Pe aceeași temă
„O privire teoretică asupra istoriei” (Humanitas, 2022) e un fel de compendiu care dă seama de viziunea lui Lucian Boia cu privire la modalitatea sa de a înțelege și (de) a scrie istoria. Mai jos, o (posibilă) apropiere de această carte în 10 pași.
Toate „capitolele” acestei masive lucrări au mai fost publicate de-a lungul ultimelor două decenii și jumătate – și anume, ca volume de sine stătătoare. În număr de patru, în această ordine: „Jocul cu trecutul: Istoria între adevăr și ficțiune” (1998); „Pentru o istorie a imaginarului” (2000); „Un joc fără reguli: despre imprevizibilitatea istoriei” (2016) și „Întrebări fără răspuns” (sau cu prea multe răspunsuri) (2019). Este, de altfel, și ordinea intrărilor în acest volum, așa încât, în cuvintele autorului, „cititorul va putea să urmărească astfel modul în care s-au format și au evoluat ideile mele privitoare la mersul istoriei”. Cele patru secțiuni ale cărții de față – cum spuneam, patru cărți distincte reunite acum, prin orizont tematic și printr-o inițiativă cu totul lăudabilă a autorului și editorului său – sunt principalele scrieri ale istoricului Lucian Boia privitoare la teoria istoriei. Sunt, în alte cuvinte, cărți/eseuri de și despre filosofia istoriei.
Există, (ne) spune Lucian Boia, o distincție fundamentală care trebuie să orienteze înțelegerea istoriei – și în sine, și ca disciplină: aceea între „istoria reală, evident, una singură, și nesfârșitele reprezentări ale istoriei, de o diversitate adesea derutantă”. Dată fiind această diferență – elementar: un fapt, nu o interpretare –, Lucian Boia nu alege să împărtășească optimismul celor care cred că pot să reconstituie trecutul „așa cum a fost”. Spune/scrie istoricul: „Încercăm, firește, să ne ținem cât mai aproape de istoria reală, dar reprezentările noastre, parțiale și «orientate», nu au cum să fie identice cu trecutul, în deplinătatea lor. Măcar pentru faptul că trecutul e prea mare pentru a putea fi prins aidoma în reconstrucțiile pe care le propunem”. Reconstrucțiile trecutului „sunt mult simplificate și poartă amprenta unghiului nostru de vedere și a unui context specific mental, cultural și ideologic”. Într-o formulare antologică: „istoria cu care operăm nu este pur și simplu trecutul, ci privirea, de fapt, nenumăratele priviri ale prezentului asupra trecutului”.
Reflecția consecventă cu privire la ce este istoria este logică; mai mult decât atât, istoria are logica sa specifică – ceea ce, în cuvintele lui Lucian Boia, se traduce prin aceea că istoria are „un mecanism propriu reelaborării și actualizării trecutului”. Altfel spus, istoria are condiția sa. Elementar: istoria e un fel de joc – un „Joc cu trecutul”. Un joc în care dimensiunea imaginară – și, pe cale de consecință, aportul a ceea ce numim imaginar – este decisivă. Nu trecutul – așa cum a fost el –, sugerează Lucian Boia, ne livrează diversele istorii, în niciun caz trecutul în integralitatea lui, ci un trecut bine filtrat prin imaginație și prin sitele – nu arareori ideologice – ale unui prezent sau altul. În „Jocul cu trecutul”, istoricul despre care superficial se crede, se spune și se scrie că este „un demolator de mituri” extinde schema de interpretare istorică pe care a folosit-o într-unul dintre cele mai răsunătoare succese de public ale sale, „Istorie și mit în conștiința românească”.
Pe de o parte, ne spune Lucian Boia: „Întrebarea fundamentală este, desigur, dacă istoria are sau nu sens. Dacă nu are sens, orice efort de a afla din ea încotro mergem se dovedește derizoriu. După atâta abuz de teleologie, scepticismul istoric pare a câştiga teren. Sunt tot mai puţine marile construcţii filozofice capabile de a ne spune de unde venim, încotro mergem şi graţie cărui mecanism. Un gânditor precum Karl Popper nu se sfieşte să afirme, contrazicându-l pe Karl Marx, absenţa oricărui sens în mersul istoriei”. Pe de altă parte – punctul de vedere al profesorului Boia este cât se poate de rezonabil: „în ce mă priveşte, mă mulţumesc să contemplu gratuitatea dezbaterii. În fapt, nu ştim dacă istoria are sau nu are sens, dacă este sau nu este orientată, şi orice alegere în această dilemă ţine de pura credinţă, şi nu de vreun adevăr demonstrabil“.
Imaginarul este „personajul principal” al celei de-a doua secțiuni a cărții de față. Să spunem, mai întâi, că „Pentru o istorie a imaginarului” a apărut mai întâi în Franța în 1998; la doi ani distanță, eseul a apărut și în limba română. „Ascensiunea imaginarului este una dintre trăsăturile cele mai marcante ale sensibilității istorice din zilele noastre”, notează Lucian Boia – și adaugă o nuanță importantă care dă seama despre dificultatea de a face taman „o istorie a imaginarului”: „există imaginarii istorice mai curând decât o adevărată istorie a imaginarului”. Fără să pretindă că e un pionier al domeniului, fără să pretindă că inventează ceva neobișnuit de nou, lui Lucian Boia i se pare legitim „să încercăm a identifica anumite structuri și anumite principii suspectabile să ofere un minimum de coerență unui domeniu fărâmițat în acest moment”.
Acestea fiind, minimal, date, istoricul „desenează” un câmp teoretic specific, cu multe nuanțe originale care țin de preocupările sale specifice. Bunăoară, își jalonează cercetarea cu temele sale predilecte: imaginarul științific, spațiul, alte omeniri, viziunile apocaliptice, milenarismele, miturile fondatoare, mitologiile totalitare. Apoi, încearcă o definiție a termenului în sine și, odată stabilită aceasta, face media raporturilor dintre manifestările tradiționale ale imaginarului și cele specifice societăților tehnologice. Imaginarul, istoria imaginarului, consideră Lucian Boia, un spațiu „practic fără frontiere” – unul în interiorul căruia abundă, de pildă (exemplul nu e ales la întâmplare – e chiar din structura de discurs a acestui eseu), schema bipolară „Infern-Paradis”, „proiectând în viața de apoi fantasmele terestre, jocul alterităților, ce conduce la deformarea, chiar la inventarea celuilalt, și evadarea, ansamblul de strategii vizând abandonul istoriei reale și asumarea unui destin diferit”. E un mare pariu pe imaginar pe care îl face istoricul român. Pentru că „istoria imaginarului se anunță a fi una dintre cele mai sigure căi de acces către profunzimile spiritului uman”.
„Un joc fără reguli” – cu subtitlul important, „Despre imprevizibilitatea istoriei” e o schiță de interpretare globală a istoriei din perspectivă asumat, apăsat, personală. „Este istoria mea”, scrie Lucian Boia, „așa cum o văd eu, la capătul unei jumătăți de secol de «experimente» istoriografice (îndrăznesc să spun destul de variate)”. E un eseu care are următoarele mari jaloane tematice. Primul, totodată un principiu de organizare istoriografică asumat de Lucian Boia (nu numai aici, ci în toată opera sa): distincție fundamentală dintre Istorie și istorie: „altfel spus, dintre ceea ce s-a petrecut cu adevărat și reconstrucțiile sale, reprezentările noastre”. Apoi: discuția despre problema (crucială și în istorie/istoriografie) a cauzalității istorice – „în opinia mea, mult mai complexă și mai greu de lămurit decât apare îndeobște în «rezolvările» istoriografice”. Mai apoi, câteva teme favorite ale lui Lucian Boia privite prin această lentilă: geneza civilizației occidentale, Revoluția Franceză, Marele Război, Al Doilea Război Mondial, crearea României. „În sfârșit, după istoria care a fost, istoria care va fi. În această privință, convingerile mele sunt de neclintit: despre viitor se spun multe, în realitate însă nu știm nimic”.
Convingerea adâncă a lui Lucian Boia e că istoria, așa cum o știm și cum o învățăm, are o ordine pe care Istoria nu o are. Iată un pasaj care e chintesență a viziunii istoricului român: „Construim ceea ce Max Weber a numit «tipuri ideale», nici adevărate, nici neadevărate; precum pipa lui Magritte. Totul e să nu uităm că această vastă reamenajare e opera noastră, să nu pretindem că aşa ar fi pur şi simplu Istoria. Nu e Istoria, sunt istoriile. Istoria autentică e un amalgam nediferenţiat în neîncetată fierbere. Operaţia de «disciplinare» şi «sistematizare» ne aparţine. Istoricul e un neobosit făuritor de coerenţă. Sub bagheta lui, totul ajunge să se lege, toate se explică, iar trecutul se încarcă cu semnificaţii.“
„Îmi propun să trec în revistă câteva mari întrebări pe care oamenii și le-au pus – și nu încetează să și le pună – generație după generație. Sunt întrebările fundamentale privitoare la condiția umană. Ele continuă, în mare parte, să rămână fără răspuns sau, și mai derutant, primesc adesea, din belșug, răspunsuri multiple și contradictorii. Evident, nu am soluții de propus pentru a face lumea mai inteligibilă. M-am mulțumit să identific nedumeririle”, așa începe eseul care compune secțiunea a patra a cărții profesorului Boia (cum spuneam: la vremea sa, o carte în sine!).
Întrebările în raport cu care Lucian Boia își proiectează mirările și nedumeririle (ca „rezervoare” privilegiate pentru cunoaștere) sunt, totodată, și intrări privilegiate care îi permit istoricului demonstrații – din unghiuri neobișnuite – cu privire la „istoria ca joc” sau cu privire la tema centrală pentru opera lui Boia, „imprevizibilitatea istoriei”. Iată: „De‑a lungul istoriei se produc nenumărate efecte perverse: evenimente sau evoluții care au cu totul alte urmări decât cele preconizate. «Unde dai și unde crapă» – zice o vorbă românească. În ciuda tonului glumeț, e o remarcă foarte serioasă, care sugerează o întreagă filozofie a istoriei. Într-adevăr, nu știm niciodată la ce să ne așteptăm. Şi viața omului, și istoria omenirii sunt pline de surprize, la fiecare pas”.
O ultimă remarcă: cei care îl critică pe Lucian Boia (dimpreună cu detractorii săi) îi reproșează istoricului că, prin metoda aleasă de a face și de a scrie istorie, acesta „relativizează”, „minimalizează” sau „bagatelizează” istoria (inclusiv istoria României). Just, cred, e să spunem altfel: Lucian Boia face un mare bine istoriei – o igienizează. //
Lucian Boia
O privire teoretică asupra istoriei
Editura Humanitas, București, 2022, 532 pagini
