Aniversarea unei Singurătăți

Andreea Nanu | 09.01.2018

ANIVERSAREA (2017)• Scenariul şi regia: Dan Chişu • Cu: Mircea Albulescu, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin, Rodica Lazăr, Coca Bloos, Marian Râlea • Distribuit în România de DAKIno Production din 10 noiembrie 2017.

Pe aceeași temă

 

Aniversarea, cel de-al șaptelea lung­me­traj al lui Dan Chișu, se înscrie, am putea spu­ne, într-o preocupare recentă a re­gizorilor români de a se apleca asupra unor te­ma­tici religioase sau, mai de­grabă, a dilemelor pe care le ridică religia, relația din­tre om și Dumnezeu. După altă premieră recentă, lung­metrajul Un pas în urma serafimilor (în regia lui Da­niel Sandu), Aniversarea abordează, deși într-un re­gistru diferit, tot o ches­tiu­ne religioasă - spovedania. Prezentările premergătoare lansării filmului în cinematografe mi-au dat impresia că ar trebui să mă aștept la un film-dezbatere pe tema „a te mărturisi sau nu“. Însă acest film este mai degrabă, așa cum declară și regizorul Dan Chișu, despre singurătate. Mai mult decât religia, singurătatea este cea portretizată în cele 86 de minute ale peliculei, ca o insectă pusă sub microscop, captivă în pânza de păianjen a relațiilor de familie.

 

Radu Maligan, fost general la Se­curitate, este aniversat... pentru a 94-a oară. Masa alături de familie și prieteni este un prilej de a readuce în discuție o mai ve­che preocupare a rudelor, aceea de a-l convinge pe bătrân să se spovedească. Pro­tagoniștii se împart în două tabere, iar dis­cuțiile și situațiile care decurg de aici nu se înscriu în logica vreunei cruciade, ci, mai degrabă, scot la iveală imposibilitatea dialogului, atât între generațiile familiei, cât și între clanul Maligan și restul lumii. Per­so­najele se înscriu într-o anumită ti­po­lo­gie, dând senzația de déjà-vu: parcă ne-am mai întâlnit undeva cu venerabilul ge­ne­ral, aproape mort în patul lui; parcă ne e cunoscută soția generalului, cu aerul ei de mare doamnă, acum nițel decrepită, îm­povărată de o lume în care nu se mai re­gă­sește; iar această tânără domnișoară co­chetă care se mărită la Paris pentru că nu vrea „să se îngroape în țara asta de ra­hat“ ne populează imaginarul încă de la As­­falt Tango-ul lui Nae Caranfil. Părinți ca­re nu sunt conectați la lumea copiilor, co­­pii racordați la virtual și tablete, ado­lescenți care își varsă amarul dezastrului fa­milial în consumul de droguri (Mia), po­li­ticieni versați care au lumea la degetul mic (Ducu Maligan). Dar și vestigii bine conservate ale lumii de ieri: fostul ucenic de la Securitate (colonelul „Vulpe. Ro­mu­lus Vulpe“), șoferul credincios, colegii tor­ționari acum convertiți la o religie pe care o interpretează după rețete proprii, ase­zo­nate cu citate din Osho, un soi de spi­ri­tualitate hibridă în care căința pentru ve­chile păcate ori remușcarea nu își găsesc locul. Totul are o justificare, rezumată în re­plica lui Mătăsaru: „nu pentru mine, dar pentru copiii ăștia!...“.

 

Dan Chișu ne prezintă într-o succesiune de momente tensionate, toate desprinse din „ritualul“ aniversării, o lume care se destramă și se scufundă. Coloana sonoră din prima parte, Beethoven, e cât se poate de sugestivă, la fel ca și tăcerea absolută a personajului principal, Radu Maligan (in­terpretat de Mircea Albulescu), care stră­bate filmul dintr-un capăt într-altul, aco­perind toate registrele sin­gu­rătății prin ex­pre­sie, ges­turi, privire. La început, „Ră­du­cu“ nu vorbește, apoi când în sfârșit i se adu­ce la­ringofonul, vocea lui este aco­pe­rită de coloana so­no­ră finală. E poate unul din­tre cele mai antologice ro­luri mute din cine­ma­to­gra­fia noastră.

 

Ce loc ocupă, în toate as­tea, problematica re­li­gi­oa­să? Confesiunea nu e aici un subiect cu miză teo­lo­gică. Devine însă un punct în jurul căruia se încheagă un dialog interesant despre fra­gilitate și neputință, des­pre nevoia de ier­tare și co­muniune. În confuzia ge­nerală, sunt chemați să se ocupe de „pacient“ doi pre­oți, unul ortodox (Mihai Constantin) și ce­lălalt catolic (George Remeș), și un psi­ho­log (Marian Râlea). Dincolo de câteva iro­nii și înțepături civilizate, cei trei nu avan­sează dincolo de o delimitare cuminte a teritoriului profesional. Psihologia și Teo­lo­gia se conversează într-un schimb de de­fi­ni­ții de dicționar. Discuția celor trei, izo­lați de restul petrecăreților în biroul fos­tului securist, avansează lucruri cu­nos­cute fără să problematizeze sau să ridice în­tre­bări care să ne dea de gândit. Aici re­gis­trul grav se estompează prin ridicolul de si­tuație (membrii familiei nu se in­for­ma­seră unii pe ceilalți în legătură cu ve­nirea preoților și a psihiatrului) și de lim­baj. Si­tua­ția rămâne nelămurită, doctorii de trup/psihic și suflet pleacă, pacientul ră­mâ­ne nerezolvat și, în continuare, ab­solut sin­gur. Pe această linie neschimbată, nota cu adevărat dramatică este dată la final de sosirea intempestivă a mezinei, Mia, „olim­­pică la fizică“ și complet abu­zată de con­sumul de heroină. Cumnatul de la Paris, el însuși familiar cu zonele pe­ri­fe­rice ale societății (bodyguard de ve­de­te), încearcă s-o ajute, cheamă ambulanța sub privirile consternate ale familiei „cu­minți“.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-1450.jpeg

 

Filmul cons­truiește din detalii (ca­re uneori însă frizează clișeul) mi­cro­universul unei familii alienate, fie din dezamăgire față de pre­zen­tul in­capabil de reformă, fie din cauza nostalgiei incurabile, a regretului du­pă confortul și demnitatea asigurate în trecut numai unor privilegiați. Apoi, fil­mul nu reușește să prezinte toate aceste lu­cruri în montura unei povești închegate. Se acordă o im­portanță egală fiecărui de­taliu, fiecărei mă­runte situații de viață și asta poate să aibă un efect nivelator, omo­genizant. Este un film „de interior“, aproa­pe lipsit de scene exterioare. Casa Maligan îndeplinește rolul unei scene turnante care ne dă adeseori impresia de teatru fil­mat. Labirintul casei, cu multe camere și uși care se închid și se deschid, mijlocește punerea în ramă a ca­drelor și a cuplurilor de actanți: bucătăria e locul în care se con­fruntă sora și fratele, în baie se răfuiesc fiica generalului și cum­nata, holul (pragul ușii, granița dintre „lu­mea lor“ și „lumea noastră“) e dominat de politicianul versat care-i ține la dis­tan­ță pe polițiști, agenți neputincioși ai or­dinii exterioare. Casa ve­che e o redută ca­re rezistă în fața oricărui asalt. Singurul element susceptibil să o expună este ta­bleta nepotului, instru­men­tul acelui „film în film“ prin care devenim complice, „în­registrând“ și ceea ce alt­min­teri ne-ar fi ră­mas interzis. Intervențiile tatălui („fil­mează“, „nu mai filma“) sunt un ar­ti­ficiu, oarecum facil, menit să ne ghideze pri­virea și discernământul. Grație ado­les­cen­tului, aflăm și că există spo­ve­da­nia on­line, pe care însă reprezentanții cle­rului o resping. La fel, fără problematizări sau ar­gumente, deși subiectul se înscrie în ac­tualitate, poate că are și adepți în zona in­ternauților.

 

Aniversarea este, într-adevăr, un film despre singurătate; vo­latilitatea ei și imposibilitatea de a împărtăși cu cineva acest compus instabil îi reușește foar­te bine lui Dan Chișu. Mircea Al­bu­lescu, în ultimul său rol, este un „Mare Sin­gu­ra­tic“ al zilelor noastre, a cărui um­bră gran­dioasă, impresionantă, continuă să te ur­mă­rească și după ce Aniversarea a luat sfâr­șit. Lungmetrajul se înscrie în ca­te­go­ria filmelor pe care le simțim, fiind cons­truit nu atât după o schemă ri­gu­roasă, cât pe o intuiție bună, însă fără efec­te spec­ta­culoase; spectaculos ar fi fost în cazul de față o problematizare reală, o coborâre în profunzime, un punct de in­flexiune care să ne trimită către un din­co­lo al situa­țio­nalului exploatat de regizor, modificând cumva traiectoria, linia de puls a lung­me­trajului (care nu variază prea mult).

 

În tot acest timp, în sufrageria som­p­tu­oasă a familiei Maligan, unde fostul ge­ne­ral de Securitate tronează neputincios în capul mesei, imobilizat în scaunul cu ro­tile și în propria tăcere, se petrece o scenă foarte interesantă. La o autohtonă salată boeuf și printre exotice tartine cu foie gras se înțeapă foștii colegi și prieteni (de birou și de captivitate în comunism), ară­tându-și unii altora colții rânjiți ai puterii maligne care încă leagă și dezleagă logica lumii de după decembrie ’89. Încă mai exis­tă dosare compromițătoare, memoria Securității, a victimelor și a metodelor ei funcționează foarte bine, fiind o memorie pe „termen lung“ care nu dispare nici du­pă ce se instalează temutul Alzheimer. „Așa erau vremurile pe atunci“, spune șoferul credincios, atât de bine interpretat de Constantin Cojocaru, prin mimică și dis­curs. Coca Bloos (d-na Bobeică), Mircea An­dreescu (d-l Mătăsaru) și Constantin Cojocaru (d-l Donose) alcătuiesc un trio în care mustește acel amestec (și el, atât de familiar) de tragic și comic, de sinistru și vulgaritate ascunsă în spatele unei fa­mi­liarități născute din tăceri vinovate și fap­te inavuabile. Da fapt, toată această lume e funciar bolnavă, iar exponenții ei sunt primii care ar avea nevoie de spovedanie. Numai că ei nu se consideră vinovați. Nu sunt nici măcar credincioși. Dar sunt mer­cantili. În eventualitatea în care Dum­ne­zeu există, merită să ai o asigurare. Într-un univers în care și veșnicia pare ne­si­gură și capricioasă, trebuie să fii precaut. Regulile care i-au ghidat în viață pe acești foști comuniști continuă acum să-i con­du­că și în relația cu Dumnezeu. Până și Lui i s-ar putea face un dosar, nu-i așa? //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22