Ana Blandiana: rezistență prin cultură, azi!

Istoria ca viitor, textul care dă sintagma cea mai puternică a titlului de volum*, es­te plasat la finalul acestei cărți, care sem­nalează, într-un mod strălucit, di­men­siu­nea eseistică a imensei și polivalentei ope­re a Anei Blandiana. În memoria publică recentă, acest eseu are un destin destul de pregnant: inițial, Istoria ca viitor a fost formula sub care, în 2015, odată cu pri­mi­rea titlului de Doctor Honoris Causa, Ana Blandiana a susținut o conferință la pres­tigioasa Universitate „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. La relativ puțin timp după ce a devenit public și după ce a căpătat, în plus, și o dimensiune mediatic-virală, acest eseu, pentru că a fost scris exact în ter­menii în care el există, și nu în alte modalități și mai ales neapărând alt set de valori decât cele pe care le apără, a de­ve­nit și ținta unor imunde atacuri ale noilor comisari ideologi (care se hrănesc din „bi­beroanele“ toxice ale unor forme de corec­titudine politică izbitor de asemănătoare cu formule de sorginte comunistă) din spa­țiul nostru public.

Insist în debutul acestui text-semnal asupra eseului care dă titlul cărții pen­tru mai multe motive, două dintre ele fiind următoarele: a) pentru că avem de-a face realmente cu un eseu foarte puternic și vizionar; b) fiindcă, în­trucât între momentul „viralizării“ lui – și includ aici și contestările pe care le-a adus cu sine această viralizare, care nu au de-a face cu logica și cu realitatea fap­telor, ci numai cu frustrări și cu retorica re­sentimentului – și momentul în care acesta apare în carte (toamna lui 2017) au trecut aproape doi ani. Altfel spus: e ne­cesar să insist asupra lui, întrucât între „ieșirea în lume“ a acestui text și mo­mentul când, sub formă de carte și parte din carte, eseul primește un alt fel de via­ță a trecut suficient de mult timp pentru: a pune distanță, a vedea și inventaria alte fapte în direcția celor presupuse sau pro­puse de liniile majore de discurs ale aces­tui text; nu în ultimul rând, așa cum să­nătos pentru minte se exprima K.R. Pop­per, pentru a corobora – ceea ce re­pre­zintă date/fapte/(noi)experiențe cu ceea ce a fost ipoteză, anticipare, teorie la li­mită. Și dacă vom face acest exercițiu de co­roborare și, totodată, de igienă inte­lec­tuală, foarte pe scurt, vom avea evidența faptului că nu doar în 2015, când a văzut „cu 5 minute mai devreme“ decât mulți alții, a avut dreptate Ana Blandiana în ce­ea ce a spus în acest text, ci și, iată, în vii­torul imediat devenit deja trecut. Mă tem că a văzut bine și în viitorul care încă nu a venit aproape de noi – fiindcă softurile mentale care par să fie la modă și care vor lăsa urme și vor face viitorul – imediat sau mai îndepărtat – sunt producătare de cri­ze, inclusiv în sensul în care, formula este a doamnei Blandiana, „istoriei re­cen­te începe să îi lipsească nu numai răb­da­rea, ci și fantezia. (...) Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de déjà-vu“.

Istoria ca viitor este precedat, deci de... toa­te celelate eseuri adunate în carte, 22 la număr (23 cu tot cu Istoria...), sub trei „cupole“ tematice în acest volum. În or­dine, marile secțiuni ale cărții: „con­ver­ti­bi­litatea suferinței“; „fragmente estice des­pre libertate“ și „la ce bun poeții în vre­muri de restriște“. Cronologic, eseu­rile acoperă un arc de timp semnificativ – aproape două decenii și jumătate, cel mai recent text fiind datat 2017, iar cele mai în­depărtate în timp, 1993. Menționez aces­te coordonate minimale despre texte (scrip­­turi ale unor conferințe, marea lor ma­joritate) pentru a sublinia că evaluarea lor este just să fie făcută atât cronologic, cât și tematic. Într-o formulă antologică, Ana Blandiana marchează această implicație dublă și prețioasă care subîntinde aceste texte: „am reținut spre publicare acele tex­te care erau marcate de spiritul tim­pu­lui, nu și de pasiunile lui“. Este o re­mar­că importantă, fiindcă aceste peste 20 de texte sunt scrise și / sau spuse cândva anume și dau, într-un fel, seama de con­tradicțiile și de sensurile acelui moment în care ele ies în lume; dar, mai ales, du­hul lor bun se ridică deasupra contextului de apariție și spune, în fapt, mult mai multe decât ceea ce, punctual, încadrabil în date precise sau în parametrii unui mo­ment anume.

Separat sau împreună, aceste tex­te vorbesc, între altele, despre: viziune, luciditate, suferință, cre­dință, rațiune, libertate (vizibilă sau invizibilă), responsabilitate, memorie, democrație, identitate, refuzul ser­vituții, justiție, modele, rezistență, cen­zură, forță lăuntrică, religie, poezie. Ele vorbesc despre România, dar nu despre o țară abstractă, ci, mai ales, vibrant și cu ar­gumente puternice, despre una a oa­menilor și a sufletelor acestora – unele, aproape de tot mutilate, altele în care sunt urme sau uneori chiar mari rezerve de lumină și de speranță.

Cred că, în legătură cu toate textele care sunt incluse în acest volum, este foarte im­portant să punctăm, fie și pe scurt, câte ce­va despre tonul acestora. Tonul face, în cazul de față, sensul. Tematica pe care o pun în joc eseurile de aici (à propos, ini­țial, adunate la inițiativa unui editor ger­man – Ana Blandiana va fi unul dintre nu­mele grele cu care România va merge, în primăvară, la Târgul de Carte de la Leip­zig, acolo unde țara noastră are statut de invitat-special) este una foarte delicată și problematică; tonul în care sunt lucrate și prezentate toate aceste teme în care este vorba despre cele mai adânc-umane sen­timente spune foarte mult despre cum, în numele unui umanism consistent și mereu urgent, e posibilă apropierea de istorie, de traumă, de adevăruri dureroase. Iată nu­mai trei exemple, pe repede-înainte și în ideea de a ilustra cum gândește autoarea în raport cu teme foarte inconfortabile: a) „se poate renunța la pedepsirea vino­va­ților, dar nu se poate renunța la analiza vinovățiilor“; b) „am citit undeva că, în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne; «pericol» și «opor­tu­ni­tate». În cazul nostru, pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la pro­pria noastră definiție culturală și la propria conștiință istorică“; c) „de unde se vede că, atunci când justiția nu reu­șește să fie o formă de memorie, me­mo­ria singură poate fi o formă de justiție“.

Mai este un tip de lectură pe care îl putem presupune și asuma de fapt, plecând de la eseul care dă titlul cărții. Sunt, de fapt, mai multe lec­turi posibile, dar asupra unuia vreau să insist puțin: anume, Istoria ca viitor pu­ne un cadru viu și generos în și prin care pot fi privite toate celelalte eseuri incluse în această carte. E un sens posibil de lec­tură, și profitabil, acesta: să încercăm să luăm în posesie lumea ideilor care ne aș­teaptă odată cu această carte începând de la final. De altfel, unul dintre citatele pla­sa­te în eseul despre „istoria ca viitor“, ca­re îi aparține lui W. Churchill, indică sub­til, el însuși, o asemenea posibilitate de lectură: „mă uit în trecut ca să pot avea perspectiva drumului pe care îl am de urmat“. Explicit – cu subiect și predicat – sau (cel mai adesea) implicit, cu tușe ra­pi­de, precise, convingătoare, avem incap­su­late în Istoria ca viitor cam toate marile teme pe care restul textelor le detaliază. Nu în ultimul rând, e de citit și revenit la acest eseu și fiindcă, la ultimele sale fraze, avem și un fel de soluție de cursă lungă – ceva care stă ca o lampă aprinsă în în­tu­neric. Aceasta, adică: „căci suferința este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Și dacă, așa cum spunea Lo­vi­nes­cu, «cultura este finalitatea tuturor societăților», șansa noastră, a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistența prin cul­tu­ră, eficientă ieri în absența libertății, es­te încă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mij­loc de a salva poeții, ci chiar scopul în si­ne al civilizării“. Așadar: cultură, rezis­ten­ță prin cultură, rațiune, adevăr, cre­dință – toate, împreună, ca o lampă aprin­să în geam în vremuri de restriște...