Pe aceeași temă
„Rareori – scria Şerban Cioculescu – un om de litere şi publicist a inspirat mai multă simpatie ca Ion Vinea“1. Aceasta este, probabil, explicaţia cea mai simplă pentru care scriitorului i-au fost consacrate din partea celor care l-au cunoscut mai multe portrete, care încearcă să surprindă prezenţa sa aristocratică, discretă şi enigmatică, fascinaţia pe care a exercitat-o mereu asupra celor din jur. Una dintre cele mai inspirate expresii care reţine figura lui Ion Vinea îi aparţine lui Paul Georgescu, pentru care „acest risipitor (care) a lepădat cu nonşalanţa unui hărăzit“ a fost, de fapt, un „răsfăţat vitregit“2 (subl. mea., S.C.). Cred că lapidara formulă surprinde, în cel mai înalt grad, ecuaţia existenţială şi creatoare a scriitorului.
Ion Vinea a fost un răsfăţat, întâi de toate, graţie iubirii materne de care a avut parte. Henriette Yvonne Stahl, iubita şi, mai apoi, prietena de o viaţă a scriitorului, consideră că dragostea Olimpiei Iovanache (o femeie, de altfel, „de o inteligenţă ageră, foarte cultă“) a fost excesivă: „îl răsfăţase pe Ion peste măsură, şi nu cred că la temperamentul lui Ion ar fi fost nevoie de un răsfăţ în plus“3. Grecoaică de o frumuseţe legendară4, înzestrată cu o fire răzbătătoare şi cu puterea de a face faţă încercărilor vieţii de care n-a fost lipsită (inclusiv prin pierderea fiului mezin, Nicolae, în 1918), mama şi-a îndemnat de timpuriu fiul: „să nu uiţi că ai capul solid şi să te laşi condus de alţii“5. Ea însăşi având „capul solid“ s-a implicat în administrarea Faclei, trimiţându-i, spre exemplu, fiului aflat la Paris în 1930 scrisori care conţineau adevărate dări de seamă despre conţinutul publicaţiei şi, mai ales, despre starea financiară (deloc fericită) a acesteia6. Ocrotirii materne avea să-i răspundă grija tandră a fiului, care răzbate din unele însemnări din agenda personală sau din scrisorile către Lili Haskil: „Din ‘47 n-am mai fost nicăieri, iar înainte de această dată, de câte ori plecam – şi plecam mereu! – mă gândeam cu grijă la Bucureşti şi la mama pe care o lăsam într-una singură“7.
Cochiliei protectoare îi ia locul drama în toamna anului 1951, când Olimpia Iovanache suferă un accident cerebral, episod trăit ca o lovitură a destinului: „Ce jour – ci, j’ai senti sur ma nuque la poigné du destin. (...) Maman a eu une ataque d’hémiplegie“. Fiul resimte vitregia de a-şi vedea mama transformată într-o „masque figé, tragique“ („ses forces baissent lentement, son intelligence s’égare“) şi de a o însoţi, într-o perioadă plină de privaţiuni (din casă lipsesc lemnele şi, nu o dată, pâinea), spre moarte. Momentul despărţirii definitive este consemnat: „Ma mère est morte le 30 Mai à midi 45, morte dans mes bras. La vie et la mort ne m’intéressent plus. Je n’ai plus peur de rien, ma pauvre maman m’a délivré de la peur, de la nécessité et du désir de vivre“8. Dată fiind legătura strânsă între ei, fiul se numeşte, cu o ironie amară, câţiva ani mai târziu, „un orfelin de 61 de ani, gândindu-mă la mama mea care nu mai este“9.
Suportul dragostei materne n-a putut, însă, compensa absenţa paternă, atât în sensul fizic (tatăl trăind mai ales la ţară, departe de familie), cât şi în cel moral. Venin de mai reţine distanţa timpurie dintre cei doi şi, nu mai puţin, revolta fiului faţă de tată. Dacă în dialogul direct cu părintele sosit pentru puţin timp să-şi vadă băieţii (dar grăbit să ajungă la club, pentru partidele de cărţi), eroul adolescent din romanul autobiografic vorbeşte despre faptul că „nu pot suferi să fiu tratat şi numit ca un băiat de familie“, dorind, prin nonconformismele sale, să scape „de această condiţie penibilă“, în monologul tăcut pe care, exasperat, de fapt, i-l adresează, îl acuză pentru absenţă şi pentru lipsa de autoritate: „nu te ia nimeni în serios, n-ai autoritate“10. Revoltă tânărului exprimă, în fond, nevoia de apropiere şi
încercarea temerară (dar nereuşită) de a ieşi de sub influenţa modelului patern, în condiţiile în care – după cum îi va spune o iubită de mai târziu – „în familia voastră, voi, bărbaţii sunteţi slabi“. Datorită absenţei, dar şi datorită stării de boală, figura paternă este asociată, nu mai puţin, încă din copilărie, cu spaima morţii, care îi „făcuse o inimă de alarmă şi de spaimă la cea mai neînsemnată întâmplare. (...) Împotriva ceasului rău Andrei se înarma cu rugăciuni, iar acum îşi închipuia că trimite, cu puterea gândului, efluvii ocrotitoare asupra tatălui său“. Nu doar adolescentul de sub pavăza ficţională, ci şi bărbatul matur poartă în minte figura tatălui întrucât, crede el (şi notează în agenda personală cândva, în anii ’30): „L’amour paternel beaucoup plus complexe que l’amour maternel. Creuser“. Şi tot aici reţine un moment tulburător, trăit la Braşov, în Caffé Central: „Se apropie de fereastră un cerşetor bătrân care seamănă leit cu tata. Emoţia acestei întâlniri mi-a schimbat cu totul starea sufletească. Sunt năpădit de o mare şi adâncă tristeţe ale cărei izvoare sunt toate răscolite, în mine“11.
Trauma cea mai adâncă care vine din viaţa de familie este moartea fratelui mai mic, care, adolescent fiind, are un fatal accident de călărie. Solarei figuri fraterne i se acordă un spaţiu bogat în Venin de mai, unde este reconstituit şi episodul tragic al morţii sale, petrecut la casa de la ţară a tatălui. Avizaţi de o telegramă imprecisă, fratele mai mare pleacă din Bucureşti împreună cu mama, într-o „goană după vestea cea rea“. La căpătâiul mezinului, acesta ajunge să împărtăşească acelaşi sentiment cu tatăl său: „Au priceput pe urmă că tot ce mai rămâne nu mai are preţ“. De altfel, tragedia care îi loveşte înseamnă, pentru întreaga familie, „începutul singurătăţii“, deşi, pentru dublul ficţional din Venin de mai, întoarcerea la locul morţii ajunge să aibă, în timp, o putere terapeutică: „Se întrema de câte ori venea aici, ca şi cum durerea rară care plana din ce în ce mai depărtat şi mai discret, peste zidurile familiare, peste arborii copilăriei, ar fi avut o magie vindecătoare“. Relaţiile adânci şi complicate care l-au legat de familia sa ajung la expresie nu doar în romanul neterminat, ci ele oferă material, lucrat, e adevărat, în grade mai mari de sublimare, pentru întreaga operă, pentru proză, ca şi pentru poezie, acolo unde motivul fratelui mort revine cu insistenţă.
Este notoriu faptul că Ion Vinea a fost un răsfăţat al femeilor. El s-a putut plânge, cum a şi făcut-o, de altfel, în câteva rânduri în agenda personală, doar de un exces al prezenţelor feminine în viaţa sa. Cu toate acestea, chiar dacă a trăit mai multe istorii de amor în acelaşi timp, s-a simţit vitregit în momentele despărţirilor. Când, după ani întregi de separare de Nelly Cutava, se produce (la începutul anilor ’30) previzibila şi, în mare măsură, dorita despărţire, Ion Vinea notează: „Pas encore divorcés. Dix ans d’agonie – de souffrances, de lutte contre cet amour. Je me rend bien compte que n.(ous) n.(ous) aimions. Pourquoi avoir fait tout cela? Comme tout aurait était autrement si j’avais agi normalement. Côte à côte nous aurions vaincu ensemble. Tranquillité, calme, bonheur peut-être. Avoir employé dix ans de vie commune pour tout gâcher“.
Cu mare dramatism este trăit sfârşitul relaţiei (începută în 1930) cu Henriette Yvonne Stahl. Despărţirea începe în toamna lui 1944, când scriitoarea are iniţiativa separării, după ce un misterios personaj, Le cafard, „lui a tout racontée“, spre spaima partenerului care simte, cu precizie, că: „Ma vie se dezagrége, j’ai l’impression que tout s’écroule“. Se încheie astfel o perioadă de viaţă pe care o califică, în notaţiile din agenda personală cu ajutorul cărora fac această reconstituire, „14 ans d’un rêve si haut“. Momentul culminant al dramei, spre care bărbatul simte că se îndreaptă, cu toate tentativele sale de temporizare şi de împăcare, se produce la jumătatea lunii decembrie. În 15 decembrie, el înţelege cu sfâşiere că: „Perdue – elle est perdue pour moi – je l’ai perdue. Tous ces derniers jours j’en avais le sentiment. Son attitude était étrange et crispée, je devinais qu’elle allait faire un coup de tête, par desespoir, par orgueil, par folie“. Dureroasa certitudine a finalului se instalează cu ocazia unei vizite neanunţate la Henriette, unde întâlneşte un bărbat tânăr: „J’ai trouvé chez elle ce pauvre B. Je ne me suis pas assis. J’ai pretexté q.q. chose pour m’en aller immédiatement. Elle était troublée, tremblante, elle contenait mal son émotion. J’ai été pour ma part très calme, très maître de moi-même. La douleur, c’est à peine maintenant que je la ressus. Je revois tous ces derniers quatorze ans passés auprès d’elle à la soigner, à la diviniser presque. (...) C’est par ma faute qu’elle on se perdre avec un pauvre historien sans talent qui pourrait être son enfant. Un dangeur de basse classe dont elle va devenir l’esclave ridicule“. B. vine de la Băiatul şi îl desemnează, transparent, pe Petru Dumitriu, tânărul de numai 20 de ani.
Deşi consemnează că se simte prea slăbit pentru a reacţiona, chiar a doua zi Ion Vinea o vizitează din nou pe Henriette şi face o energică scenă, alungându-l din casă pe B., precipitând, astfel, foarte probabil, apropierea dintre cei doi: „Je n’oublierai de ma vie ce jour tragique pour moi et grotesque. Je suis alle chez X12 malgré que nous avons décidé – au téléphone – de ne pas nous voir. La porte fermée. Je frappe, on ne m’ouvre pas. F. arrive, et je veux entrer. X vient à me rencontrer en souriant d’un air faux. Je demande: – où est B? Elle me montre la porte de la salle de bain: – il est là, et cherche à s’interposer. – Je l’écarte, je frappe fortement à la porte, j’ordonne: – băiete, ieşi afară! Il réponse d’une voix tremblante de peur: – oui monsieur, je vais sortir tout de suite. Et il sort, µa effet, et se dirige droit vers la sortie. Je veux l’apporter, pour lui botter le cu, alors X le defendant de son corps me dis: – c’est toi qui vas partir, pas lui: c’est lui que j’aime, pas toi! Je reste là, abasourdi, croyant avoir mal entendu. Mais toute son attitude confirmait ses paroles, me révélait ce qui se passait dans son coeur depuis presque un an. Cependant j’ordonne à ce pauvre cabot de sortir. Il m’assurait qu’il eu a grand’hate et me demande avec inssistance, n’osant plus entrer dans la chambre (il se trouvait dans le vestibule), de lui donner ses gants (qui étaient sur le lit). Toute son attention s’était accrochée à ces gants. Je les lui jette à la figure. X montait la garde et m’empechait de l’approcher. Il partit, précipitamment“. Urmează zile în care se simte abandonat şi nopţi de insomnie: „Pas dormi cette nuit à la suite le nouvelle attitude de X. Elle avoue aimer le pauvre saltimbanque“. Cu toate că, după câteva luni, Ion Vinea se îndrăgosteşte de o altă femeie şi se vede şi cu altele, preocuparea pentru Henriette şi defuncta iubire rămân constante. Într-o însemnare din 15 martie 1946, acesta notează, sub titlul ironic, de altfel, Plainte du héros: „Mon X est malade – elle a pleuré dans mes bras – sur notre amour, sur notre sort – sur sa vie. Mon Dieux sauve-là, et sauve moi aussi. Tu sais que mon désir le plus profond c’était d’être à coté d’elle (...). – tu est mon amour dans l’éternité. Je voudrais à toi seule te donner mes forces, ma vie, ma santé“.
Vinea a fost un răsfăţat prin prieteniile pe care le-a legat, începând cu cele legendare, din tinereţe, cu Tristan Tzara, Marcel Iancu, Jacques Costin ori Aurel Buteanu (rămase marile sale repere existenţiale) şi continuând cu celelalte legături statornice care s-au creat de-a lungul vieţii, cu N.D. Cocea, Nicolae Carandino, Ion Barbu, Al. Rosetti, Gh. Jurjea-Negrileşti şi alţii. La baza acestor relaţii s-a aflat nu doar farmecul scriitorului, ci şi discreţia şi devotamentul acestuia, o anumită vocaţie care cred că poate fi numită aristocratică a prieteniei, pe care a încercat s-o schiţeze Gh. Jurjea-Negrileşti, amintindu-şi, între altele, replica emblematică a acestuia: „«Nu-mi discut prietenii», mi-a răspuns Vinea fără emfază sau solemnitate, dar categoric“13. A fost vitregit de toate acestea în ultimii ani ai vieţii, când s-a simţit foarte singur (deşi nu i-au lipsit tinerii admiratori), într-o Românie care nu mai îngăduia figurile princiare şi prieteniile fără frontiere, în toate sensurile (inclusiv geografic). Deznădăjduit, în 1961, odată cu emigrarea lui Jacques Costin, îi mărturiseşte prietenei Lili Haskil, ea însăşi stabilită în Occident: „Nimeni nu mi-a rămas şi nimic din trecuta mea viaţă (...) îmi dau seama că viaţa mea e lângă voi. Ce-a mai rămas de trăit nu înseamnă mai nimic“14.
Ion Vinea a fost un răsfăţat prin certa şi precocea sa înzestrare literară şi un vitregit prin incapacitatea de a o fi adus la timp la expresie publică. Pe lângă lentoarea ritmului său creator şi marea exigenţă artistică, nu poate fi trecut cu vederea sentimentul zădărniciei pe care scriitorul l-a cunoscut (şi l-a exprimat, de altfel) de timpuriu, în însemnări personale, în pagini de publicistică şi, mai târziu, în opera literară. Într-un portret pe care i-l face în 1980, Geo Bogza reţine într-o manieră alegorică această latură a personalităţii scriitorului: „Cel mai îndepărtat strămoş al lui Ion Vinea a fost acel straniu personaj din timpul celor mai vechi legende, care n-a participat la construcţia Turnului Babel, care, privind forfota mulţimii cuprinse de frenezia unei acţiuni enorme şi nesăbuite, s-a tras mai deoparte şi în sine însuşi gândind: – Ce zădărnicie!“15.
Paradoxul este că, deşi a cunoscut sentimentul dizolvant al lipsei de sens, Ion Vinea a fost un constructor, atât în sensul instituţional (prin crearea constantă a unor reviste şi publicaţii de prim rang), cât şi în sens propriu-zis artistic, prin crearea unei opere unice şi originale.
(Fragment dintr-o carte
aflată în pregătire)
*
1. Şerban Cioculescu, Ion Vinea, în Glasul patriei, an IX, nr. 21, 20 iulie 1964.
2. Paul Georgescu, Formula unui surâs, în România literară, nr. 36, 2 septembrie 1971, p. 8.
3. Mihaela Cristea, Realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Bucureşti, Minerva, 1996, p. 170.
4. Frumuseţea fatală a Olimpiei Iovanache este evocată de prietenul lui Ion Vinea, Gh. Jurgea-Negrileşti, fiindu-i cunoscută din istoriile familiei sale: „Cea pentru care s-a împuşcat Victor Andreici Petrof (dar n-a murit) de la Legaţia Rusă din Bucureşti, cea pentru care bunicul meu, Kartamyschew, a vrut să divorţeze de bunica, iubita lui Dundas, consulul englez din Galaţi, nobil englez scăpătat“. (Troica amintirilor. Sub patru regi, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Bucureşti, Cartea Românească, 2007, p. 396).
5. Olimpia Iovanache, scrisoare nedatată către Ion Vinea (se poate presupune după îndemnuri că a fost expediată în prima tinereţe a scriitorului), păstrată în fondul Ion Vinea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, nr. de inventar 11807.
6. Setul de scrisori expediate de Olimpia Iovanache se păstrează în fondul Ion Vinea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, nr. de inventar 21075.
7. Scrisoarea lui Ion Vinea către Lili Haskil, datată Bucureşti, 16 sept. 1957, înregistrată la Muzeul Judeţean „Teoharie Antonescu“ din Giurgiu cu numărul 4014.
8. Carnet cu însemnări personale, păstrat în fondul Ion Vinea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, nr. de inventar 18921.
9. Însemnare dintr-un jurnal inedit, citată de Gheorghe Sprinţeroiu (fără a indica sursa) În Tabelul cronologic al volumului antologie îngrijit de el, Ion Vinea, Bucureşti, Eminescu, 1986, p. 210.
10. Ion Vinea, Venin de mai, Cluj, Dacia, 1971, p. 163 şi p. 167.
11. Carnet cu însemnări personale, păstrat în fondul Ion Vinea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, nr. de inventar 18921.
12. În agenda personală, Ion Vinea întrebuinţează litere greceşti pentru iniţiala femeilor din viaţa sa. „X“ e aici, aşadar, „H“, de la Henriette.
13. Gh. Jurjea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi, ed.cit., p. 385.
14. Scrisoarea lui Ion Vinea către Lili Haskil, datată Marţi 31 Oct(ombrie) 61 Buc(ureşti), înregistrată la Muzeul Judeţean „Teoharie Antonescu“ din Giurgiu cu numărul de inventar 4035.
15. Geo Bogza, Prinţul, în România literară, anul XIII, nr. 16, 17 aprilie 1980, p. 7.
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758.
