garcelán, Mai întâi te naşti, de Line Knutzon, Îngropaţi-mă pe după plintă, de Sanaev. Întâmplător sau nu, aceste texte au avut parte de montări solide şi sunt opera unor consacraţi, pleiada de regizori importanţi ai momentului: László Boczárdi, Tompa Gábor, Mihai Măniuţiu, Victor Ioan Frunză, Silviu Purcărete, Alexandru Darie, Alexandru Dabija, Alexander Hausvater, Felix Alexa, Radu Afrim, Theodor Cristian Popescu, Radu Nica, Iuri Kordonski. Lipsesc la apel Cristi Juncu, Andreea Vulpe, Vlad Masacci, Sorin Militaru, Ada Lupu, care aveau pe afiş spectacole la fel de... „tematice“.
Între celelalte secţiuni merită o atenţie specială, evident, aceea dedicată Teatrului de mâine. Nu că ar fi lipsit vizionarismul la celelalte spectacole, dar cele grupate astfel urmau să focalizeze mai bine atenţia asupra dramaturgiei româneşti contemporane sau a spectacolelor care ilustrează anumite preocupări de inserţie socială a teatrului în prezent, realizată de cei mai tineri creatori. Fiecare dintre spectacolele selecţionate la acest capitol spune ceva în acest sens. Că avem autori tineri atenţi la realitatea înconjurătoare, capabili să-i surprindă dinamica şi apţi s-o redea în texte verosimile, precum Gabriel Pintilei şi piesa sa Blifat, sau Lia Bugnar în Felii (chiar dacă aceasta a fost selecţionată la capitolul În prim-plan, actorul), că avem spectacole care experimentează dialogul teatru-film în genul ciné-vérité sau reality show, de mare impact (9 grade la Paris de Peter Kerek, unde şi Alina Berzunţeanu e o prezenţă actoricească de prim-plan), sau proiecte interactive cu impact social direct, precum TV for Dummies (Teatrul Naţional din Iaşi), scenariu de Mihaela Mihailov şi Mona Bozdog, regia Ioana Păun, ilustrând un curent foarte productiv în teatrul independent cu accent pe componenta documentară. La o distanţă considerabilă faţă de acestea se situează Purificare, piesa dramaturgului ceh Petr Zelenka, montată la Teatrul Naţional din Bucureşti de Alexandru Măzgăreanu, unde se vorbeşte despre pedofilie şi manipulare teleastă în termenii unui proces tulburător pentru conştiinţa contemporanilor. Dacă luăm în calcul o recentă gală de teatru românesc (ce-i drept, cu specificaţia „noul teatru“), prezentată la Paris, la Hotel Béhague (Ambasada României) de către ICR, am putea spune că selecţia de faţă e săracă la acest capitol. Cum însă cealaltă era mai bogată, dar nereprezentativă, satisfăcând doar curiozitatea unui public restrâns şi preocupat doar de experimental, cred că Alice Georgescu a echilibrat frumos lucrurile, dând Cezarului ce e al Cezarului şi tinerilor posibilitatea să aspire la un loc pe podiumul consacraţilor.
Cumva artificial alcătuită, în schimb, secţiunea În prim-plan, actorul (când nu e în prim-plan?) a avut meritul de a detaşa binemeritat un spectacol greu de clasificat, Absolut, şi pe Marcel Iureş într-o fabuloasă creaţie, la care ne-am referit pe larg chiar în spaţiul acestei gazete. Şi de-a o pune alături pe Ofelia Popii, vedeta sibiană cu faimă internaţională. Capitolul Dans în teatru, în care a nimerit cam din întâmplare spectacolul Nevestele vesele din Windsor în regia lui Al. Tocilescu de la Metropolis, dar unde a fost uitat Răzvan Mazilu, i-a făcut în schimb dreptate Studioului M de la Sfântu Gheorghe, cel mai interesant demers de profil. FNT a fost ca şi în alte dăţi bine mobilat cu lansări de carte, conferinţe, ateliere şi originalele Divane, dând o imagine multidimensională fenomenului.
