Pe aceeași temă
Când am intrat în galeria Jane Lombard și am răspuns la „Bună”, nu m-am putut abține și am zis, „Ca și Dan, sunt din România”. Tânărul de la recepție a continuat, „Tu ești Catalina?” „Da”. „Am primit toate e-mail-urile tale”. Râd de sub mască. De când cu pandemia, de când azi ne propunem să facem ceva, dar este foarte posibil ca simpla clipă să ne strice planurile, înainte să ajung la expoziție am corespondat cu cei de la galerie ca să mă asigur că totul este OK (chiar dacă sună naiv).
Mi s-a dat o bucată mică de cretă și am pășit în galerie. M-am îndreptat către peretele plin cu vederi. De câțiva ani, mi-am reluat obiceiul de a trimite vederi surorii mele în țară, deși ele ajung cu întârziere, deși există Facebook, WhatsApp, you-name-which-other-platform. L-am învățat și pe băiatul meu Mircea să scrie vederi și, ori de câte ori călătoream prin Europa, îi trimitea profesorului lui de istorie dintr-a șaptea. Scrisul și expedierea vederilor sunt o poveste mai veche.
Eram la Sinaia. Era ultima vară pe care urma să o petrec cu mama. Eram adolescentă. Cumpăr două vederi. I-am cerut mamei rujul. Mi l-am aplicat și, cu curajul adolescentin rebel, n-am scris decât un sărut imprimat pe vedere prin ruj. Mama s-a amuzat. A crezut că mă răzgândisem. „Și acum vreau timbre.” „Le trimiți așa?” Da, așa le-am trimis. Numai una a ajuns la destinatar. Alta s-a pierdut pe drum.
Aș fi luat o vedere pusă pe peretele galeriei și aș fi trimis-o acasă sau altcuiva, mai departe, să călătoresc prin ea. Mai ales că Dan a semidecupat imaginea Statuii Libertății de pe fiecare, într-un gest care poate însemna că faimosul simbol a cedat presiunii acestei administrații de a întoarce spatele imigranților sau poate sugera că este obosită, la pământ, că nu mai vrea să vadă nimic, pe nimeni, că o democrație șubredă infectează o întreagă lume. Dacă te uiți mai atent, vezi că uneori Statuia Libertății face semnul victoriei. Dan face, așadar, ca simpla vedere să ne transporte dincolo de metropola vizitată de mulți turiști și de suvenirele (în serie) pe care le cumpără. Ce face artistul român nu mai este „doar” o vedere, acum are (o altă) viață, are un joc de lumini & umbre. Este ingenios. Este Perjovschi.
Mai mult, Dan nu este un artist care face artă naivă, deși poate da impresia asta. Noua versiune a Statuii Libertății m-a dus cu gândul la un alt artist, Danh Vo, care, între 2010 și 2014, a creat o instalație din replica fidelă a celebrei statui-cadou de la poporul francez pentru cel american. Numai că în versiunea lui Vo, statuia este dezmembrată. Ca într-un sparagmos, orice i s-ar întâmpla unei „ființe” supraomenești ca în Grecia Antică, orice rău nu va însemna sine qua non sfârșitul. Vo își numea proiectul „We the people”, cele trei cuvinte care sunt poate cele mai cunoscute la americani. Dan nu dezmembrează statuia, nu o scoate de pe vedere, nici măcar pe de piedestal. O animează pentru că acum noi vedem și umbra pe care o creează, și golul implicit.
Dar cu ce umplem acest gol într-un an pandemic, cu alegeri prezidențiale în care, deși președintele actual a pierdut, nu îi facilitează preluarea tradițională a conducerii lui Biden și echipei lui, în care SUA sunt în topul celor infectați cu COVID-19 și implicit al celor decedați, în care s-a pierdut atât de mult? Dan este un activist și ce mă atrage la arta lui este cum se joacă și manipulează verbalul și vizualul. Pe peretele opus Statuii Libertății era o serie de desene.
Unul dintre ele ne prezintă o simplă linie dreaptă care divizează SUA de țara vecină la sud. Adiacent, litera U despărțită de S separă însă și mai mult. Nu doar țara, cât mai ales cât de mult a reușit această administrație să dezbine. Nu mai este vorba de un zid care ar ține imigranții din Mexic departe, acum acest zid este plin de xenofobi, rasiști, homofobi etc.
Ca dovadă, la ultimele alegeri prezidențiale nu unul, nu doi, ci 73,5 milioane au votat cu actualul președinte (comparativ, Biden a primit 79,3). Acest zid este deja greu de distrus. Va cere timp. Cum va cere și înțelegerea cuvântului „normal”. Așa cum se joacă Dan cu literele pare să zică „nu” normalului, nu pentru că ar fi un anarhist, ci pentru că normalul numit de noi era o iluzie: că trăim vieți pline, că trăim cu toate drepturile gata să ne protejeze, că sistemul medical e pregătit să facă față crizelor medicale, că educația este solidă și copiii sunt pe mâini bune. Că noi, adulții, știm ce vrem.
Și n-a fost așa deloc. Într-un alt desen, Dan schițează macheta rudimentară a unui spațiu comun, cum este cel al unei galerii. Pe timp de pandemie, cu spitalele în colaps, „Art fair” nu mai există, se sacrifică/este sacrificat, devenind „Hospital”, „Fair”, „Enough”. Aici jocul este dublu. Pe de o parte, „fair” ca în „târg”, dar și ca în adjectiv, „corect”. Când este alăturată spitalului, arta va suferi pentru că nu putem crea bolnavi și acordăm, în al 13-lea ceas, prioritate sănătății (fair enough, right?). Dar când vom fi cu adevărat sănătoși să creăm? Când va fi respectul pentru artă exprimat oficial și când va fi arta riguros studiată în școală, așa cum se fac „materiile de bază”?
Când eram la Tulcea elevă, aveam o profesoară de desen care ne dădea temă, care ne asculta la tema de la artă. În fiecare săptămână ne punea să împodobim pereții clasei cu una dintre temele noastre. Băteam cu rigla de lemn creațiile noastre. Așa imperfecte cum erau, măcar nu mai vedeam doar poza lui Ceaușescu. Iar băncile gri nu ne mai țineau prizonieri în monotonia lor. Întreabă-mă ce făceam la ora de fizică. Habar n-am. Nu am amintiri solide care să mă facă să scriu despre ele. Însă pe doamna profesoară Suciu n-am să o uit!
Trăim din amintiri la prezent. Și anul acesta le-am savurat mai mult ca oricând. Pentru că altfel nu am fi putut ajunge în decembrie și împinge în 2021. Anul acesta, am învățat să ne distanțăm social. Când am auzit prima dată instrucțiunile date de către primarul unde locuiesc (era martie), mi-a părut bizar. Nu vorbesc cu mulți oameni, îmi place să stau față în față cu coala de scris, dar chiar și pentru o persoană ca mine căreia îi place singurătatea savurată în multă tăcere, distanțarea socială a fost ceva la care m-am conformat ușor, chiar dacă nu mi-a plăcut. În desenul propus care are la bază steagul american, Dan se joacă nu doar cu cuvintele, ci și cu stelele. Poate mă înșel, dar văd așa de puține, că invariabil mă gândesc la câți au murit pentru că și-au râs de virus, pentru că au crezut că nu există, că vreunul, nu se știe cine sau de ce, conspiră asupra libertății lor. Câți au murit fără să fie mângâiați, fără să li se spună „see you on the other side”?!
Sunt de 22 de ani în SUA, însă rămân o călătoare. Pentru că vin de la Tulcea și n-am cum să mă împotrivesc Dunării (din mine). Tot corpul mi-e un acvariu imens! În 2020, unul dintre oamenii pe care i-am iubit mult, domnul Eugeniu Barău, a murit. Dânsul m-a învățat că arta înseamnă să greșești. Și să te eliberezi. Să te bucuri de viață. Pe vremuri, nefiind multe de făcut la Tulcea, mama mi-a zis să mă duc la clubul de pictură al dânsului. Ea (cred că) spera ca desenatul să îmi mai ia gândul de la obsesia fotbalului, că, na, creșteam și, fiind fată, poate că trebuia să mă apuc de chestii mai pentru „o fată”. Nu, mama, nu a zis niciodată așa ceva. Îmi imaginez eu scenariul ăsta, pentru că nu mai am cum să o întreb. Nu mai e aici. Dar marea ei iubire, pictura, a rămas în mine. Nu pictez, dar am nevoie de artă, de muzică, de teatru, de film, ca să uit de mine.
Așa că, Dan, mersi frumos. Pe final, am lăsat acești îndrăgostiți. Nu sunt acoperiți total ca în pictura lui René Magritte, Amanții, sunt semiacoperiți. Masca le ține de frig. Sunt împreună. Pentru că în 2020, totul este în fața noastră: cu bune, cu rele; nu mai sunt garanții. Ne avem doar pe noi.
Cu speranță, totuși, așa cum este și ce unește cei doi pereți ai expoziției. O tablă imensă la care suntem invitați să scriem/desenăm ceva. A mea este jos de tot. A.U.R, tăiat, Rage, netăiat, pentru că și la români s-a votat. Coșmarul care continuă este ignorarea educației. Fără ea, ne-am întors la frică. Și când frica este în noi, vindecarea se amână. Not fair!//
Cătălina Florescu
