Aferim, Jude! O nouă perspectivă asupra rasismului românesc, taman de la Hong Kong

Aferim!, filmul care i-a adus anul acesta lui Radu Jude Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor la Festivalul de la Berlin, şi-a făcut debutul asiatic la cea de-a 39-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Hong Kong (23 martie - 6 aprilie 2015).

Fetița: Vreau să mă duc să mă joc cu niște oameni la râu. Mătușa (către fetiță): Nu te duci la ni­ciun râu. Acolo nu sunt oameni. Mama (întrerupând): Acolo-s numa’ ți­gani! Oaspetele (sarcastic): Și ăia nu sunt oa­meni. Sunt animale... Mama (luându-l în serios): Sigur! Ăia nu-ți fac decât rău. Oaspetele (sarcastic): Ăia toți ar trebui îm­pușcați! Mătușa: Păi sigur! Ce? Doar n-a procedat bi­ne Hitler?

Dialogul de mai sus nu este un fragment preluat din recentul film al lui Radu Jude, Aferim!, produs de Hi Film, care și-a fă­cut debutul și în Asia la festivalul in­ter­naţional de la Hong Kong, la sfârşitul lunii trecute. Dialogul re­pro­duce o conversație cât se poate de veridică la care am asistat în casa unor oameni de rând, cu câtva timp în urmă, într-un oraș din prea­frumoasa Românie. Personal, până nu de mult, mă foloseam de el ca argument în conversații cu unii prieteni mai obstinați, pentru a contesta opiniile înrădăcinate ale celor care continuau să nege că românii ar fi un popor rasist.

Din fericire, filmul lui Radu Jude îmi adu­ce un mare avantaj în discuțiile în con­tradictoriu ca­re vor urma, oferindu-mi fun­dalul istoric necesar pentru a-mi sus­ține și mai convingător punctul de vedere. Aferim!, care urmărește un zapciu din Va­la­hia secolului XIX pornit într-un periplu pentru a prinde și returna către stăpân un rob țigan fugit de pe moșie, es­te primul pro­dus cinematografic românesc care pu­ne în sfârșit problema rasismului într-o ța­ră în care aceasta a fost mult prea mult timp trecută sub o apăsătoare tăcere. Cu excepția unor încercări clasice, cum ar fi Manasse al lui Jean Mihail, care ridica, în 1925, problema relațiilor interetnice ro­mâno-iudaice, cinematograful românesc - în mod nu prea diferit de literatura ro­mâ­nă - este sentențios tăcut în ceea ce pri­vește relațiile interetnice pentru o pe­rioa­dă - iată - lungă de aproape un secol. Și mo­­tivul pentru care atacarea rasismului e mai mult decât îmbucurătoare în aceas­tă țară este că românii - și cred că acest ca­li­ficativ general continuă să fie va­lid - sunt, în multe privințe - pentru a fo­losi un ter­men freudian -, un popor în negare.

Ceea ce m-a frapat îndelungă vre­me la ro­mâni este abilitatea aces­tora de a vedea și de a con­dam­na defectele altora, în de­fa­voa­rea celor de sub propriul lor nas: „Americanii au probleme serioase cu rasismul“, se zicea pe vremuri, înainte ca vreun român să fi pus vreodată piciorul în America. Sau „de ce nu-și pot rezolva francezii problemele cu arabii?“, care, până când Chalie Hebdo a înclinat balanța în cealaltă direcție, era o opinie împărțită totuși de foarte mulți dintre români. Este ironic, în schimb, că românii nu consideră rasiste niciun fel de remarci, bancuri, co­mentarii sau insulte adresate altor popu­lații conlocuitoare, căci românilor - se pa­re - nu le trece niciodată prin cap că ati­tudinea discriminatorie pe care o au față de propriii lor vecini îi pune pe picior de egalitate cu cei mai rasiști dintre ame­ri­cani sau dintre francezi. E un mecanism - ce-i drept, ingenios - de a ne exonera de vină sau, pentru mulți, chiar de a ne pro­teja de orice posibilitate de a simți vreun fel de vinovăție - un mecanism a cărui origine merită să fie investigată și cer­cetată. Ceea ce Radu Jude face cu brio în cel mai recent film al său.

Avem de-a face cu un fenomen extraordinar de interesant în România: pe de o parte, am fost educați și crescuți cu ideea că românii sunt o nație iu­bi­toare de libertate, care nu acceptă com­promisuri; o nație, mai mult, direct des­cinsă din strămoși viteji care vorbesc o lim­bă „pură“, „frumoasă“, „neames­te­cată“, care este, în pofida a ceea ce cred alții, cea mai apropiată de latina clasică a lui Cicero și a lui Seneca. Când vine vre­mea, în schimb, să îmbinăm teoria cu prac­tica, la o sumară privire pe teren, suntem frapați că limba pe care o vorbim (și mai ales cea pe care o vorbeam în se­colul trecut - ceea ce Radu Jude punctează extrem de bine în filmul său) aduce mai degrabă a slavă sau turcă decât a latină; că portul aşa-zis „popular“ cu care ne îm­brăcăm nu are nimic propriu românesc în el - acesta fiind, dimpotrivă, împrumutat de la multiplele tradiții și culturi - greacă, slavă, turcă - care au influențat-o pu­ter­nic și pe a noastră. În sfârșit, când e să ne cercetăm arborele genealogic, aflăm cu stu­poare că la orginea multor familii „nea­oșe“ românești stau nume dintre cele mai diferite, cum ar fi albaneze, poloneze sau, bineînțeles, grecești.

Nu-i de mirare că acest fel de gândire schis­matică (ca să nu-i spun schizoidă) a dus în final la criza de identitate cu care se confruntă în prezent societatea ro­mâ­nească. În plus, a dus probabil și la me­canismul mai sus menționat, care (pentru a da glas zicalei biblice) face mai ușoară recunoașterea paielor din ochii altora decât cea a propriilor noastre bârne. Căci, trebuie să o spunem, bârnele noastre sunt mari și întinse, acoperind goluri majore, pe care continuăm să le deținem în pro­pria noastră cultură, începând de la ling­vistică și până la istorica problemă a ra­sismului. Dacă am avea curajul să cer­cetăm intransigent toate gogoșile turnate pe gâtul românilor, generație după ge­ne­rație, de ideologi motivați politic și dacă am îndrăzni să ne uităm sub covorul în­cărcat de inexactități, aberații și minciuni care a fost în mod repetat tras peste capul unei populații sărace, ignorante și, în mare măsură, needucate, care făcea grosul societății românești până în prezent, am vedea, în sfârșit, că marea de probleme care continuă să bântuie România din cele mai vechi timpuri și până azi nu vor dispărea, până când românii - ca nație - nu vor recunoaște măcar existența lor.

Radu Jude face un prim și foarte important pas către această re­cunoaștere. Prea puține filme și opere literare sau critice au ata­cat mai tranșant problema rasis­mului într-o societate atât de multietnică precum a noastră, o societate în care populația evreiască urbană, în 1930, atingea 32%, iar, per anslamblu, cea țigănească atinge în prezent 3,3%, fără a socoti celelalte minorităţi etnice*. Prea mult timp, problemele de discriminare și rasism care au măcinat România au fost tabuizate și măturate sub preș din cauza va­riilor ideologii - ba naționalistă, ba co­mu­nistă, ba și una, și alta - care s-au perindat pe la conducere în ultimele două sute de ani.

Teodor Corban şi Toma Cuzin în Aferim! (foto: Silviu Gheţie)

Și asta nu ar fi o problemă în sine. Câte alte societăți nu se confruntă cu efectele rasismului...? Ceea ce ne face pe noi (și pe alți câțiva est-europeni ca noi) un pic mai speciali e tocmai faptul că noi negăm realitatea că am avea vreo problemă, ceea ce duce la încetățenirea rasismului, la tra­tarea lui ca stare general acceptată. Fără doar și poate, acesta e singurul motiv pen­tru care o societate poate crede drept adevărate și chiar necesare sloganuri și afir­mații rasiste de genul „toți țiganii fu­ră“ sau cele extremiste pe care le-am notat la începutul acestui articol, clișee ex­celent sumarizate de Radu Jude în tirada, de acum celebră, a preotului itinerant. În orice alt context, adică în cazul în care s-ar pune cât de puțin problema intoleranței ca problemă reală, și nu doar o sintagmă cu iz vestic, fluturată cu prea multă ușu­rință de asociațiile nonguvernamentale, ori­cine în deplinătatea facultăților mintale ar simți un val de remușcare la replica: „Doar n-a procedat bine Hitler?“. Dar, cu un trecut doar pe jumătate scos la lu­mină din beciurile încă supurânde de sânge ale naționalismului, fascismului de tip legionar și apoi ale comunismului, se pare că va mai trece încă multă apă pe va­lea Sâmbetei până când românii vor în­cepe - chiar și timid - să arunce o privire în urmă și să accepte că trecutul glorios nu a fost chiar atât de curat precum l-au pictat manualele de istorie comuniste, care, din păcate, continuă să dea tonul în modul în care percepem acest trecut.

Mai mult, Țara Românească creionată de Radu Jude nu e atât o țară, cât un amal­gam de proprietăți incongru­ente conduse nerestrâns de des^­­poți, a căror autoritate poate fi doar greu atinsă de o nebuloasă putere cen­tra­lă. De­parte de a fi țara cu o puternică con­știință națională, descrisă fără preget în ma­nua­lele comuniste, această Valahie de secol XIX începe să arate tot mai mult ca Vestul Sălbatic cu care jurnaliștii străini asociază des pelicula lui Jude. Într-adevăr, modul în care personajul principal, zap­ciul Cons­tandin (Teodor Corban), interac­ționează cu figurile autorităților locale ale moșiilor pe care le traversează duce la con­cluzia că avem de-a face cu un teritoriu interstițiar, aflat la granița marilor imperii și care nu se află practic în niciunul, deși ar putea la fel de bine să facă parte din toate. De aici și până la a afirma sus și tare că românii (un nume inexistent în epocă) au fost prezenți în acest teritoriu de peste 2.000 de ani, în calitate de proprietari ai unui stat național cu existență continuă, e cale lungă. Și Jude este unul dintre puținii re­gizori români care - alături eventual de Cor­neliu Porumboiu, care a început și el să pună sub semnul întrebării identitatea națională în câteva dintre peliculele sale din prima perioadă - încep să proiecteze anumite dubii asupra afirmațiilor și cre­do-ului naționalist cu care am crescut și pe care, până acum, nu am avut curajul sau puterea de a le chestiona.

Fără a dezminți anumite pa­ra­le­lisme făcute de jurnaliști între The Searchers al lui John Ford, care condamna comportamentul extremist al unui John Wayne por­nit împotriva minorității comanșe pentru a întoarce „pe calea cea bună“ ră­tăcirile unei femei albe, dacă ar fi să fac o paralelă cu literatura/cinematografia ame­ricană, mi se pare că Aferim! este mai de­grabă un Să ucizi o pasăre cântătoare est-european. Aici, mai mult ca în The Searchers, unde problema miscegenației apare ca o consecință a unei răpiri, avem de-a face și cu ambiguitatea pasiunii in­terzise dintre stăpân și sclav, ceea ce adau­gă dramei un nou nivel de complexitate, tocmai ca și în romanul lui Harper Lee.

Înscriindu-se într-un efort care începe să capete anvergură cu ajutorul unor regizori maghiari, care, profund marcați de cri­me­le rasiste din 2008-2009, în care un nu­măr de șase persoane de etnie romă au fost ucise de membrii unei grupări neo­naziste, crime documentate în Csak a szél (Benedek Fliegauf, 2012) și Judegement în Hungary (Eszter Hajdú, 2013), filmul lui Radu Jude este o premieră est-europeană pentru investigarea trecutului rasismului în această regiune. Poate comparabil la un alt nivel doar cu filmul iugoslavului Sl­obodan Šijan, Who’s Singing Over There? (1980), în care, în timpul invaziei Iu­gos­la­viei de către naziști, doi țigani lăutari sunt tratați ca țapi ispășitori pentru un furt ca­re nu face decât să adâncească absur­di­tatea condiției lor, producția lui Jude de­notă începutul conștientizării unei pro­ble­me sociale care se cerea adresată în Eu­ropa de Est de mai multe decenii. Nu pu­tem decât spera că, pe lângă a fi un des­chizător de drumuri pentru cercetarea glo­riosului trecut al neamului, acest film va deschide uși și spre o reconceptualizare și regândire a maiestuoaselor pelicule co­mu­niste care au cimentat genul de gândire clișeic-naționalistă, propagată de filme istorice cum ar fi Dacii (Sergiu Nicolaescu, 1967), Columna (Mircea Drăgan, 1968) sau mai timpuriul Tudor (Lucian Bratu, 1963), personaj asupra căruia Jude se oprește tac­tic pentru a-l lăsa pe zapciul Constandin să savureze pe ascuns plăcerile violurilor și ale crimelor săvârșite „în tinerețe“ ca soldat în compania eroicului pandur.

De mult ne spunem că „la noi“ corupția e înrădăcinată în natura românului. Poate ar fi timpul să învățăm că rasismul e o altă meteahnă, pe care trebuie să o ac­cep­tăm și să o tratăm ca atare. Filmul lui Ra­du Jude a fost unul dintre puținele de anul acesta la Honk Kong care au reușit să strălucească pe tematica social-politică, intrând în compania unor pelicule care au abordat unghiuri inedite asupra trecutului în alte regiuni încărcate de „bagaj isotric“. De notat sunt Memories on Stone (Shaw­kat Amin Korki, 2014), care pune pentru pri­ma dată pe peliculă tragedia geno­cidului din Kurdistan, în urma căruia, din cauza regimului baathist al lui Saddam, în jur de 100.000 de persoane și-au pierdut via­ța, și The Man from Oran/L’Oranais (Lyès Salem, 2014) care, cu stângăciile unui film de început de carieră (aproape ca și Jude, Salem se află la al doilea lung metraj), tratează în mod inedit corupția guvernului care a urmat revoluției an­ti­co­lonialiste din Algeria anilor ’70. În această companie de excepție, nu mă sfiesc deloc să strig un călduros „Aferim, Jude!“, ta­man de la Hong Kong!