Bucurestiul Cultural, nr. 8/2008 (II)

CARMEN MUSAT

De noi depinde sa ne facem cunoscuti

Cum v-a venit ideea Proiectului de Tra­­du­cere al Observatorului cultural?

Ideea de a promova literatura ro­ma­na in afara tarii o aveam, cred, de foarte multa vreme. Ea a prins insa con­tur tot mai ferm dupa vizita mea in Polonia, din septembrie 2005 - cand, la invitatia Institutului Cultural Polo­nez, am avut ocazia sa vad cum fac po­lo­nezii acest lucru - si dupa intalnirea fasta cu Jean Harris, al carei entuziasm pentru cultura noastra si a carei energie pentru finalizarea unui proiect sunt realmente contagioase. Am pornit intai cu postarea pe site-ul Observatorului cultural a unor rezumate, in engleza si in franceza, a principalelor ar­ticole din revista. Apoi, dat fiind interesul lui Jean pentru operele scriito­ri­lor romani, din care ea traduce deja, m-am gandit ca am putea incerca sa for­mam o echipa de traducatori nativi, pentru mai multe limbi straine, care sa traduca regulat fragmente din ope­rele acestora, dar si opinii critice, eseuri despre literatura romana etc.

Cum va arata site-ul si cand va deveni functional?

Initial am crezut ca o structura de blog va fi suficienta pentru ceea ce ne do­ream. Am constatat ulterior ca vrem, de fapt, mult mai mult decat atat, ca ne dorim sa realizam o baza de date con­sistenta, iar blogul nu oferea faci­li­ta­tile de care noi aveam nevoie. Am vorbit atunci cu echipa de la SoftHost, care a reconstruit site-ul revistei noas­tre, sa realizeze un site functional, prie­­tenos, usor de accesat si care sa func­tio­neze, in primul rand, ca o baza de date pentru toti cei interesati sa citeasca literatura romana intr-o limba straina si sa afle informatii despre scriitorii romani. Site-ul nostru va fi des­tinat, in principal, editorilor, redactorilor, criticilor si scriitorilor stra­ini. Cu unii dintre acestia avem deja con­tacte si am stabilit parteneriate. Ceea ce mi s-a parut extraordinar a fost reactia entuziasta cu care au in­­tam­pinat proiectul nostru, dovada ca in­teresul pentru literatura romana exis­ta in afara si ca de noi depinde sa ne facem cunoscuti. Cu ajutorul celor de la SoftHost - profesionisti impecabili, carora le sunt recunoscatoare pen­­tru modul in care au inteles sa se implice si sa ne sustina - speram ca peste o luna, adica la inceputul lui septem­­brie, sa devenim vizibili online.

Ce rezultate asteptati?

Sper intr-un dialog autentic cu par­te­nerii nostri din exterior, sper ca, in acest mod, sa oferim scriitorilor ro­mani sansa de a fi cititi - in primul rand - de cei care, in afara tarii, au posibilita­tea de a-i publica. Proiectul Observatorului cultural isi propune sa intermedie­ze difuzarea operelor literare roma­nesti in strainatate. Noi nu vom publi­ca decat fragmente din aceste opere, ast­fel incat posibilii editori straini in­te­resati de ceea ce vor citi pe site-ul nos­tru - care va contine, in afara frag­men­telor literare traduse si eseuri cri­ti­ce, date biobibliografice, informatii de­­spre traducerile din literatura ro­ma­na aparute deja si despre prezen­te­le scriitorilor nostri in lume, ecouri ale acestora etc. - sa contacteze ulterior editurile romanesti care detin drepturile de copyright, ICR-ul care are programe de finantare a traducerilor si, de ce nu, pe autorii insisi. Repet, reac­tii­le pe care le-am primit pana acum din partea partenerilor nostri din afa­­ra ma indreptatesc sa fiu optimista.

Ce legatura exista intre revista si acest proiect si cum vedeti relatia cu ICR?

Legatura intre Observator cultural si acest proiect este una directa: sus­ti­nem proiectul de traduceri nu doar din punct de vedere logistic, ci ne im­pli­cam si in selectarea autorilor si a operelor din care vor fi traduse fragmente. Evident, nu vom putea iesi simultan cu toti autorii pe care-i avem in vedere. Site-ul nostru va fi imbogatit per­manent, va fi actualizat mereu, iar in afara autorilor-pilot - tradusi, adi­­ca, in toate cele sapte limbi, cu ace­lasi fragment - vor exista, la propunerile traducatorilor, si alte texte, si alti autori. Speram ca, in scurt timp, sa putem oferi o baza de date din care sa nu lipseasca informatiile necesare de­spre literatura romana. Ne vom con­cen­tra atentia asupra acelor autori care nu au beneficiat pana acum de vreo traducere intr-o limba straina, desi valoarea operei lor este incontestabila (cum ar fi Mircea Horia Simionescu, Mircea Nedelciu, Stefan Agopian, Razvan Petrescu s.a.), dar si asu­­pra autorilor din care s-a tradus relativ putin (Gheorghe Craciun, Stelian Ta­nase, Gabriela Adamesteanu, Florina Ilis etc.) si, nu in ultimul rand, asu­pra autorilor tineri, care au debutat cu dreptul (Adrian Chivu este un ast­fel de exemplu). Nu ne propunem sa promovam edituri, ci autori. Pentru ca nu vrem sa batem la usi deschise deja, nu vom posta traduceri din carti deja publicate de editurile straine, dar vom mentiona in dreptul numelui fie­­carui autor traducerile aparute (si vom pune, desigur, copertele acestor carti). Nimic nu se poate face dintr-oda­ta, totul este de facut si, in acest sens, cred ca eforturile noastre trebuie sa fie convergente. Criteriul nostru absolut este valoarea cartii si capacitatea aces­­teia de a starni interesul publicului stra­in. Avem scriitori foarte buni - unii au avut sansa de a fi deja tradusi, altii nu - si cred ca, daca putem dema­ra ceva in acest sens, atunci ar fi imoral sa nu o facem. Cred ca initiativa ICR de a sustine traducerile din literatura romana este extrem de importanta, iar rezultatele nu au intarziat sa apara. De altfel, pe site-ul nostru va exista un link catre Centrul Cartii si catre proiectele ICR, pentru ca mi se pare esential sa sustinem ceea ce deja exista si sa incercam, pe cat posibil, sa contribuim impreuna la promovarea literaturii romane. Nu ne propu­nem sa luam noi totul de la capat si nici sa ne asumam prioritati sau merite absolute. Sunt foarte multe lucruri pe care le putem face impreuna, cola­bo­rand cu toate institutiile interesate sa promoveze valori, si nu doar interese de grup. ICR a dovedit, in ultimii trei ani, ca este o astfel de institutie, are proiecte de anvergura si logistica necesara pentru a le duce la bun sfarsit. Nu ne propunem sa facem concurenta acestor proiecte, ci sa contribuim, cu mijloacele noastre, la difuzarea litera­tu­rii romane in afara tarii.

FLORIN BICAN

Traducerea este forma perfecta de lectura

N. 29 martie 1956, Bucuresti • Universitatea Bucuresti, Fa­cultatea de limbi si literaturi straine, Sectia engleza-ru­­sa, absolvita cu licenta: The Expressive Recurrence of Water in the Works of James Joyce (1976-80) • profesor de limba rusa la Scoala Generala Mihailesti, Giurgiu (1980-83); tra­ducator, or­ganizator cursuri de limba engleza la Institutul de Cer­ce­tari si Proiectari pentru Gospodarirea Apelor (1983-90); secretar pentru probleme de presa si relatii in­ter­na­tionale la Uniunea Scriitorilor din Romania (1990-93); se­cretar literar, Teatrul de Comedie, Bucuresti (1991-92); con­ferinte susti­nu­te ca invitat al Universitatii din Augsburg (1992); invitat al United States Information Agency pentru a vi­zita diverse uni­versitati si institutii culturale din Statele Uni­te si pentru o serie de intalniri cu scriitori americani (1993); asistent, Catedra de limba engleza, Universitatea Bu­curesti (1993-95) • din 1995, stabilit în Germania, Augsburg: profesor de lim­ba romana pentru specialistii trupelor americane sta­tio­na­te în Augsburg (1996); profesor de limba engleza la Kolping Akademie si Volkshochschule, Augsburg, Bayrische Aus­sen­han­del­akademie, München (196-2001); profesor de en­gleza la Ru­dolf-Steiner-Schule Gröbenzell, München (2001-2005); coordonatorul programului ICR pentru pregati­rea tinerilor tra­ducatori straini în vederea traducerii scriito­ri­lor romani în limbi straine (2006-2008) • Traduceri din limba engleza in limba romana: Proza: An­gela Lambert, Love among the single classes (roman). Poezie: Lewis Carroll, The Hunting of The Snark, Jon Sil­kin, John Bet­jeman, Robert Frost etc. • Tradu­ceri din limba romana în limba engleza: Description of a struggle (antologie de proza est-europeana, Picador/Vin­tage, 1994): Mir­cea Cartarescu, Stefan Agopian, George Cus­narencu; poe­zie romana contemporana pentru pu­blicatii din Marea Bri­tanie si Statele Unite (Mircea Dinescu, Ana Blan­diana, Ste­fan Augustin Doinas, Mariana Ma­rin, Florin Iaru); poezie, proza, eseuri pentru revistele In­sti­tutului Cultural Ro­man, The Golden Bough si Plural (Dimitrie Cantemir, Ioan Bu­dai-Deleanu, Anton Pann, George Ba­co­via, Tudor Ar­ghezi, George Toparceanu, Miron Radu Paraschivescu, Leo­nid Dimov, Ion Barbu, Gellu Naum, Virgil Ma­zilescu, Ion Creanga, Mi­hai Eminescu, Ion Slavici, Marin Preda, George Cali­nes­cu, Mircea Cartarescu, Mircea Ne­del­ciu, Bedros Horasangian, Daniel Banulescu, Stefan Agopian, Nicolae Manolescu, Andrei Plesu, Horia-Roman Patapievici etc.) Tradu­ce­rea în engleza a versurilor alchimice ale lui Alexander von Bernus; a Car­tii cu Apolodor de Gellu Naum, a unor fragmente din romanul Baiuteii de Filip si Matei Florian si din Nascut în URSS de Va­sile Ernu • A mai publicat articole si eseuri pe teme cultural-politice în periodice romanesti, britanice si americane (Dilema Veche, 22, The Spectator, The National Review, Index on Cen­sorship, Scotland on Sunday etc.) si volumul Cantice mar­la­nesti, 2007, Editura Humanitas

In doi ani de cand esti aici, ai devenit un nume reper pentru programele de sus­­ti­nere a culturii romane in strainatate. Ai venit, din cate stiu, ca sa organizezi bur­sele si cursurile de traducatori. Spune-mi te rog cum s-au petrecut lucrurile, de ce era nevoie de aceste programe si cat de greu a fost sa le demarezi.

Cei doi ani se vor face trei peste câteva luni. Privind in urma cu onestitate, pot doar sa constat ca lucrurile s-au petrecut asa cum au vrut ele - iar daca au iesit bine, este o dovada ca sosise momentul ca aceste programe sa fie demarate. S-a manifestat aici fenomenul cunoscut in limba engleza sub numele de serendipity. In lim­ba romana nu exista un cuvânt echi­valent, dar profit de ocazie sa-l in­troduc: serendipitate... Este vorba de jo­cul unor factori disparati care se con­juga aleator pentru a genera efecte pozitive in situatii de obicei critice. Statistic vorbind, situatia traducerilor din literatura româna era critica, iar programele Institutului Cultural Ro­mân au facut spectaculos de mult pentru a remedia situatia. Acest gen de programe pentru traducerea litera­tu­rii române in strainatate sunt necesare pentru ca inca nu s-au inventat traducatori-roboti care sa poata face fata onorabil unei traduceri de rutina, daramite unei traduceri literare. O alta posibilitate de a ne propaga literatura ar fi fost predarea masiva a lim­bii române in strainatate pâna când un procent suficient de mare al popu­latiei de acolo ar fi cunoscut-o su­ficient de bine pentru a citi si aprecia literatura româna in original. Un atare demers ar fi ridicat insa insurmontabile probleme de ordin logistic. Asa ca ne-am gândit sa inoculam literatura româna in doze mici unor subiecti selectionati ad-hoc si sa lasam serendipitatea sa se manifeste. Un asemenea proiect prezinta avantajul de a fi rea­lizabil intr-o masura mult mai mare decât robotii-traducatori si campania lingvistica despre care vorbeam mai devreme. S-a dat asadar sfoara-n tara - sfori in tari, mai exact - pentru atragerea unor viitori traducatori, pur­tatori si diseminatori de literatura ro­mâna chiar din tarile private de aceasta literatura. Mi s-a parut totdeauna ciudat ca cei care deplâng primii faptul ca literatura româna nu este tradusa in strainatate par a fi toc­mai cei care ar putea-o citi la fel de bine si in original. N-am auzit astfel de plângeri venind din partea unor po­ten­tiali beneficiari mondiali ai unor tra­duceri din literatura româna. M-am intrebat chiar de ce sa fie tradusa literatura româna in alte limbi, daca acolo nimeni nu plânge dupa ea. Singurul motiv obiectiv-respectabil mi se pare cel invocat de catre George Mallory pentru ascensiunea Everestului - pentru ca exista. Iar literatura ro­ma­na, fie ca-i tradusa sau nu, exista - si inca bine. Iata de ce initiativa Institutului Cultural Român de a oferi unor traducatori din alte spatii lingvistice sansa de a se forma si de a lucra in spatiul care a generat si genereaza literatura româna mi se pare de doua ori generoasa: o data fata de tra­du­catorii in cauza si publicul lor tinta caruia ii faciliteaza accesul la o literatura care altfel i s-ar refuza, si o data fata de mult si pe nedrept marginalizata literatura româna, care capata astfel posibilitatea sa se defineasca in­­tr-un context mai amplu, ca sa nu zic global. Ceea ce nu inseamna ca traducerea valideaza opera si nici ca fluen­ta traducatorului in limba-tinta valideaza automat traducerea. Daca valoarea nu exista din start, traducerea nu i-o poate conferi, desi teoretic opera tradusa poate fi superioara origina­lu­lui. Ma indoiesc insa ca s-a nascut, sau se va naste, traducatorul care sa faca bici din opera poetica a lui A. Toma.

Ce diferenta este intre bursele junior si senior? Cui se adreseaza?

Bursele ICR pentru traducatori se adreseaza atât traducatorilor pro­fe­sio­nisti, cât si celor in formare. Statutul de profesionist presupune publicarea anterioara a unor traduceri din litera­tu­ra româna sau un contract incheiat in acest sens cu o editura straina. Beneficiarii acestui tip de burse au astfel posibilitatea sa lucreze linistiti si sa se documenteze la fata locului, daca traducerea ridica probleme de do­cumetare. Ca sa nu mai vorbim de posibilitatea de a consulta direct autorul... La aceasta sectiune se ofera anual sapte burse, solicitantul putând sa opteze pentru o perioada de o luna sau doua. Traducatorii in formare vin in doua serii de câte zece bursieri pentru o perioada care incepând din acest an s-a redus de la trei la doua luni: mai - iunie si octombrie - no­iembrie. In acest timp ei locuiesc in­­tr-un fel de cantonament la Complexul Mogosoaia, unde au loc o mare par­te dintre cursurile care li se ofera, pre­cum si intâlnirile cu scriitorii dis­cu­tati. Cursurile constau dintr-o serie de discutii cu caracter introductiv pe mar­ginea teoriei si practicii traducerii, insotite de sesiuni de analiza de text in vederea traducerii. Pe masura ce bursierii se fixeaza asupra unui text si se angajeaza in traducerea lui efec­tiva - fie ca exercitiu, fie ca pream­bul al unui proiect concret - ma intâlnesc cu ei pentru consultatii individuale care uneori se pot prelungi pe parcursul câtorva ore. Intre timp ceilalti citesc sau lucreaza pe cont propriu, discuta, se plimba prin parcul palatului sau ies pe teren pentru a contacta populatia locala din Mogosoaia - o experienta cel mai adesea benefica din punct de vedere uman si lingvistic. Ceea ce nu inseamna ca stam tot timpul la Mogosoaia. Un microbuz pus la dis­pozitie de catre ICR ne asigura zilnic transportul la Bucuresti, unde bur­sierii au acces la viata culturala si mon­dena a Capitalei - desi unii, ani­mati de un simt antropologic mai intens, prefera discoteca din Dârza. Literatura româna este abordata sincronic in cadrul unor cursuri tinute de Luminita Marcu si Paul Cernat. La aceste cursuri autorii prezentati sunt plasati in contextul general al literaturii române, dar se discuta in principal autori cu care bursierii se pot intâlni si dezvolta relatii personale. Acest gen de relatii s-au dovedit ines­timabile pentru o traducere optima. In plus, traducatorii in formare se intâlnesc cu editori, frecventeaza cur­suri de literatura româna la Universitate, colaboreaza cu catedrele facultatilor unde se predau limbile din tarile lor, merg la muzee, spectacole, expozitii, restaurante, discoteci, chefuri... Au fost cazuri când tra­du­ca­tori care ar fi putut veni ca profesio­nisti au preferat sa se integreze unei serii de traducatori in formare, pentru a beneficia de contactele care se faciliteaza astfel, dar si de atmosfera de tabara. Au fost si situatii in care fosti traducatori in formare au revenit ca profesionisti - de exemplu tra­du­catorul polonez Szymon Wcisło, care a primit in aceasta primavara o bursa de profesionist pentru a termina traducerea romanelor Degete mici de Filip Florian si Baiuteii de Filip Flo­rian si Matei Florian, la care a inceput sa lucreze in toamna lui 2006, când a venit ca traducator in formare. Ambele romane urmeaza sa fie publicate in Polonia inainte de sfârsitul aces­­tui an. O conjunctura favorabila a fost anul acesta si prezenta aproape si­multana la Mogosoaia a trei tradu­ca­tori profesionisti - in afara de Szymon Wcisło, s-au aflat acolo Gerhardt Csejka (Germania), recent distins pen­tru traducerea primului volum al Orbitorului lui Cartarescu cu prestigiosul premiu al fundatiei Nordrhein Westfallen, si Patrick Camiller (Marea Britanie), care printre cele aproximativ optzeci de carti traduse - nu toate din limba româna - semneaza si mult elogiatele traduceri ale Jurnalului lui Mihail Sebastian si ale unor romane de Dumitru Tepeneag. Stagiul petrecut la Mogosoaia de acesti traducatori de marca a coincis cu prezenta acolo a grupei de traducatori in formare, prilej cu care profesionistii au contribuit sistematic la initierea novicilor, punându-se astfel si bazele unor colabo­rari viitoare. O sesiune de burse nu se termina odata cu plecarea bursierilor pe la casele lor. Atât autorii cu care lu­crea­za, cât si fostii lor profesori men­tin legatura cu ei pe Internet. La rândul meu imi continui si eu sesiunile de consultatii cu fostii bursieri tot pe aceasta cale - activitate care ia amploare de la o serie la alta. Si nu pu­tini au fost bursierii care au revenit pe cont propriu in România in lega­tu­ra cu traducerile la care lucreaza.

Care au fost dificultatile? Dar reusi­tele?

Inainte chiar de rezultatele concretizate in carti traduse si publicate in strainatate, as spune ca marea reu­sita a programului ICR de burse pentru traducatori este reteaua de relatii interpersonale stabilite, o retea in con­tinua expansiune, care tinde sa devina o foarte eficienta masina de promovare a literaturii române in strai­na­tate. Aceasta retea reprezinta si un excelent teren pe care sa se poata manifesta serendipitatea - doar asa se poate explica faptul ca prin cei aproximativ patruzeci de bursieri in formare veniti in ultimii doi ani sunt in curs de traducere si publicare aproximativ treizeci de titluri, in afara apa­ri­tiilor in periodice. Iar numarul lor este in crestere. E de asteptat ca pe baza aparitiilor sa urmeze noi solici­tari. Sper sa identificam si sa formam in continuare traducatori care sa faca fata acestor solicitari, precum si solici­ta­rilor din spatii lingvistice inca neabordate. As introduce aici un exemplu de reusita: Ileana Pop din Italia, sosita ca traducator in formare in seria de bursieri din aceasta primavara, a ve­nit chitita sa traduca in italiana cartea Lilianei Corobca Un an in paradis. Dupa ce, in timpul stagiului, a con­vins mai toata grupa s-o citeasca si sa traduca fragmente din ea, a reusit sa convinga si o editura italiana, cu ai carei reprezentanti s-a intâlnit la Bookfest, sa o publice. Aceeasi editura si-a exprimat interesul fata de alti doisprezece autori recomandati de Ilea­na, care face si oficii de agent literar voluntar in Italia si Spania. Binein­­teles ca reusitele actuale nu pot fi atri­buite exclusiv traducatorilor. La nivelul ICR functioneaza deja niste sinergii prin intermediul celorlalte programe care promoveaza literatura româna in strainatate: Translation and Publication Support, 20 Authors, Publishing Romania. Institutele culturale române din strainatate contribuie substantial prin personalul lor la pro­movarea literaturii române. Participarea ICR la targurile inter­natio­na­le de carte este de asemenea un instrument redutabil de promovare. Nu ma pot abtine sa nu remarc ca tradu­ca­torii nostri in formare sunt impli­cati activ si entuziast in toate aceste ac­tivitati. E drept ca asemenea activi­tati necesita o finantare consistenta, iar disparitia sau chiar diminuarea fon­durilor alocate derularii lor ar avea efecte catastrofale, anulând dintr-o lovitura credibilitatea de care am ajuns sa ne bucuram. Dar prefer sa nu ma gândesc la asta.

Cum gasesti Romania dupa 2 ani de stat aici? Ce ai vazut? Ce mai vrei sa vezi?

Nu am lipsit din tara decât vreo 15 ani, pe parcursul carora am revenit su­ficient de des ca sa pot tine pasul cu transformarile care, indiscutabil, au avut loc. România pare ireversibil ra­cordata la un circuit international al valorilor, pe care il imbogateste cu o identitate proprie. Faptul ca suntem inca la inceputul afirmarii genereaza un zel care uneori tinde sa scape de sub control. Dar preocuparea de a arata lumii de ce suntem in stare nu este neaparat un lucru rau. Am tot vazut prin ziarele pe care le citesc pasagerii metroului bucurestean - eu unul sunt alergic la presa de când ne pu­neau in armata s-o citim cu forta - titluri care semnaleaza triumfal cazuri de pozitionare a României in con­stiin­ta mondiala. Se consemneaza acolo cu mândrie performantele unor oa­meni - o data era vorba si de niste cai - din România, care - citez din me­mo­rie - au uimit, inspaimântat, innebunit, impresionat, emotionat, cutremurat zone neromânesti - Europa, Oc­cidentul, Canada, America. Ei bine, as vrea sa vad intr-o zi acolo un titlu care sa anunte cu litere mari, dar mari de tot, ca un scriitor sau o scriitoare din România a uimit, inspai­mân­tat, innebunit, impresionat, emo­tio­nat, cutremurat restul lumii...

Din cate s-a anuntat, tocmai te-ai ocupat de o intalnire cu o agentie din Tur­cia. Cum au decurs lucrurile, ce rezultate astepti?

Intâlnirea din Turcia a fost organizata de catre ICR Istanbul la sugestia si cu ajutorul doamnei Nermin Mollao­ğlu, directoarea agentiei literare Kalem. Domnul profesor doctor Mihai Ma­xim, directorul ICR Istanbul, si doamna Magda Craciun, coordonator de proiect, care se ocupa de promovarea literaturii române in zona, au pregatit impreuna cu doamna Mollao­ğlu un workshop de traduceri literare combinat cu o serie de vizite la edituri reprezentative din Istanbul. A devenit evident ca in Turcia exista interesul de a cunoaste si de a consuma lite­ra­tura româna. In plus, exista si po­tentialii traducatori, formati sau in curs de formare, chiar daca româna nu este obiect de studiu in universi­ta­tile de acolo. Meritul este al minori­ta­tii turce din România... Cei cu care am discutat a primit esantioane de literatura româna traduse in engleza si asteapta in continuare materiale si­mi­lare traduse in limbi de circulatie sau in turca, desi ar prefera sa porneasca de la un produs finit in engleza, franceza sau germana atunci când iau o decizie editoriala. Pâna una-alta, astept ca cel putin doua traducatoare in limba turca sa vina in aceasta toamna la Bucuresti ca bursie­re ale programului ICR pentru tradu­ca­tori in formare. Vazând cât de coordonat lucreaza acolo traducatorii, editorii, agentii literari si ICR Istanbul, sper ca serendipitatea sa se manifeste cât de curând si in forta...

Alte implicari in activitatea ICR. Fun­da­tiile partenere (cea a lui Mircea Dines­cu).

Implicarile sunt in multe cazuri spontane. Doamna Doina Mândru, directorul Complexului Palatele Brânco­ve­nesti, ne asigura, de exemplu, in cadrul unui parteneriat cu ICR, cazarea gratuita la Mogosoaia si accesul nelimitat la salile de curs de acolo. Iar in­­cepând cu seria din aceasta prima­va­ra, bursierii beneficiaza si de masa gratuita - mic dejun si cina -, ca expresie pura a simpatiei de care se bucura acest program. Parteneriatul cu Fundatia pentru Poezie Mircea Dinescu a fost si el rezultatul unei simpatii spontane. Mircea Dinescu ne pune la dispozitie conacul sau de la Ce­tate, unde ne retragem cam o sap­ta­mâna sa lucram la traduceri, sa di­se­cam câte un scriitor pe care il luam cu noi la pachet, in volum si in trup, si sa ne bucuram de rasfatul gastronomic si nu numai, oferit de poetul-agricultor, cum se prezinta Mircea Di­nes­cu bursierilor. Exista si parteneriate conturate mai difuz, ca de pilda cel cu Muzeul Taranului Român. Vizi­tele acolo s-au soldat pe parcursul mai multor serii cu apropierea de an­ga­jatii muzeului, scriitorii Calin Torsan si Cosmin Manolache, cu care serii succesive de bursieri s-au imprietenit si continua sa pastreze legatura, unii dintre ei contribuind chiar la Caietele publicate de MTR. Nu stiu daca aici s-ar putea vorbi de un parteneriat, dar bursierii nostri sunt invitati con­stanti ai postului de radio România Cultural. Editurile Polirom si Humanitas s-au implicat la rândul lor in acest program, furnizându-le bursierilor carti gratuite. Si tare m-as bucura sa vad si alte edituri procedând la fel - bursierii isi cumpara carti ca dis­pe­ra­tii si bursele lor sunt totusi limitate... Mai exista un fel de parteneriat, neo­ficial, pe care n-as vrea sa-l omit: restaurantul zis "Macelarie” din Mogo­soa­ia, frecventat asiduu de bursierii neve­ge­tarieni. Unii dintre ei, chiar si când revin in România doar pentru câ­te­va zile, nu rateaza o vizita la Mace­larie.

Ce s-ar mai putea face? Fondurile sunt suficiente ?

Sunt, fara indoiala, lucruri care ar mai trebui facute. Dar necesitatea lor devine evidenta pe masura ce avanseaza programul si depinde foarte mult de structura fiecarei grupe. Daca ne pastram deschiderea si flexibilitatea - si daca fondurile se vor alinia la provocarile cu care ne confruntam, iar legislatia in baza careia functio­nea­za ICR nu va frâna acest proces -, sunt sigur ca vom putea face tot ce tre­buie facut pentru ca acest program sa atinga o productivitate maxima. Programul trebuie lasat, stimulat chiar, sa se dezvolte. Aceasta ar putea presu­pune la un moment dat fonduri suplimentare. Ma gândesc la facilitarea re­ve­nirii fostilor bursieri in România si in afara stagiilor de burse prevazute, pentru proiecte de traducere individuale care nu se incadreaza in progra­mele existente, dar si pentru workshop-uri la care sa se intâlneasca cu colegii lor din alte serii, pentru a avea schimburi de opinii, care pâna acum s-au dovedit foarte productive in elaborarea unor strategii de promovare.

Tu insuti esti un traducator excelent. Povesteste experienta ta anterioara ICR si proiectele actuale, sper sa mai ai timp pentru ele.

Faptul ca sunt traducator - iti mul­tu­mesc pentru acordarea calificativului "excelent" - se datoreaza unui instinct care, sincer sa fiu, nu stiu cum s-a declansat. In mod ciudat, acest instinct se manifesta mai degraba vis-à-vis de textele in limba româna, pe care simt o pornire necontrolabila de a le traduce in engleza - indiferent de text. Pâna si la Cetate, ascultând un taraf de lautari, m-am surprins incercând sa gasesc un echivalent englez convingator pentru versurile lor. Traducerea instinctiva in engleza este boala veche la mine - dateaza cam de pe vremea când am inceput sa visez in engleza, asta se intâmpla pe la sfâr­si­tul liceului... Sper ca traducerile mele au mai evoluat intre timp, desi totdeauna au fost ca mesajele lansate de naufragiati in sticle. Nu aveau un "adrisant" precis. Dar am descoperit cu aceasta ocazie ca traducerea este forma perfecta de lectura si, pâna in ziua de azi, chiar daca nu astern nimic pe hârtie, abordez tot ceea ce citesc ca pe un text de tradus. Am colaborat cu patima la publicatiile ICR The Golden Bough si Plural, cu traduceri in engleza de la Ioan Budai Deleanu la Leonid Dimov, de la Cantemir si Creanga la Cartarescu si Calin Torsan. In 1993 mi-au aparut primele traduceri din literatura româna in antologia Description of a Struggle, publicata de editurile Picador (Marea Britanie) si Vintage (Statele Unite). Pentru traducerile in limba româna ma simt atras de textele imposibile, cum ar fi Lewis Carroll, The Hunting of the Snark, sau T.S. Eliot, Old Pos­sums Book of Practical Cats. Trecând la proiecte, am terminat traducerea Cartii cu Apolodor a lui Gellu Naum si caut o editura interesata... Dar proiec­tele sunt o tema la care nici nu in­­draznesc sa ma gândesc, pentru ca ma deprima din cauza lipsei de timp. Lu­crez la traducerea Tiganiadei lui Budai Deleanu si la Cânticele tiganesti ale lui Miron Radu Paraschivescu. Edi­tura Dalkey Archives din Statele Unite m-a acceptat ca traducator cu sta­tut de vorbitor nativ. Sper sa-mi apa­ra la ei traducerea prozelor scurte ale lui Lucian Dan Teodorovici. Im­­preu­na cu Jean Harris am inceput sa lucram la traducerea Derapajului lui Ion Manolescu, tot pentru Dalkey Archives. Tot cu ea voi lucra la traducerea prozei lui Stefan Banulescu din vo­lumul Iarna barbatilor. Si proiecte as mai avea, dar ma tem ca s-o-nsera... Cum spuneam, din cauza contractiei tim­pului, simpla lor enumerare ma in­dis­pune. Parafrazându-l pe poet, mai ca-mi vine sa zic ah, de ce n-am zece vieti, sa te traduc, literatura... De aceea, ca sa m-asigur ca literatura va fi cât de cât tradusa, prefer sa ajut la mo­bilizarea si instruirea unor trupe de traducatori.

Grupaj realizat de Gabriela Adamesteanu

IOANA IERONIM

Viata ireductibila a cuvintelor

Trei dintre piesele volumului de tea­tru scurt al Savianei Stanescu au fost tra­­duse din limba engleza, celelalte au fost scrise in limba romana. Tradu­cand pie­sele respective spre publicare in edi­tia pregatita de Iulia Popovici la Editura Cartea Romaneasca, am avut oca­zia sa-mi confirm impresia despre mo­dul Sa­vianei Stanescu de a utiliza in­stru­men­tul special si specific al noii ei limbi de expresie, engleza: ea scrie in limba engleza ca un tintas de elita al esen­tei cuvintelor. Cuvinte pe care autoarea le ale­ge cu un simt acut al ac­tua­litatii. Cu o ureche infailibila pentru oralitatea de ul­tima ora, sclipind in toate nuantele si di­versitatea momentului. Desi relativ nou instalata in orizontul acestei limbi, scriitoarea are ca­pa­citatea de a utiliza energia, dinamica, plasticitatea si po­ten­tialul sintetic al englezei cu atata efi­cien­ta dramatica si precizie, incat aceas­­ta calitate este observata si admirata chiar de vor­bitorii nativi, de autoritati ale teatrului american contemporan. Sa se da­toreze aceasta performanta chiar fap­­tului ca limba este privita de strain cu un ochi proaspat si fara prejudeca­­ta, care vede dincolo de oxizii instalati in se­cole de utilizare? Probabil ca da. Exis­­ta exemple clasice: Joseph Conrad, polo­ne­zul, in literatura britanica; Emil Cioran, romanul admirat pentru stilul sau in limba franceza (teren atat de exclusiv...). Exemplele fara indoiala ca se in­­mul­tesc in zilele noastre.

Cheia secreta este, desigur - talentul. Energia exploziva si directetea pe care le stim din paginile Savianei Sta­nes­­­cu in limba romana si-au gasit in noua limba si ambianta expresiva un te­ren propice pentru a evolua. Modul in care ea isi construieste acum scrierile dra­matice este unul profesionist, per­fec­tio­nist, prin care autoarea modeleaza dra­matic substanta intensa, paradoxala, ludica, ironica, pasionata pe care o pune in pagina/in scena. Saviana Sta­nes­cu si-a asumat un fel de a fi crea­­tor in care nici un aspect nu este lasat la voia in­tamplarii, fiecare cuvant si si­la­ba sunt incarcate de forta si multi­func­tionali­ta­te in economia piesei. Autoarea nu traduce realitatea, ci transfe­­ra, aduce aces­te lucruri adevarate in fata noastra, atin­­gandu-le cu mainile goa­le si privind cu ochii deschisi, de aproape, de foarte aproa­­pe, dinauntru - fara teama si sfiala ca materia vietii este prea fierbinte, prea in­­ghetata, aspra ori taioasa. Ea ne face sa auzim cu­vantul exact, sunetul momentului, al personajului, la fel de firesc si de pro­priu ca si respiratia. Un asemenea fel de expresie ajunge quasi-intra­duc­ti­bil. Sau doar partial traductibil.

Versiunile pieselor scrise in engle­za au fost traduse de mine si comentate im­­preuna cu autoarea, care nu a dorit sa le traduca ea insasi: autotraducerea ra­ma­­ne una dintre cele mai dificile, frustrante sau chiar imposibile intreprinderi. Numai cei care incearca stiu aceas­ta. Paginile in traducere sunt niste cópii care dau, speram, o cat mai exacta idee de­spre ori­ginal. Alaturi de piesele in lim­ba ro­ma­na, ele ofera un desen in­te­re­­sant al evolutiei artistice a autoarei ca­re acum este acasa pe doua continente.

Sa observam ca engleza si romana di­fera structural si ca ritm al rostirii, cu­vintele romanesti au de principiu un corp sonor mai amplu. Exista si alte dife­ren­te, de exemplu, engleza cere, chiar si in forme eliptice, mai multa pre­cizie de­cat romana (un anumit halou de imprecizie este natural limbii ro­ma­ne, avem mo­dul nostru de a decoda ce­ea ce este implicit, subinteles, fuz­zy...) - ca sa nu mai vorbim despre elementele de ambianta materiala ale actua­li­ta­tii intr-un loc dat, care nu intotdeauna se pot echivala. De altfel, avand in ve­dere ca engleza este probabil limba cea mai dinamica din lume in acest mo­ment si ne este atat de prezenta prin In­ternet, muzica, film etc., noi roma­nii, ca atatia altii, am adoptat cuvintele ca atare - fiindca ne sunt utile! - ceea ce se vede si in versiunea romaneasca a pie­­selor americane ale Savianei Stanescu.

Dar in traducerile din volumul de fata, dincolo de raportul dintre engle­za si romana, semnificativ este, asa cum spu­neam, modul particular in care Saviana Stanescu lucreaza asupra sub­stan­­­tei esentiale a limbii: asemenea poe­tilor - dar nu poetizand, ci in context dramatic. Sunt momente in care cuvan­tul ei pare sa-si fi apropiat spatiul din jur, absorbindu-si halourile in propriul nu­cleu intensificat, esentializat ca in­­tr-un ciclotron, un accelerator de parti­cu­le. Un asemenea sens al energiei si vie­­­tii, un ast­­fel de sunet nu pot fi total­men­­te acasa decat in limba primei rostiri.

Cu atat mai bine! Cu atat mai potri­vit si mai actual, in lumea globalizarii noastre. Saviana Stanescu este in acest fel profund acasa si aici, si peste ocean, in New York-ul care este el insusi un fel de ciclotron cultural.

Antologia teatrala a autoarei cuprinde ani si vieti, rezoneaza in spatiul vast a doua continente si un ocean. 

(Cuvantul traducatorului la volumul Savianei Stanescu in curs de aparitie la Cartea Romaneasca, 2008)

ALINA SKULTETY

Forme de sculptura moderna

Expozitia Against Nature the Hybrid Forms of Modern Sculpture, organizata de Institutul Henry Moore din Leeds în colaborare cu Institutele de Sculptura Museum Beelden aan Zee din Scheveningen si Gerhard-Marcks- Haus din Bremen si itinerata în perioada februarie-de­cembrie 2008, a fost gandita de cei doi curatori, Stephen Feeke si Jon Wood, ca o prezentare succinta a modului în care formele metamorfice si fantastice au stimulat imaginatia artistilor de la sfarsitul secolului al XIX-lea si de la începuturile "sculpturii moderne". Institutul Henry Moore este unul dintre cele mai importante centre pentru studierea sculpturii în Ma­rea Britanie, iar muzeele din Scheveningen si Bremen sunt, de asemenea, reputate institute de sculptura internationale cu colectii foarte valoroase din Olan­da si Germania. Interesul curatorilor pentru disemina­rea preocuparilor lor în alte centre specializate are re­le­vanta în contextul reevaluarii începuturilor sculptu­rii moderne.

Titlul expozitiei este, de fapt, titlul romanului scriitorului J.-K. Huysmans, din 1884, intitulat A Rebours (Against Nature), care înfatiseaza experientele artificiale ale antieroului simbolist Duc Jean Floressas des Esseintes. Printre inventiile decorate, animate si extrem de violent colorate din cartea lui Huysmans, doua sculpturi prind viata cu ajutorul unui ventriloc: un sfinx de marmura neagra si o himera de teracota. Plasate în obscuritatea lugubra si funesta a camerei, cele doua sculpturi dialogheaza cu voci guturale, mai mult sau mai putin clare, dar profunde, venite dintr-o alta lume, sfidand limitele si capacitatile de expresie ale sculp­turii. Prin plasmuirile lui halucinante romancierul ne propune o recreare si o regandire semantica si epis­temologica a realului si imaginarului. Astfel, pre­zen­ta celor trei himere - Himera, Himera Apei, Himera Pa­mantului - ale sculptorului roman Dimitrie Paciurea, din patrimoniul Muzeului National de Arta al Romaniei, nu ni se pare intamplatoare, iar dialogul pro­pus de curatori printr-o scenografie extrem de elaborata, cu jocuri dramatice de umbre si lumini, care are ca protagonisti cele doua lucrari, Îngerul si Demonul, ale sculptorului Thomas Theodor Heine, nu face decat sa puna în scena subiectul romanului si sa evi­dentieze dualitatea concretului.

Selectarea lucrarilor a necesitat mult timp, fiecare curator implicat în pregatirea expozitiei cautand sa puna în evidenta lucrarile de sculptura cele mai reprezentative pentru domeniile lor de cercetare - simbolismul si suprarealismul - si sa creeze un discurs ar­tistic coerent, menit sa arate felul în care sculptura s-a eliberat de figura umana si a înlocuit-o cu forme ve­getale, animale si mecanice. Sculptorii europeni, în se­colele al XIX-lea si al XX-lea, au respins normele cla­sice realiste în favoarea unor noi viziuni a caror exis­tenta se revendica din lumea imaginatiei, prezen­tand ca alternativa la fiinta umana la expozitiile saloanelor oficiale: sfincsi, himere, satiri, centauri, grifoni, sirene. Expozitia, bantuita de sculpturi cu creaturi hibride care reinventeaza fiinta umana, formele lumii animale si vegetale, prezinta evolutia bestiariului modern si contemporan, precum si modul în care pro­cesele traditionale ale sculpturii au fost încarcate cu semnificatii metaforice, permitand sculpturii sa do­ban­deasca statutul de domeniu privilegiat al metamorfozei.

Coexistenta realului cu imaginarul, prezenta acestuia în doze mai mici sau mai mari in lucrarile expuse si adaptarea formelor imaginare la limbajul sculptural naturalist au generat aparitia in expozitie a trei gru­puri de sculpturi: Creaturi metamorfice, Monstrii mo­derni si Hortisculptura.

Primul grup, populat cu creaturi care apartin lumii terestre - semnate de artisti ca Fernand Khnopff, Tho­mas Theodor Heine, Pierre Roche, George Minne, Umberto Boccioni, André Masson si Dimitrie Paciurea -, apeleaza la surse literare simboliste contaminate de mituri crestine si clasice din folclorul european. Inspirate de simbolismul picturilor lui Gustav Mo­reau (pe care l-a întalnit la Paris) si de folclorul popular romanesc, Dimitrie Paciurea, în anii 1919-1928, s-a refugiat în lumea imaginatiei, a recurs la for­me hibride si a realizat numeroase himere. Notabile sunt pentru creatia artistului din acesti ani Himera Pamantului, Himera Apei si Himera Vazduhului.

Al doilea grup, Monstrii moderni, reprezinta creaturi mitologice - precum Centaurul lui Antoine Bourdelle, Tors din metal de Jacob Epstein, Imposibil III de Ma­ria Martins, Studiu dupa natura de Louise Bourgeois si Pastor de Germaine Richier - care populeaza imaginarul colectiv, creeaza niste tipare atemporale si se re­fera, în egala masura, la trecut, prezent si viitor. Evo­lu­tia stiintei si tehnologiei a creat în lumea moderna noi mituri menite sa le înlocuiasca pe cele vechi si sa transforme plasmuirile hibride antice (centaur si sfinx) în fapturi halucinante care, desi încearca sa imi­te faptura umana, nu mai au nici o legatura cu realita­tea (roboti).

Ultimul grup, Hortisculptura, contine plasmuiri hibride care apartin atat regnului animal, cat si celui ve­getal si evolueaza pe verticala, unind cerul si pa­man­tul, capabile de o vesnica reinventare si reconfigurare - ca Asparagusul lui Max Ernst, Cactusul lui Julio Gonzales sau Floarea-Soarelui a lui Isamu Noguchi. Pen­tru Huysmans, horticultura a fost modul de mani­fes­tare prin excelenta a creativitatii umane, prin in­ter­ventiile directe ale imaginatiei în realitatea în­con­ju­ratoare si crearea de noi specii. Influenta Art-Nouveau-ului a facut posibila reinventarea fiintei umane prin combinarea formelor acesteia cu cele ale lumii ve­ge­tale, într-o multitudine de formule uneori nonfigurative si alteori totemice si înzestrarea acesteia cu calitatea de semn abstract al unei scrieri universale.

Conjugarea realitatii si a fictiunii într-un discurs expozitional unic, încercarea de redefinire a termenului de realitate prin prisma aspectului sau duplicitar si reunirea unui secol de sculptura europeana confera acestui eveniment cultural si artistic o însemnatate deo­sebita pentru istoria artei europene, dar si pentru istoria artei romanesti, prin reconsiderarea operei lui Di­mitrie Paciurea la nivel international.

HAIGANUS PREDA-SCHIMEK

Intalniri interculturale in saloanele bucurestene (1830-1850)

Lucrarea de fata face parte dintr-o cercetare mai ampla despre influenta Europei Centrale asupra repertoriului muzical din saloanele bucurestene. Ma axez pe prima jumatate a secolului al XIX-lea, cand so­cietatile balcanice au inceput sa se deschida spre Occident, ca urmare a razboiului de independenta din Grecia (1821).

Legaturile dintre ambianta romaneasca si muzica Europei Centrale nu sunt tratate din perspectiva unilaterala, ci ca parte a unui proces dinamic, complex, cu multiple influente, care s-a manifestat cu o intensitate deosebita pe teritoriul Romaniei. Prin urmare, voi avea in vedere experienta societatilor moldo-valahe cu diverse alte culturi.

In acest scop, este necesara o analiza a structurii et­nice, dar si a mobilitatii aristocratiei romane - ca public consumator de muzica. Influentele straine au jucat un rol important in viata muzicala romaneasca a acelor vremuri. De exemplu, influenta italiana si cea franceza in teatrul muzical; influenta profesorilor de muzica si a directorilor muzicali din Austria, Germania si Boemia; influenta greceasca si cea turceasca in muzica religioasa si populara. Voi incerca sa explic toate acestea folosind trei criterii:

1) structura multietnica a oraselor moldo-valahe, in­clusiv a aristocratiei - asa-zisii "boieri" cu tra­sa­tu­ri­le lor burgheze;

2) viata cosmopolita a "boierilor", marcata de ca­la­to­rii si contacte frecvente cu strainatatea;

3) activitatea muzicienilor straini care lucrau ca profesori particulari pentru familiile din Romania; in aceasta calitate ei au contribuit nu doar la transferul de practici muzicale occidentale, ci si la influentarea gusturilor locale.

Particularitati structurale ale aristocratiei moldo-valahe in prima jumatate a secolului al XIX-lea

Una dintre trasaturile caracteristice ale nobilimii mol­do-valahe este structura sa heterogena din punct de vedere etnic si social. In continuare, voi explica cele doua caracteristici:

1) Flexibilitatea granitelor sociale

Toate persoanele scutite de plata impozitelor prove­neau din randul boierimii. Acest privilegiu nu era unul ereditar. De el se bucurau membrii guvernului, dar si functionarii de stat mai marunti, precum si unele grade militare. Statutul de boier era determinat atat pe linie paterna, cat si prin detinerea de bunuri de diferite categorii: exista marea aristocratie (aproximativ 8,4 % din populatie in Moldova si, respec­tiv, 2,2% in Tara Romaneasca, potrivit unei estimari datand din 1859), precum si boierii de categoria a 2-a sau a 3-a ("boiernasi"), acestia din urma de origine bur­gheza sau taraneasca.

2) Heterogenitatea etnica

Nucleul marii nobilimi era alcatuit din 20-30 de familii care, de-a lungul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea au asimilat, prin casatorie, numerosi aris­to­crati provenind din Albania, Serbia si Grecia. Acestea in­cludeau vechile familii romanesti, asa-numita "aris­to­cratie autohtona", care intretinea relatii foarte stran­­se cu Constantinopolul si tarile din Balcani. In tim­pul si dupa ocupatiile rusesti (din 1806-1812, 1829-1834, 1853-1854), relatiile de familie s-au extins, asimiland reprezentanti ai nobilimii si armatei ruse.

Comerciantii avuti si bancherii se numarau printre membrii aristocratiei urbane, dar acestia nu aveau statutul de "boieri" (prin urmare, nu erau scutiti de plata taxelor). Majoritatea apartineau familiilor de ne­gustori greci, aromani (cunoscuti si ca macedo-ro­mani, arumani sau vlahi), armeni sau evrei, toti avand numeroase legaturi in strainatate.

Acest amestec oriental-balcanic s-a extins si asupra clasei de mijloc si chiar a clasei inferioare a Bu­cu­res­tilor. Grupuri de bulgari, albanezi, rusi, greci, armeni si evrei lucrau ca mestesugari si negustori. In acelasi timp, si-au facut aparitia adevarate colonii venind din Occident: germani, austrieci, francezi, italieni si elvetieni lucrau in meserii necesitand calificari dintre cele mai diverse.

3) Modul de viata cosmopolit

Aceasta perioada a cunoscut o intensificare in ceea ce priveste comunicarea romanilor cu cercuri din Occident, similare din punct de vedere al statutului: di­plo­mati, burghezia implicata in viata politica, intelectuali, artisti, ceea ce a dus la o crestere a asimilarii influentelor occidentale in cultura romana. De exemplu, intrunirile private reprezentau metode eficiente de raspandire a ideilor liberale. Oaspeti valahi si moldoveni sunt tot mai des intalniti in saloanele pariziene, iar mobilitatea acestora si numeroasele contacte pe care ei le stabilesc a dus la crearea unor legaturi cu retele sociale dintre cele mai indepartate. Totoda­­ta, socializarea "de salon" a devenit o obisnuinta pentru orase precum Bucuresti si Iasi - ambianta acestora dezvaluind similitudini cu saloanele burgheze ale Eu­ropei, pastrand insa o amprenta locala: "eclectismul multietnic" mentionat mai devreme.

Muzica Occidentului si aparitia pietei muzicale din Sud-Estul Europei

Muzica occidentala era un "produs cultural" relativ nou pentru publicul romanesc. Familiile cu o si­tua­tie materiala buna isi deschideau saloanele pentru oas­peti de seama, angajau muzicieni straini ca tutori sau profesori de muzica si luau ei insisi lectii de pian, harpa, flaut sau vioara.

Existau putine scoli de muzica publice. Astfel, pana in 1850, educatia muzicala era accesibila doar unui cerc relativ restrans, care isi putea permite sa pla­teasca profesori de muzica particulari. Avand in ve­dere ca muzica se preda, de cele mai multe ori, in particular si ca nu se afla printre materiile scolare obis­nuite, a inceput sa se dezvolte o piata pentru profesorii de muzica straini. Posturile importante erau ocupate, in mare parte, de muzicieni provenind din Impe­riul Habsburgic, ca si din regiunile cu o populatie majoritara de origine romana, ca Transilvania sau Bucovina. O parte dintre aceia care predau lectii de muzica par­ticulare aveau sa ocupe, ulterior, posturi de dirijori ai teatrelor muzicale sau ai ansamblurilor muzicale militare, in orase precum Bucuresti, Iasi sau Cra­io­va. Printre acestia se numara: austriecii Johann Andreas Wachmann si Ludwig Wiest, Carol Mikuli (nas­­cut la Cernauti), Alexander Flechtenmacher, un saxon din Transilvania, cu studii la Viena, Heinrich Ehrlich (de asemenea, cu studii muzicale la Viena) si František (Franz, Franµois) Ruszitzki, din Boemia.

Una dintre materiile prime ale "pietei" muzicale, chiar si pentru aristocratie, era in continuare muzica ecletic-indigena pentru divertisment: un amestec de stiluri european, romanesc si turcesc, cu elemente de mu­zica tiganeasca. Ansamblurile de muzicieni pro­fe­sio­nisti, majoritatea tigani, actionau ca un fel de "conexiuni" intre straturile urbane si formele etnice de prac­tica muzicala. Repertoriul lor consta din com­po­zi­tii originale, cu o vana "orientala", muzica folclorica si piese la moda in Europa, cum ar fi romantele sau ariile de opereta. Dupa cum se stie, nu era un repertoriu fix; dim­potriva, acesta se imbogatea, adesea, cu elemente re­ligioase sau mondene, elevate sau populare s.a.m.d.

Muzica heterogena: oglinda a diversitatii sociale si a pluralismului etnic

In albumul intitulat Musique orientale. 42 Chansons et Danses Moldaves, Valaques, Grecs et Turques s...t, al lui Franz Ruszitski (Iasi, 1834), ritmurile melodice "orien­ta­lizate" sunt evidente, acest tip de muzica fiind ceva obisnuit in saloanele romanesti ale vremii. Cu toate acestea, astfel de armonii reprezinta creatii hibride, la limita traditiilor muzicale intre Orient si Occident, dar si reflectii ale unei societati de consum aflate in tranzitie.

Exista cateva motive pentru multitudinea de melo­dii cu accente orientale prezente in saloanele roma­nesti:

• tonurile orientale reflectau varietatea etnica a popu­latiei urbane; majoritatea locuitorilor Bucu­res­tiu­lui erau familiarizati cu acest gen de sunete inca din copilarie, in functie de categoria sociala din care fa­ceau parte;

• nu existau, inca, delimitari clare intre muzica popu­lara locala folosita pentru divertisment si muzica occidentala "cultivata" a saloanelor;

• cantecele erotice apartinand muzicii tiganesti re­pre­zentau repertoriul de baza al pianistilor diletanti;

• introducerea acestor melodii in saloane era o garantie a succesului lor comercial;

• in anii 1840, cantecele tiganilor si ale grupurilor similare au capatat denumirea de "melodii nationale" si au inceput sa fie interpretate in saloane, din ratiuni pa­triotice.

Compozitorii din Europa Centrala care activau pe teritoriile romanesti erau obligati sa introduca in muzica lor elemente orientale, pentru a satisface gustul pu­blicului. Spre deosebire de acestea, sa examinam un album de salon aparut la Paris, in 1836, intitulat Mélodies orientales, al compozitorului Félicien David. Aici observam diferente uimitoare in modul de percepere a Orientului in Europa de Est si Occidentala (chiar daca, din punct de vedere cultural-istoric, acestea sunt perfect explicabile). David foloseste putine ele­mente orientale in piesele sale cu nume orientale - un conservatorism ce poate fi explicat, in parte, printr-o concesie facuta gustului public parizian. Prin urmare, el a creat un model "oriental" care a confirmat asteptarile "urechilor occidentalilor". Ruszitski a procedat la fel atunci cand, pentru a-si satisface publicul din Iasi, a "ajustat" un gen tipic occidental, cel al "sonatei", imbogatind-o cu numeroase inflexiuni orientale.

Concluzii

Comparand piese de salon din aceeasi perioada, avem doua imagini distincte asupra gusturilor muzicale occidental si sud-est-european. Acestea sunt in stransa legatura cu structura social-etnica a publicului si experienta "celuilalt". Spre deosebire de publicul de salon parizian al anilor 1830, eclectismul "multicultural" al societatii romanesti s-a adaptat mult mai natural la trasaturile muzicale cu un puternic caracter oriental.

Granitele permeabile ale ierarhiei boieresti - posibilitatea de a obtine un statut privilegiat in interiorul acesteia - au facut ca societatea sa devina maleabila si adaptabila. Adoptarea muzicii occidentale, spectaco­le­le dramatice sustinute de trupe vorbitoare de limba franceza, educatia fetelor provenind din familii aristo­crate, studiile si calatoriile in marile centre europene - toate acestea indica un interes major pentru practicile sociale care au dus la consolidarea vechilor si noilor pozitii in societate, intr-un context international con­siderabil mai vast decat cel anterior (din perioada do­minatiei greco-turcesti din secolul XVIII). Ceea ce explica asimilarea rapida a culturii muzicale europene si, incepand cu 1830, aparitia unei piete muzicale in continua dezvoltare, in principatele dunarene.

Flexibilitatea granitelor sociale explica de ce statutul boierimii nu era unul foarte stabil, ci, mai degraba, relativ. Boierii pastrau o apropiere fata de clasele sociale "inferioare", inclusiv fata de muzica lor popu­lara. In prima jumatate a secolului, exista o serie de marturii referitoare la grupuri de muzicieni tigani ("lautari") cantand la festivalurile si balurile organizate de familiile aristocrate. Calatorii straini dezapro­bau acest gen de muzica, care in opinia lor era prea disonanta si primitiva, si, prin urmare, inacceptabila. La acea vreme, publicul romanesc nu impartasea aceasta atitudine. O va face insa, la distanta de cateva decenii, atunci cand muzica europeana devine o trasatura definitorie a burgheziei romanesti, un "simbol al proprietatii si educatiei" - similara celei din societatile Europei Centrale si Occidentale.

Intre 1830 si 1850, exista numeroase diferente in­­tre societatea romaneasca si societatile din Occident in ceea ce priveste gusturile muzicale. Totusi, aceasta este perioada in care cele "doua lumi" incep sa se apro­pie una de cealalta. Produsele culturale "occidentale" sunt primite cu entuziasm in randul clasei burgheze ro­manesti, dar, in acelasi timp, sunt puse laolalta cu elemente locale si balcanice-orientale. In mod similar, in saloanele pariziene erau savurate "piesele orientale" ale lui David si ale altor compozitori, acestea fiind mai mult o reprezentare occidentala a Orientului de­cat o imagine a Orientului insusi. In opinia mea, cauza acestor diferente de perceptie rezida mai putin din ge­niul compozitorilor sau din atitudinea acestora fata de idiomul oriental pur si mai mult din experienta culturala diferita a "celuilalt".

Asadar, boierii romani gustau expresiile de tip oriental, care in saloanele din centrul si vestul Europei erau pur si simplu inimaginabile; ceea ce demonstreaza nivelul diferit de experienta al societatilor respective in abordarea practicilor muzicale multietnice, oriental-balcanice, dar si gradele de acceptare a elementelor straine si de clasificare a acestora din punct de vedere estetic. Aceasta stare de fapt se va schim­ba in decursul secolului al XIX-lea, prin progresul "orientalismului" in muzica occidentala a lui Bizet, Saint-Saens, Debussy, Ravel, Delibes si altii; in ace­easi perioada, societatile din Sud-Estul Europei isi vor schimba modul de perceptie a radacinilor orientale, privindu-le intr-o lumina negativa. Gustul "roma­ni­lor cu o educatie aleasa" se va alinia la "modelul cul­tivat" al aristocratiei occidentale, respingand sau ri­di­cu­lizand caracterul hibrid-exotic al vechilor practici mu­zicale. La fel ca si in cazul dezvoltarii limbii literare, in muzica, elementele orientale vor deveni simboluri ale unei mentalitati invechite, inapoiate. Urmand ace­easi logica, noua deschidere catre Vest a permis so­cietatilor sud-est-europene sa respinga "mostenirea" tre­cutului sub dominatie otomana; astfel, ritmurile orientale, costumele si personajele sunt adesea folosite in contexte satirice.

Receptivitatea fata de influentele straine (atat vestice, cat si orientale) poate fi inteleasa numai par­tial ca o consecinta a transformarii dintr-o societate orientata catre Est intr-una orientata catre Occident. La aceasta atitudine a contribuit si dinamica sociala si etnica a populatiei urbane (inclusiv a boierimii) ca­re s-a manifestat inca dinaintea reformelor politice de la 1830. Acest amestec multietnic, precum si am­bi­va­len­ta dintre muzica populara si cea artistica nu reprezinta o "incertitudine estetica", o "judecata artistica inadecvata" sau "imaturitate fata de gusturile muzicale" a publicului autohton. Dimpotriva, tocmai datorita interesului aristocratiei pentru toate genurile mu­zi­cale a putut inflori muzica asa-numitilor "lautari". Astazi, acest fenomen poate fi reconstituit partial cu ajutorul albumelor de salon si al colectiilor de cantece populare din acea perioada.

(comunicare prezentata in cadrul celei de-a 15-a editii a Conferintei bianuale pentru muzica secolului al XIX-lea, 25-29 iunie, Dublin)

Traducere si adaptare de Cristina Spatarelu

CATALINA MICIU

Berlinul meu, de la A la Z

Alexanderplatz e prima destinatie, pen­tru ca imi amintesc secvente din fil­me a caror actiune se petrecea in Ber­lin. Iar piata a fost bombardata ma­siv, devenind un loc istoric pentru ber­linezi. Tramvaiele o taie intr-un mod caraghios, asemenea celor din Dam Square - mi-am amintit de cum taia bunica mamaliga cu ata (niciodata cu cutitul). In lateral, la umbra, vad ceasul. Imi trag sufletul pentru ca­teva secunde, marcate de orologiul fu­turist, ma bate gandul sa intru in Alexa, un mall imens, insa ma decid in­stant sa ma urc din nou pe bicicleta.

Bicicleta goneste pe strazile largi, prin­tre masini si pietoni, fara claxoane inutile. Am un cosulet din fier im­­ple­tit in fata si sa din material impermeabil, pentru ca vremea la Berlin e im­previzibila, la fel ca berlinezii. In 15 minute ajung la granita celor doua Ber­linuri, acolo unde Cortina de Fier a lasat urme adanci cand a cazut ca un fulger.

La CheckPoint Charlie, turistii se fo­tografiaza cu santinele de acum, im­­bra­cate ca atunci.

Apoi citesc istoria Zidului, de unde reiese ca era mult mai rau in Deutsche Demokratische Republik. (Inainte de 90, ai mei glumeau cu niste prie­teni ca pleaca in vacanta in RFG - Re­fu­giu in Fundul Gradinii.)

Ascult la iPod muzicile lui Yann Tiersen din Good Bye Lenin! si parca tra­iesc, in iunie 2008, evenimentele din 61, cand americanii si rusii se plim­bau prin Berlin cu tancurile. Mi se pare incredibil ce citesc, asa ca ma ho­tarasc sa cotesc la stanga si sa vizitez, la doua minute de Punctul de Con­trol, Topografia Terorii. O expozitie de fotografii pe locul fostei cladiri a Ge­stapoului. Povestea Evreilor si a cla­­­dirii care a semanat teama si moar­tea printre ei.

Nu este singurul loc in Berlin din care plec cu inima stransa ca un purice. Mai este si Muzeul Evreiesc, o cla­di­re cu arhitectura in zig-zag, cu Turnul Holocaustului construit ca un mor­­mant pe inaltime, fara lumina, aer, viata. Sau Memorialul Evreilor Ucisi in Europa in anii 40. 2.711 de blocuri de beton de inaltimi de pana la 4 metri, printre care ma plimb, ca intr-un ci­mitir golit de trupuri. Ma cutremur vazand cifre, obiecte, franturi de jurnale, cuvinte, filmulete si dau la maxi­mum muzica din iPod, ca sa nu imi in­­tre in suflet toate. Ma linistesc cu Songs from a Secret Garden sau cu uimitoarea vioara a lui Balanescu, de pe coloana so­nora a filmului Angels & Insects.

Iau aer si pulsul orasului de pe Friedrichstrasse, strada cu rang de bu­levard, care a fost taiata de Zid in doua. Magazine chic, buticuri cochete, galeriile Lafayete in alb si negru, cu un petic de gazon pe fatada, tarabe cu capsuni proaspete, un Mini Cooper lipit de un perete, care ma duce cu gan­dul la reclama unui adeziv minune.

Berlinul cel cosmopolit se arata aici, cel istoric la Galeria East Side.

Picturile de pe zid, trabantul condus de Honecher cu Brejnev, istoria Zi­dului in cifre, total demokratie pe doua placi de beton, viza de iesire din DDR in schimbul a 1 euro, bucati din Zid. Imi vine sa reascult The Island, cu Ada Milea si Alexander Balanescu si imi zboara gandul la vreun prieten care merge la Londra si care imi poate cumpara albumul.

Libertatea lui Friday din spectacolul sublim al unei chitari si al unei viori, libertatea germanilor pana la ca­de­rea Zidului, acelasi concept care l-a chinuit pe Hegel o viata. In cartierul evreiesc, pe Friedrichstrasse, filozoful si-a gasit odihna vesnica, alaturi de co­­legul sau de gandire, Fichte, printre tei infloriti in iunie si ierburi verzi.

Caut si mormantul lui Bertold Brecht, nu reusesc sa il localizez pe har­­ta, desi cimitirul e micut, ma asez pe o banca si scot o carte din traista. At­mosfera linistita din cimitir are nevoie de putina "adrenalina" - Tovarase de drum / Experienta feminina in comunism, Editura Polirom.

Istoria nu e niciodata reala, e mereu compusa din amintiri, franturi pu­se cap la cap, marturisirile fiecaruia ri­dicate la rang de marturisire comuna. E tot ce ne leaga pe toti in istorie. A Germaniei a fost zbuciumata, tris­ta si puternica. A noastra, mai pu­tin zbuciumata si mai mult trista.

JFK a scris o fila din istoria Berlinului. A declarat ca este un berlinez, ca oricare dintre cei care se urcau pe scari si pe stalpi sa isi salute rudele de pe partea cealalta a Zidului. Sau ca este o gogoasa berlineza (dupa unii tra­ducatori), poate exact ca ceea ce a mancat pe 26 iunie 1963.

Istoria se scrie zilnic, de la sine. Kreuzberg e cartierul in care sutele de mii de turci care il locuiesc au fa­cut istorie odata cu intrarea Turciei in semifinalele Campionatului European de Fotbal. O zona colorata, care mi-a amintit de Istanbul (mereu in gand Is­tan­bulul, acest turnbabel orizontal), cu mancaruri orientale bune, narghilea si terase pestrite. Zumzaiala, fructe uscate la kilogram, Selim Coiffeur, bere rece la halba, steagurile rosii ale Turciei agatate de ferestre, usi, portiere, biciclete. Peste toate, un singur mi­ros - de tei.

Linden trees sunt peste tot in oras, strajuiesc orice bulevard, orice parc si sunt toti infloriti. Daca ar ploua cald peste oras, m-as plimba cu bicicleta prin­tre siroaie de ceai de tei. In fata cla­dirii Primariei, teii sunt stransi in palcuri, ca mireasma sa fie si mai preg­nanta.

Adulmec cu fiecare pedala si o iau spre Muzeul Filmului, din Sony Center. Oglinzi si ecrane peste tot - pe pe­reti, in pereti, in sertare - si fotografii multe. O sala doar pentru diva Marlene, o frumusete clasica, actrita care a avut tupeul sa il refuze pe Goebbels. O sala pentru Olympia, filmul-mamut al preferatei lui Hitler, Leni Riefenstahl, si un Spiderman in marime naturala. Pe un perete, zaresc un nume ro­manesc - o actrita romanca de origine evreiasca, ucisa la Auschwitz, ca­re a jucat la inceput de 1900 in Germa­nia.

Ies din racoarea aerului con­ditio­nat, traversez curtea interioara a Sony Center, mai arunc o privire spre cla­di­rile din Potsdamer Platz - inalte, stra­pung cerul; pare o piateta dintr-un New York imaginat, pentru ca inca nu am ajuns acolo. Cu bicicleta, gonesc spre Nikolaiviertel, cartier vechi al orasului, reconstruit total in anii 80, un strop din Bruxelles-ul pietonal.

Ma dor calcaiele de la atata piatra cubica, ma asez la o terasa cu look nem­tesc si comand o bere cu lamaie. E cald, dar peste 10 minute poate ploua de toamna. Primaria din caramida rosie e undeva in spatele meu. Imi in­­drept saua si astept la semafor sa trec strada. Omuletul de pe semafor parca imi zambeste, nu degeaba e construit di­ferit de catre psihologul Karl Peglau. Ampelmann e dichisit, cu pala­rie stil anii 30, iar berlinezii estici l-au facut vedeta locala in cei 47 de ani de viata.

Traversez tot Unter den Linden, bu­levardul cu muzee si cafenele scumpe, si zaresc Poarta Brandenburg, simbol al biruintei - Napoleon a indraznit sa isi afiseze victoria pe sub ea, idem Hit­ler. Am vazut-o de atatea ori in fotografii, incat mi se pare ca ne cunoas­tem de-o viata. Are ceva din Le Cin­quan­tenaire-ul belgienilor sau din Il Vittoriano-ul italienilor.

Trec cu bicicleta pe sub ea, mi-a­­min­­tesc de tata care in tinerete s-a ur­­cat pe Arcul de Triumf si ma gan­­­desc ce frumos ar fi sa putem ma­car tre­­ce si noi pe sub Arc. In fata se vede Coloana Victoriei, strajuita de Tie­garten, padurea din centrul Berlinului. In dreapta, cupola Reich­sta­gului decu­peaza cerul plin de nori albi. In cupo­la a cazut un turtur de oglinzi, care imi sparg reflectia in sute de bucati, niciodata egale. Ma in­­tind si privesc cerul, cupola e descoperita.

De sus, de pe acoperis, se vede tot Ber­linul: Spree serpuieste printre cla­diri, exact asa cum l-am visat, ne­sti­ind ca ceea ce visez e Berlinul;

Tiegarten cu tei infloriti si iepuri de camp; cupola Domului sub care isi dorm somnul de veci regii prusaci; cele trei cladiri-turn din Potsdamer Platz, Gara Centrala si Turnul Televi­ziu­nii. De oriunde din oras am zarit aceasta tepusa de otel cu o bila spre varf, care se invarteste din jumatate in jumatate de ora.

Cobor, imi las bicicleta legata intr-o parcare pentru biciclete si iau putin strazile la pas. Pe strazile centrale ale orasului, Ursuletii colorati sunt ase­zati in cerc, simbol al pacii, al prieteniei si al tolerantei. Ii fotografiez pe toti, ma incanta culorile vii cu care au fost vopsiti. Expozitia a facut inconjurul lumii, acum e acasa, in Orasul Ursului de Aur.

Nu stiu de ce, dar Berlinul imi face im­presia unui oras vintage. Nu vechi neaparat, dar cu aer de vechi, deci la moda anul asta. Vintage sunt magazi­ne­le pline cu haine de dinainte de 89, vintage sunt doua targuri importante care au loc in fiecare duminica. Vintage sunt berlinezii care traiesc nostalgia acelor ani.

Mi-amintesc de o replica din Good Bye Lenin!, filmul lui Wolfgang Becker care a castigat un premiu César: "In sea­ra zilei de 7 octombrie 1989, cateva sute de oameni s-au intalnit pentru un exercitiu de seara si au marsaluit pen­tru dreptul de a se plimba fara ca Zidul Berlinului sa le stea in cale".

Azi, nimic nu mai sta in calea ni­ma­nui in Berlin. Nici macar acest "alt" personaj al istoriei. Zidul.