Bucurestiul Cultural, nr. 110 - Yourcenar sau ispita Orientului

Marguerite Yourcenar (1903-1997) este o figură inclasabilă a literaturii franceze din secolul al XX-lea. Contemporană cu André Malraux, Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Antoine de Saint-Exupéry şi Albert Camus, ea face parte dintre „marii scriitori incontestabili“, potrivit formulei criticului şi istoricului literar Jacques Brenner. Mai multe dintre cărţile ei, precum acele monumente romaneşti care sunt Mémoires d’Hadrien (1951) şi L’œuvre au noir (1968), sunt deja opere clasice ale literaturii contemporane, traduse în cam douăzeci de limbi, adaptate pentru cinema şi mereu reeditate. Totuşi, prima scriitoare aleasă în Academia Franceză – alegerea ei din 1980 a dat loc la polemici misogine răsunătoare în presa franceză – este în toate privinţele un scriitor aparte, voit în marginea marilor curente care au marcat estetica modernistă a secolului ei bogat în revoluţii literare. Marguerite Yourcenar n-a fost nici dadaistă (era prea tânără), nici propriu-zis suprarealistă, deşi în unele texte ale ei se simte influenţa discretă a procedeelor de scriitură ale grupului însufleţit de André Breton; n-a fost deloc sensibilă la sirenele freudismului şi ale psihanalizei şi a denunţat mereu derivele şi limitele mic-burgheze ale confesiunii de pe canapea; poate că a fost existenţialistă fără să ştie, într-atât problema alegerii, a libertăţii şi a responsabilităţii omului faţă de destinul său se află în centrul preocupărilor a numeroase personaje ale ei prinse în mrejele Istoriei; a părut să ignore Noul Roman, mărturisind că acesta, ca şi cele mai multe pretinse avangarde, a mers „în acelaşi timp prea departe şi nu destul de departe“; i-a fost cu totul străină mişcării structuraliste, dragă lui Roland Barthes, şi n-a avut niciodată încredere în Noua Critică, care ghicea în operele ei semne, piste şi secrete pe care a încercat să le disimuleze sub strălucirea unui stil impecabil şi a unei erudiţii umaniste şi cosmopolite. Autoarea Nuvelelor orientale este o antimodernă asumată, preferând să-şi nutrească opera din izvoarele umanismului european şi ale mitologiilor din lumea întreagă decât să alimenteze haosul epocii ei, căreia n-a încetat să-i denunţe orbirea şi inconştienţa criminală. Clasată adesea, împreună cu câţiva mari scriitori ai epocii ei, printre „noii clasici“, Marguerite Yourcenar este, înainte de toate, o femeie liberă care a refuzat constant etichetele totdeauna simplificatoare, şcolile şi alte mişcări artistice care nu sunt altfel.

Totul o predispunea unei existenţe şi opere în afara cărărilor bătute. Născută la Bruxelles, în Belgia, în 1903, dintr-o mamă de origine belgiană, care a murit la puţine zile după ce a născut-o, şi dintr-un tată francez care va fi singurul ei educator şi unicul ei tovarăş în tinereţe, Yourcenar coboară din vechea şi bogata aristocraţie europeană. Fetiţă precoce crescută de guvernante, n-a frecventat niciodată băncile şcolii şi s-a pasionat de la cea mai fragedă vârstă de literatură şi de limbi, pe care le-a învăţat în preajma unui tată deloc convenţional şi amator de literatură, în volumele groase ale bibliotecii în care ea descoperă iubirea de literatură, valoarea cuvintelor, lumea ideilor şi bogăţia culturilor îndepărtate. Se pasionează de Racine, Hugo, Shakespeare şi de vechii maeştri ai Antichităţii greceşti şi latine. Învaţă greaca veche, latina, italiana, engleza şi o interesează încă din adolescenţă viaţa lui Buddha. Îşi scrie primele poeme, pe care tatăl ei le editează pe cheltuiala lui ca să încurajeze vocaţia literară a fiicei de care îl leagă o complicitate deosebită. Le jardin des chimères (1921) şi Les Dieux ne sont pas morts (1922) marchează deci intrarea fetei îndrăgostite de cărţi pe scena literară franceză. O intrare discretă, căci stângacele şi naivele poeme neoclasice ale adolescentei nu atrag în nici un fel atenţia criticii şi a publicului. Mulţi ani mai târziu, Yourcenar a povestit totuşi că trimisese prima carte, Le jardin des chimères, lui Rabindranat Tagore, pe care-l admira. În răspunsul său, celebrul scriitor bengalez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1913, o invita pe tânăra franţuzoaică iubitoare de idealuri şi de călătorii să vină să stea un timp în universitatea internaţională pe care o crease în 1921, la Shantiketan, şi a cărei deviză era „Unde lumea întreagă îşi găseşte cuibul comun“. În vârstă de 18 ani atunci, scriitoarea novice ezită, apoi renunţă la această mare călătorie care ar fi putut să-i schimbe destinul. „Mă întreb astăzi până la ce punct viaţa şi gândirea mea ar fi diferită de ceea ce sunt dacă aş fi făcut-o“, mărturisea ea în 1979.

În anii 1920, ea continuă să scrie poeme, eseuri şi să întreprindă vaste şi ambiţioase proiecte romaneşti pe care le va abandona pentru a le relua 20 sau 30 de ani mai târziu. Călătoreşte împreună cu tatăl ei, se îndrăgosteşte de Italia, visează pe ruinele romane şi îşi lărgeşte evantaiul lecturilor până la marii autori ai epocii: Gide, Proust, Rilke, Apollinaire, Valéry, Cocteau... care o marchează durabil. În 1929, anul morţii tatălui mult iubit, publică primul roman, Alexis ou le traité du vain combat, care o consacră ca romancieră de talent promiţător. De aici înainte, se ştie scriitoare şi îşi împarte timpul între călătorii prin Europa şi scris. Anii 1930 sunt ani de descoperiri, de iubiri zbuciumate şi de mare activitate literară: poeme, articole, romane (Denier du Rêve, 1934; Le Coup de grâce, 1939), nuvele (La Mort conduit l’attelage, 1934, Nouvelle orientales, 1938), eseuri (Pindare, 1932; Les Songes et les sorts, 1938), traduceri (The Waves, de V. Woolf; What Maisie Knew, de H. James)... Yourcenar experimentează toate genurile şi îşi rafinează arta scrisului. Căutându-şi calea, sfârşeşte prin a-şi găsi vocea proprie.

Descoperirea Greciei la începutul anilor 1930, fără îndoială unul dintre marile evenimente ale vieţii ei, îi va răscoli viziunea despre lume şi scris. Hrănită din adolescenţă cu lecturi din Homer, Platon, Sofocle..., ea descoperă ţara care a fost leagănul civilizaţiei occidentale şi vibrează la unison cu vestigiile arheologice şi miturile antice, care devin noile sale zone de inspiraţie. Petrecându-şi o parte a anului în Grecia, reinventează miturile şi legendele eline care vor inspira din plin opera ei. Fiică a Nordului, devenită scriitoare a Sudului, ea savurează farmecul solar al acestei ţări orientale, pe care o adoptă ca pe una dintre patriile ei interioare. La izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, părăseşte noul ei paradis şi se exilează în Statele Unite, unde o regăseşte pe americanca Grace Frick, care va deveni asistenta şi traducătoarea ei în engleză şi cu care îşi va petrece de aici înainte viaţa. Devenită cetăţeană americană în 1947, se instalează în 1950 cu tovarăşa ei pe o mică insulă din statul Maine, pentru a încheia ceea ce va deveni cartea ei cea mai celebră, Mémoires d’Hadrien, a cărei apariţie în 1951 cunoaşte un succes de critică şi de public răsunător. Această carte a consacrării internaţionale marchează naşterea unei neînţelegeri stăruitoare între Yourcenar, critică şi cititorii ei tot mai numeroşi. Etichetat în grabă şi greşit drept „roman istoric“, o va statua pe autoare cu chipul unui împărat drapat în toga lui de marmură, întors în mod hotărât spre istoria antică şi spre valorile glorioase ale trecutului, pe când, dimpotrivă, opera cea mai populară a acestei femei de litere neortodoxe este mai curând o reflecţie asupra Istoriei şi a filozofiei anticilor decât o plată reconstituire din carton a vieţii unui împărat roman, cum sunt atâ­tea romane istorice care se situează, de obicei, în capul listei celor mai bune vânzări internaţionale. Deci Yourcenar nu va înceta, începând din anii ‘50, să înşele aşteptările, explorând cu fiecare carte noi teritorii: cultura populară afro-americană, din care traduce cele mai bune negro spirituals (Fleuve profond, sombre rivière, 1964); destinul unui spirit liber în Europa divizată a Renaşterii (L’0euvre au noir, 1968); rădăcinile familiei ei în trilogia Le Labyrinthe du Monde (1974, 1977, 1988); incestul dintre un frate şi o soră (Ana, soror…, 1981), fără a uita foarte numeroasele traduceri şi studii critice consacrate unor aspecte foarte diverse ale culturii planetare, de la teatrul japonez la poemele indiencei Amrita Pritam, pe care a întâlnit-o la Delhi cu ocazia celor două sejururi ale sale în India, de la opera fascinantă a argentinianului Jorge Luis Borges la blues şi gospels, care o vor pasiona în ultimii ei ani de viaţă. În cele din urmă, opera ei oferă un spectru foarte larg de stiluri, de izvoare de inspiraţie, de genuri şi de epoci explorate într-un fel exigent şi neconvenţional. Departe de mode, prin definiţie trecătoare, şi deschisă larg spre lume, Yourcenar n-a încetat să străbată până la sfârşitul vieţii ei, conştientă, ca şi Zenon, personajul-frate din l’Oeuvre au noir, că ar fi nesăbuit să mori „fără a fi făcut măcar turul închisorii tale“.

Nouvelles orientales ilustrează perfect această căutare a lui Altundeva şi a Celuilalt care marchează în profunzime opera lui Marguerite Yourcenar. Prima ediţie a acestei cărţi datează din 1938. De fapt, povestirile şi nuvelele cuprinse în culegere au fost scrise şi publicate în reviste franceze între 1928 şi 1937. Ediţia definitivă a culegerii a cărei primă traducere în limba tamul o oferim datează din 1978, după ce Yourcenar revăzuse şi îndreptase unele texte, schimbase titluri, suprimase o nuvelă pentru a o înlocui cu alta, potrivit practicii rescrierii, care este una dintre caracteristicile unei opere în perpetuă devenire. De-a lungul celor zece povestiri scurte care constituie Nouvelles orientales, autoarea, fascinată de călătorii şi de culturile Orientului, a vrut „să arate intimul amestec de mit şi de viaţă“, cum va face în mai multe dintre operele sale care datează din anii 1930. Pentru cititorul european avid de exotism şi dezrădăcinare, Orientul lui Marguerite Yourcenar este şi apropiat (Grecia şi ţările balcanice unde s-a aflat adesea în anii 1930), şi îndepărtat (India, China, Japonia). Inspirându-se din mituri, legende, poveşti populare, superstiţii pe care le revizitează şi le reinterpretează potrivit propriei ei sensibilităţi, istoriile din Nouvelles orientales sunt tot atâtea încercări de a-şi apropria un Orient în acelaşi timp real şi mult reconstruit, care n-a încetat să-i fascineze pe artiştii europeni începând cu epoca romantică. Yourcenar este deci moştenitoarea Lordului Byron, a lui Chateaubriand, Gérard de Nerval, Flaubert şi atâţia alţi artişti călători din secolul al XIX-lea, pentru care Orientul a reprezentat un Eldorado literar, o promisiune de reverii febrile, de emoţii puternice şi o inepuizabilă rezervă de simboluri mai mult sau mai puţin autentice.

Încă din copilărie, micuţa Marguerite a fost fascinată de acele povestiri de călătorie, acele peisaje întrezărite în anumite tablouri şi gravuri, orientalisme la modă în epoca ei. Lectura celor O mie şi una de nopţi, a operelor lui Kipling, a mai multor biografii ale lui Buddha, a unor poveşti chinezeşti şi japoneze şi a legendelor hinduse a făcut să se nască în ea o sete de Orient ale cărei urme se găsesc în primele ei poeme şi pe care le regăsim în mai multe dintre cărţile ei. În anii 1920-1930, se asistă în Europa la un nou val de orientalism.

Traumatizată de ororile Primului Război Mondial, o întreagă generaţie de artişti se îndreaptă spre Sud, în căutarea unui sens nou pe care să-l dea existenţei şi în căutarea unui exotism capabil să deschidă noi orizonturi unei civilizaţii care, după cum realizaseră Yourcenar şi Paul Valéry, nu mai părea nemuritoare. În Franţa, autori ca Victor Segalen, Paul Claudel, André Maurois, Paul Morand, Henri Michaux... cad pradă acestei ispite a Orientului. În Europa, răsunetul operei unui Tagore, succesul cărţilor unui Kipling sau povestirile de călătorie ale aventurierei Alexandra David-Neel, expoziţiile coloniale care atrag mulţimile nu sunt decât câteva exemple între altele ale acestei mode orientaliste căreia tânăra Yourcenar n-a putut să-i scape.

Nouvelles orientales trebuie situate deci în această orientare. Dar dacă, în urmă cu un secol, Chateaubriand putuse să pretindă că misiunea Occidentului faţă de Orient era „de a(-l) învăţa libertatea“, Marguerite Yourcenar face un raţionament exact contrar, căci tocmai libertatea o caută ea în Orient, dincolo de frontierele raţionalismului occidental. Libertatea miturilor şi a legendelor, care permit, potrivit ei, să atingi în felul cel mai autentic inima lucrurilor. Ca şi Panegyotis, eroul nuvelei L’homme qui a aimé les Néréides, care „a ieşit din lumea faptelor pentru a intra în aceea a iluziilor“, Yourcenar consideră desigur că „iluzia este poate forma pe care o iau
în ochii vulgului cele mai secrete realităţi“.

Tocmai aceste realităţi secrete le explorează autoarea în fiecare dintre nuvelele orientale. Şi dacă Yourcenar a ales tonul basmului sau al legendei pentru a atinge adevărul e pentru că „istoria cea mai frumoasă şi mai puţin adevărată“ este preferabilă în ochii scriitoarei „minciunilor patriotice şi contradictorii“ pe care le debitează de-a lungul anului ziarele, după cum îl pune pe un personaj să spună în nuvela Le lait de la mort.

Nouvelles orientales, al căror titlu măcar a fost inspirat fără îndoială autoarei de celebrele Nouvelles asiatiques (1876) ale contelui de Gobineau, pun în scenă întâmplări miraculoase şi eroi mitici, oferind o serie de povestiri în care se amestecă fantasticul, miraculosul, păgâ­nismul şi sacrul, iubirea cea mai nobilă şi erotismul cel mai arzător, violenţa pasiunilor şi puterea artei. Să ne gândim la înţelepciunea pictorului chinez a cărui viaţă este în întregime dedicată artei sale, pe care va sfârşi prin a-l salva de o moarte crudă în nuvela care deschide culegerea, Comment Wang-Fô fut sauvé, inspirată autoarei de un apolog taoist din China antică, sau la iubirea eternă celebrată până la sublim în foarte mişcătoarea nuvelă Le lait de la mort, a cărei temă a găsit-o Yourcenar într-o legendă balcanică medievală. Cu Le dernier amour du prince Genghi, inspirată de un seducător celebru al tradiţiei literare japoneze, Yourcenar explorează deliciile şi capcanele iubirii, singurătatea şi cruzimea bătrâneţii. În Le sourire de Marko, puterea de seducţie a eroului suprauman devine viclenie fatală şi răzbunare sângeroasă, în timp ce La veuve Aphrodisia, femeia adulteră, soră îndepărtată a Antigonei antice, se agaţă de iubitul ei blestemat până la moarte, marea dezlănţuită devenind mormântul lor comun. Nouvelles orientales poate fi deci citită ca un tratat despre pasiunile tragice, iubirile interzise şi sentimentele crude, în aşa măsură văpăile pasiunii se însoţesc cu flăcările morţii în aceste lumi de violenţă, exces şi nesăbuinţă care caracterizează miturile şi legendele populare, Eros şi Thanatos nefiind într-adevăr departe unul de celălalt în acest vârtej de corpuri şi suflete care nu par să caute vreo mântuire. Uneori, credinţa creştină se aliază cu păgânismul cel mai sălbatic care întinde capcane slăbiciunii oamenilor, ca în L’homme qui a aimé les Néréides sau şi în Notre-Dame-des-Hirondelles, unde Maria, mama lui Iisus, face un miracol de iubire şi de toleranţă specific felului de a gândi al lui Yourcenar.

Pentru Kâli décapitée, nuvela indiană din culegere, autoarea afirmă că s-a inspirat dintr-un „mit hindus“ din care doi celebri scriitori germani, Goethe şi Thomas Mann, şi-au inspirat, de asemenea, opere. Această viziune brutală şi trivială a zeiţei Kâli, totodată sublimă şi abjectă, şi de care autoarea însăşi nu era foarte mulţumită, de vreme ce va mărturisi în 1979 că această povestire este „cea mai slabă din culegere“, ilustrează neîmplinirea oricărei fiinţe şi a oricărei vieţi, cum îi spune înţeleptul din poveste lui Kâli, al cărei „cap foarte pur a fost sudat cu infamia“.

Ansamblul Nouvelles orientales ilustrează acea poetică a excesului, a buimăcelii şi a iraţionalului la care Yourcenar recurge în mai multe dintre operele ei pentru a arăta nebunia oamenilor, legătura lor tulburătoare cu miturile, superstiţiile şi zeii complici cu uneltirile lor. Căutarea unui Altundeva fabulos, care le va permite să atingă adevărul intim al fiinţei lor. Legendele orientale revizitate de Yourcenar sunt deci puncte de contact cu lumea de dincolo, oaze ale cunoaşterii supranaturale, permiţând scriitoarei să înainteze în explorarea intimă a lumii şi a secretelor ei.

(Postfaţă la traducerea în limba tamul a cărţii Nouvelles orientales de M. Yourcenar, sub direcţia lui V. Sriram, editura CreA, Chennai, 2006.)
Traducere în română de
Constanţa Ciocârlie