Bucurestiul Cultural, nr. 117 - Omul nou

Daniel Cristea-enache | 25.09.2012

Pe aceeași temă

Să luăm lista prozatorilor noştri  încă-tineri care au dat, în deceniul trecut, cele mai bune romane „despre comu­nism“ şi să ne uităm la rubrica „anul naş­terii“: Filip Florian (n. 1968, Degete mici, 2005), Bogdan Popescu (n. 1968, Cine adoarme ultimul, 2007), Doina Ruşti (n.: informaţie clasificată, semnat: indes­ci­frabil, Fantoma din moară, 2008), Radu Pavel Gheo (n. 1969, Noapte bună, copii!, 2010). Trei dintre cei patru autori aveau în jur de 20 de ani la Revoluţie, ca şi Răzvan Rădulescu (n. 1969) care, prin Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane (1997), le este precursor. Şi ei şi-au publicat aceste ro­mane când se apropiau de 40 de ani, ca şi cum ar fi avut nevoie de o per­spec­ti­vă asupra relaţiei dintre propria bio­gra­fie şi Sistemul totalitar lăsat în urmă. Culoarea fantastică a prozei lui B. Popescu şi cea generaţionistă din pro­iec­tul lui Gheo intră, astfel, în acelaşi cadru.

Ca, de altfel, şi Matei Brunul al lui Lu­cian Dan Teodorovici (n. 1975), cu men­ţiu­nea că Teodorovici e „mezinul“ acestui grup, ceea ce – pentru respectarea inter­va­lului de obţinere a perspectivei – îm­pin­ge romanul de faţă în 2011. Când, la rândul său, autorul începe să se apropie de vârsta de 40 de ani... Desigur, fiecare scriitor are ritmul său de elaboraţie şi un parcurs ce nu se organizează prin ra­por­tare la bibliografia altora. Dar, dacă patru prozatori atât de diferiţi urmează, in­dependent, o aceeaşi traiectorie, tra­iec­to­ria însăşi devine semnificativă. E vor­ba despre nişte scriitori care au prins so­cia­lismul real la o vârstă când puteau înţelege ceea ce se întâmplă în jur; şi care, apoi, au avut nevoie de o perioadă de decantare pentru a pune în pagini un ro­man substanţial încorporând comunis­mul. Dacă la Radu Pavel Gheo accentul e personal şi generaţionist, pus pe anii de ceauşism târziu şi pe copilăria noas­tră în ei, abordarea lui Lucian Dan Teo­do­rovici va fi mai degrabă trans-ge­ne­ra­ţio­nistă şi sistemică, precum la Filip Flo­rian şi Doina Ruşti.

Pentru a da Matei Brunul, autorul nos­tru şi-a schimbat în bună măsură for­mu­la şi chiar optica asupra scrisului său. S-a îndepărtat de subiectele proprii şi de remarcabila forţă de sugestie a prozelor anterioare, pentru a scrie un roman fără mărcile stilistice deja acreditate şi în care se mizează, deopotrivă, pe compli­ca­rea structurii epice şi pe explicitarea ei. Conturul narativ schiţat din primele pa­gini şi atmosfera obţinută din câteva tuşe se potriveau, într-adevăr, unor po­ves­tiri ori microromane. Construcţia din Matei Brunul se adaptează la lungimea parcursului epic, şi viceversa, într-o con­di­ţionare reciprocă vizând densitatea şi complexitatea ansamblului. Reuşita căr­ţii nu este numai una de ordin „artistic“, ci şi de subtilitate compoziţională şi so­li­di­tate romanescă. Una dintre cheile aces­tei reuşite e dată de boala ciudată a pro­ta­gonistului, care şi-a pierdut douăzeci de ani de viaţă amintită în urma unui ac­cident. Matei Brunul va începe din in­te­rio­rul acestei eclipse şi al confuziei de pla­nuri, pentru a avansa, treptat, către is­toria personală reală a personajului (re­cuperată din frânturi, scene, episoade) şi către Istoria socio-politică în care aceas­­ta se conţine. Teodorovici, care îna­in­te îşi proiecta „eroii“ ciudaţi pornind de la mediul de existenţă şi de la ridicol-dra­matica lor expunere, în el, „vede“ acum lumea exterioară din perspectiva frac­turată şi prin memoria avariată a unui protagonist traumatizat.

Spre deosebire de romanele care debu­tea­ză „cuminte“ şi se complică pe par­curs, Matei Brunul este aproape ininte­li­gi­bil în prima fază – după care urmă­toa­re­le aduc nu inserturi explicative (la mo­dul artificial), ci noi planuri epice din a că­ror suită va rezulta o tot mai cu­prin­ză­toa­re înţelegere. E un proces condus de ro­mancier cu o maturitate vădită. Teo­do­ro­vici îşi „joacă“ romanul fără să forţeze nota, nici temporizând prea mult, nici pre­cipitând lucrurile, în complicitate cu cititorul atent şi răbdător, pe deplin răs­plă­tit la final. E drept că nu toţi cititorii au aceeaşi atenţie. Alex Goldiş, într-o cro­nică din România literară, făcea o sur­prinzătoare gafă dublă susţinând că cele „aproape“ două decenii şterse din memo­ria lui Matei Brunul „corespund tocmai ex­perienţei de reeducare din lagărele ro­mâ­neşti“. E vorba, în primul rând, de mai mult timp radiat: „perioada mare, de peste douăzeci de ani, pe care n-o mai re­găsea în amintirile sale“ (p. 17); „Nu, despre a treia schimbare nu putea vorbi. Pentru că ea venea după mai bine de douăzeci de ani fără amintiri.“ (p. 123). Iar apoi, toţi aceşti ani nu „corespund toc­mai experienţei de reeducare din lagă­re­le româneşti“ a personajului, aceasta fiind între martie 1949 (arestarea) şi aprilie 1958 (eliberarea din închisoare). În fapt, prin accidentul traumatic pe­tre­cut în iunie 1957, personajul îşi pierde atât amintirile din închisoare (cele mai recente), cât şi pe cele din libertate (mai vechi), până la punctul în care, ado­les­cent, se afla în tren cu părinţii lui, în drum spre Italia. O înfricoşătoare pată neagră acoperă viaţa lui Bruno Matei/ Matei Brunul, aşa cum este ea arhivată în amintirile lui. Între ipostaza de ado­les­cent plecând în Italia (1937) şi cea de cetăţean al Republicii Populare Române există un hiatus pe care protagonistul se străduieşte, chinuindu-se îngrozitor, să-l umple.

Substanţa umană a dramei traversate şi ingeniozitatea de articulare a construc­ţiei epice se înscriu, astfel, pe aceleaşi coor­donate. Brunul descoperă lucrurile din jur, realităţile socialismului româ­nesc, ca pe nişte noutăţi venite dintr-oda­tă, după o „negură“ în care mintea lui „slei­tă“ nu găseşte nici un reper. În Good Bye, Lenin! al lui Wolfgang Becker, fe­me­ia ieşită din comă după căderea Zidului Berlinului era protejată prin ascunderea însemnelor capitalismului triumfător. Aici avem o situaţie similară, dar cu lu­mile puse într-o altă ordine. Prota­gonis­tul lui Teodorovici plonjează din liber­ta­tea interbelică într-o eră nouă, socialistă, în care este asistat, pas cu pas, de me­dici (în spital), de gardieni (în închi­soa­re) şi de un îndrumător (în „libertate“). Rolul de îndrumător ideologic şi părinte păzitor e jucat cu mult talent profesional de tovarăşul Dumitru Bojin, securist ex­pe­rimentat şi tot mai pasionat de cazul special reprezentat de Matei Brunul. Un caz exploatat şi prin prismele narative ale romanului. Acesta e tulbure, dureros de confuz şi dificultuos în frazare atunci când este desfăşurat, dintr-un punct ul­te­rior accidentului, de către Matei Bru­nul. E transparent şi chinuitor, limpede şi descriptiv precum Tortura, pe înţelesul tuturor a lui Florin Constantin Pavlovici, atunci când experienţele de detenţie ale subiectului sunt rulate, aşa zicând, la timpul lor, în capitolele neafectate de pre­zentul post-traumatic. Iar o a treia prismă este cea oferită de îndrumătorul Bojin. Prin ea, romanul se compactează şi se omogenizează ca un discurs înso­ţi­tor, „prezenteist”, pe marginea noilor rea­lităţi. Marcajele lui sunt ideologice, cu o notă de umanitate dată securistului ce-l face şi mai credibil ca personaj.

Această triplă focalizare dă romanului oricum complex o structură de mobilitate şi, nu mai puţin, un registru expresiv cu­prins între frazeologia-stas a „omului de bine” din anii ’50 şi cuvintele parcă scoa­se cu forcepsul din gura unei victime cu me­moria amputată. Cele două capete ale scalei vor fuziona, uneori: prin repe­ta­tele lui lămuriri, Bojin va turna în Matei Brunul lozincile momentului isto­ric. Mai importantă – în ordinea deru­lă­rii şi amprentării romanului – mi se pare însă adaptarea epică la lentila de fo­calizare utilizată. În prezentul lui 1959, din martie (capitolul 1) şi până în octombrie (capitolul 25), romanul avan­sează extrem de lent, în ritmul de ac­ce­sa­re al unui personaj traumatizat, cu mari dificultăţi în a se exprima. Teo­do­ro­vici îşi scrie paginile descompunându-le secvenţial, în scene derulate cu înce­ti­ni­to­rul şi în dialoguri împleticite, frecvent întrerupte şi teribil de greu purtate de către bărbatul amnezic. Aparte de anii şterşi din memorie, interesul prozastic e reţinut de bâjbâielile dramatice ale lui Matei Brunul, care nici nu (se) înţelege, nici nu se poate face înţeles. Neputinţa şi efortul de explicitare fac fragmentele lungi şi impredictibile în legăturile lor, într-o tensiune verbal-cognitivă excelent creată şi menţinută de romancier: „Erau gânduri bune, erau gânduri de care avea nevoie, dar, ieşind pentru a şi le aduna în curtea bisericii catolice, cu Vasilache ală­turi, adus şi el pentru a se despărţi cum se cuvine de celelalte păpuşi, atât de diferite, dar nu mai puţin ase­mă­nă­toa­re, ieşit acolo şi aşezat pe-o bordură, cu o oră înainte de încheierea progra­mu­lui, Brunul nu reuşi să-şi reţină gân­du­ri­le astea. Apăreau în mintea lui, rotunde, împlinite de zilele în care se mângâiase cu ele, păreau a se înstăpâni acolo, apoi, când încerca să se folosească de ele pen­tru a-şi alunga sufocarea şi lacrimile, Bru­nul le pierdea, ca şi cum nici n-ar fi fost, ca şi cum ar fi pocnit, în rotunjimea lor, ca nişte baloane de săpun şi s-ar fi răspândit prin aer fără urmă. Îl privi pe Vasilache, îi mişcă uşor braţele de lemn, fără ajutorul sforilor. Îi îndreptă mâinile spre el, ca-ntr-un fel de îmbrăţişare, apoi, fără să-şi dea seama de unde, piep­tul i se înecă într-un hohot.“ (pp. 124-125).

Această primă focalizare, post-trau­ma­tică şi traforând cu dificultate mai multe luni din ’59, va fi dublată, cum spuneam, de una adaptată la profilul anterior al victimei. Sănătos şi cu memoria intactă, marionetistul Bruno Matei se vede chi­nuit în ape şi scene epice deloc tulburi, în întreg intervalul cuprins între mo­mentul primei anchete (martie ’49) şi cel al accidentului (iunie ’57). Opt ani de zile, urmăriţi în capitolele pare, „înso­ţesc“ ca o umbră din trecut – într-o a doua focalizare – cele aproape opt luni tra­versate de omul nou, în capitolele im­pare, alături de îndrumătorul său, Bojin. Evident, ritmul este altul, ca şi ex­pu­ne­rea. În contrast cu confuzia mentală şi cu amintirile secţionate ale supra­vie­ţui­to­rului accidentului, suferinţele lui fizice din detenţie, ca şi presiunile psihologice, au un contur atât de precis, încât par scoa­se dintr-un film alb-negru, fără urmă de ambiguitate. Aici nu e nimic de restabilit şi explicitat, fiindcă totul este urmărit de o privire atentă, chiar dacă nu şi omniscientă. Surprind, de aceea, ne­plăcut câteva pasaje în care autorul aplică acestei sfere logica narativă şi stilistică din cea deformată de accident şi modelată de amnezie. Un fragment pre­cum „Celelalte lucruri pe care le spu­nea îi provocau însă un tremur al vor­be­lor, dar din fericire manifestarea asta, im­posibil de controlat de către bătrânul gardian, nu încurca sugestia pe care do­rea s-o transmită.“ (p. 204) nu are vreo jus­tificare compoziţională; e pur şi sim­plu rău scris.

Dar asemenea scăpări sunt minore, în ansamblul unui roman atât de bine articulat şi meticulos lucrat. Axa lui cea mai importantă rămâne cea a relaţiei dintre victima şi reprezentantul regi­mu­lui proletar, securistul manipulator în­cân­tat de efectele palpabile ale dirijării lui Matei Brunul. Marionetistul devine o marionetă, Bojin îndreptându-i privi­ri­le dinspre trecutul oricum ceţos şi pro­ble­matic spre realizările socialismului venit de la Răsărit. Brunul cu dificultăţi atât de mari de exprimare e tot mai în­sufleţit la ideea că „noi muncim aici la co­mun“ şi că tot ce are (garsoniera, ser­vi­ciul, hainele de pe el) – datorează Par­ti­du­lui purtându-i de grijă. Partidul este ceva abstract şi greu inteligibil în ex­clu­si­vitatea sa discreţionară: mai ales pen­tru un ins cu amintiri îngheţate la pra­gul lui 1937. Tovarăşul Bojin e cel care va da o reprezentare concretă acestui ter­men prea abstract. Brunul îl va în­drăgi tot mai mult, într-o progresivă de­pen­denţă afectivă.

Bojin îl are în mână pe acest biet co­bai fără memorie, pe care îl umple cu lo­zinci şi viziuni partinice. Îl controlează şi direct, şi prin intermediul Elizei, re­zi­den­ta lui de încredere, cu capacităţi ope­ra­tive dovedite. Însă, pe fondul acestei relaţii de experimentalism ideologic şi su­punere totală a marionetei răs­pun­zând la numele de Matei Brunul, natura uma­nă a manipulatorului se dovedeşte mai complexă decât funcţia sa de ma­nipu­lare. Într-una dintre cele mai puter­nice scene ale cărţii, condusă şi con­tu­ra­­tă prin prisma lui Bojin, acesta, în­­tr-un de­lir de grandoare, se imaginează în lo­cul celui căruia i-a amenajat atât de bine ţar­cul viitorului. Tovarăşul e fericit ca un copil de opera sa; şi, umanizat prin această bucurie a modelării altuia, „de­ca­de“ voit din rolul marionetistului unei ideo­logii în cel al marionetei trase încolo şi-ncoace, cu sforile acesteia. Scena e me­mo­rabilă: „S-a pus în locul fostului de­ţi­nut, s-a aşezat acolo, în patul moale, atât de diferit, atât de plăcut mirositor prin comparaţie cu cel din închisoare. Apoi, coborând în stradă, încă tot in­de­cis, privind când spre ceasul din mână, când spre orizontul înserat ce se zărea printre blocuri, şi-a înlocuit senzaţiile pro­prii, accentuate de vântul pri­mă­vă­ra­tic, cu senzaţiile Brunului, mai exact cu cele pe care bănuia el c-ar fi trebuit să le aibă acesta. Şi-acolo, în garsoniera de care-l despărţeau zeci şi zeci de blocuri, o jumătate de oraş, s-a simţit şi el, aşa cum ar fi trebuit să se simtă fostul de­ţi­nut, mai întâi fericit. S-a simţit apoi co­ple­şit de priveliştea pe care o descoperea de la geam. S-a simţit atras de acea pri­ve­lişte, pe care ochii minţii i-o asociau acum cu libertatea verde a dealurilor, li­ber­tatea roşiatică a cerului ce se contura în spaţiile neîngrădite de clădiri, în amurg. S-a simţit atras până-ntr-acolo în­cât, adunând lunile de nelibertate pe care şi le asumase, s-a lăsat brusc co­ple­şit de nevoia de-a porni către orizontul acela, de-a se elibera de tot trecutul re­cent. Al lui, al Brunului. Al celui în min­tea căruia Dumitru Bojin intrase prea adânc, fără să-şi dorească asta, al celui în mintea căruia descoperea acum ceea ce nu prevăzuse nici o clipă mai de­vre­me, descoperea nevoia acută de libertate, de atingere a ei. Nevoia de fugă. Nevoia de fugă. Aceste cuvinte i-au chemat, aproa­pe brutal, imaginaţia înapoi.“ (pp. 383-384).

Mutatis mutandis, şi pentru criticul li­te­rar este un motiv de bucurie că un pro­za­tor de anvergură pe care l-a văzut de la întâia carte (Cu puţin timp înaintea co­bo­rârii extratereştrilor printre noi, 1999) a dat, cu Matei Brunul (2011), unul dintre cele mai puternice romane ale generaţiei sale. Nu e un efort de imaginaţie când spun că Lucian Dan Teodorovici poate şi mai mult decât atât.

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Editura Polirom, Iaşi, 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22