„Bal mascat“ de Verdi - o montare minimalistă despre jocurile puterii

În istoria modernă a înscenărilor cu opera Bal mascat, compusă de Verdi în etapa cea mai prețioasă a creațiilor sale (în ve­ci­nătatea capodoperelor Traviata, Rigoletto, Trubadurul), pare să fi stră­lucit o tradiție a marilor montări gen grande opera. De la faimosul spectacol din 1978, de la Scala din Milano, în regia lui Fran­co Zeffirelli și direcția mu­zi­cală a lui Claudio Abbado, pâ­nă la aceea la fel de ce­lebră din 1986, de la Opera din Viena, sau din 1992 de la Paris, când la pupitrul or­chestrei s-a aflat chi­ne­zul Chung, re­velația ma­jo­ră e dată de atmosferă. De­co­rurile, costumele fas­tu­oa­se, eclerajul mis­te­rios și mai ales coloristica trimit po­ves­tea în epo­ca ei, invocând grandiosul pa­la­telor regale unde s-au țesut atâtea intrigi mai mult sau mai puțin istorice. Luciano Pavarotti, interpret al contelui Riccardo, alias Gustav al III-lea în toate cele trei mon­tări pomenite - semn că rolul a fost dintre cele mai îndrăgite de marele artist -, imprimă cu stilul său năvalnic tonul ita­lienesc atât de propriu operelor lui Giu­seppe Verdi. Splendoarea vizuală și ele­gan­ța din spectacolul inegalabil al lui Zeffirelli evocând noblețea picturii flamande, ca­ti­fe­lele venețiene, vastitatea spațiilor din somptuoasele palate, cu monumentalitatea lor strivitoare, te fac să crezi că Verdi le-ar fi admirat el însuși, chiar dacă povestea acestei opere e alta.

Când compozitorul a ales, în 1858, să pună pe portativ o is­torie inspirată de asasinarea re­gelui Gustav al III-lea al Suediei, mai întâi dramaturgului Eugène Scribe și apoi libretistului Antonio Som­ma, avusese loc și un atentat împotriva lui Napoleon al III-lea, fapt ce i-a complicat operei Bal mascat destinul. Verdi a fost acuzat de intenții subversive și obligat de cenzură să modifice libretul, lucru refuzat de compozitor. Cu toată susținerea po­pu­lară a orașului Napoli, unde urma să aibă loc premiera, nu poate rezista presiunii și e nevoit să părăsească localitatea. Abia pes­te un an, după ce îl înlocuiește pe Gus­tav al III-lea cu contele Riccardo, mutând acţiunea în America de Nord, se produce și premiera la Teatrul Apollo din Roma.

Imagine din spectacolul Bal mascat de Giuseppe Verdi, pus în scenă de regizorul Grischa Asagaroff la Opera Naţională Bucureşti (foto: Paul Buciuta, ONB)

În 1975, o celebră montare de la Covent Garden, cu Riccardo Muti la pupitrul orchestral, îl re­învie pe Gustav al III-lea în in­terpretarea magistrală a lui Placido Domingo. Mai mult decât atât, acțiunea e ram­plasată în epoca na­po­leo­nia­nă, aducând la ve­de­re toate asocierile vinovate atribuite compozitorului la vremea premierei. În mod ciu­dat, însă, pretextul li­bre­tu­lui, de altminteri destul de subțire, al acestui Un ballo in maschera, mizând pe aventuri amoroase, intrigi de palat, efecte magice cu scene ieftine de divinație, e de­tur­nat spre semnificații politice, speculând epi­so­dul real al asasinatului pus la cale în­tr-un bal mascat. Și chiar dacă artiști pres­ti­gioși precum Zeffirelli și Pavarotti s-au lăsat purtați de măreția stilului verdian creând o atmosferă pe măsură în spec­ta­co­le­le an­to­logice evocate, fascinația sub­str­a­tu­lui politic a rămas, se pare, miza mon­tă­ri­lor mo­derne. În același timp, există pre­o­cuparea firească a modernizării la nivel stilistic, care, prin scenografie și light de­sign, să corespundă secolului XXI. Putem cita în acest sens înscenările regizorului David Alden care, în două rânduri, în 2012 și 2015, la Opera Metropolitană din New York, a impus viziunea sa non­con­for­mistă, care a șocat prin straniile imagini suprarealiste de film noir, speculând nu doar întunecimile, ci și unele aspecte ciu­date ale lucrării de bază. La premiera din 2015 avându-l ca interpret pe apreciatul tenor polonez Piotr Beczała, în rolul re­ge­lui Gustav al III-lea, Alden a reușit să-și câș­tige auditoriul, care l-a întâmpinat ini­țial cu fluierături respingând de plano mo­dernismul regizorului, așa cum fusese el per­ceput în 2012.

Am făcut această amplă incursiune în is­to­ricul noilor montări cu Bal mascat pentru a înțelege de ce opțiunea pentru o viziune modernă, updatată anului 2017, la ONB a fost din pornire una riscantă. Nu luăm în cal­cul doar linia tradiționalistă a mon­tă­ri­lor anterioare pe scena de la București, ci, mai ales, dificultatea de a transla în ac­tualitate un libret atât de datat ca subiect și stil al narațiunii. Regizorul neamț de origine rusă Grischa Asagaroff, invitat să monteze Bal mascat la București, a luat aceas­tă din urmă cale, oferindu-ne o epu­ră rece, cenușie, minimalistă și mi­li­ta­ri­za­tă a fastuosului Bal, în care are loc ce­le­brul asasinat.

Până la a fi politic, urmare a unui complot premergător res­pec­ti­vului omor, se produc aici însă fapte de me­lo­dramă cu iz ro­mantic, urmare a iubirii vi­no­vate dintre rege și soția prietenului și con­fidentului său, iar forțarea unei sem­ni­ficații politice devine în acest sens su­perfluă. Că soțul trădat ajunge să se alieze cu complotiștii și să instrumenteze crima e, ce-i drept, un fapt cu urmări statale, doar că muzica ne vorbește tot timpul despre sentimente și pasiune, despre oa­meni care doar din întâmplare poate tră­iesc aici în palate și poartă uniforme. Con­tele Riccardo e, înainte de a fi rege sau concomitent, un îndrăgostit, iar dragostea lui imposibilă pentru Amelia, soția lui Renato, îl pune în dificultatea unei alegeri omenești între datorie și pasiune (hélas!). Cum se exprimă totuși aceste trăiri, dacă regizorul a golit scena de o ambianță uma­nă și i-a lăsat stingheri pe protagoniști prin^­­tre coloane amenințătoare în ceața al­băstrie a unor nopți în care nici vră­ji­toa­rele nu mai au fior? Indiferența decorului minimalist pare a obtura impactul cu mu­zica însăși. Simbolurile folosite - un ceas, un ochi magic, un bust și un birou ge­ne­rator de autoritate - nu pot imprima aus­te­ritatea dorită unei intrigi de sorginte me­lodramatică care i-a inspirat lui Verdi o mu­­zică divină. Montarea nu are nici avânt, nici suspans gangsteresc (doar ac­țiunea a fost mutată încă de la premieră la Chi­ca­go), schematizând excesiv într-o cheie aus­­teră deloc prietenoasă. Nici balul, ce­lebrul bal mascat cu care se încheie opera, nu e tratat în cheia potrivită, deși cos­tu­me­le lui Luigi Perego schimbă tunica mi­litară cu o croială futuristă, dând griurile pe culori stridente, fauve. Șocul vizual spe­rat are însă efecte artistice îndoielnice.

Imagine din spectacolul Bal mascat de Giuseppe Verdi, pus în scenă de regizorul Grischa Asagaroff la Opera Naţională Bucureşti (foto: Paul Buciuta, ONB)

Mai tot greul a rămas, în aces­te condiții, pe umerii in­ter­preților, o distribuție eclec­ti­că, cu soliști italieni și ro­mâni care, de la o seară la al­ta, duc bătălii importante pe care cei mai mulți dintre ei le și câș­tigă. La re­pre­zen­tația din 9 aprilie, Ric­car­do a fost Val­ter Borin, un muzician com­plex, un te­nor verdian cu o experiență vas­tă în ma­te­rie, poate ceva cam strident uneori din cau­za timbrului său aigu. Ade­vărată re­ve­la­ție, debutanta Bianca Măr­gean a im­pre­sio­nat prin căldura vocii, nu­anțată și bine stă­pâ­ni­tă. În plus, solista are prin în­fă­ți­şa­re mul­te în comun cu sfi­oasa Amelia, ca­re, în cele câteva arii din actul II, își plân­ge soarta făcând să vibreze în armonice cu­prin­ză­toa­re sentimente pen­tru care ge­nialul com­po­zi­tor a ales su­nete nepereche. Ti­nerei Ve­ro­ni­ca Anușca, o promisiune din ce în ce mai confirmată a scenei lirice ro­mâ­nești, i-a revenit rolul suculent al pa­ju­lui Oscar. Deși regizorul i-a indicat o linie ca­zonă, in­terpreta a reușit să redea în­treaga va­rie­ta­te a acestei par­tituri zglo­bii, cu mari di­fi­cultăți în părțile de co­lo­ratură, ocazie în plus pentru solistă ca să-și va­lo­ri­fi­ce talentul și instrucția. L-am revăzut și re­auzit cu bu­curie pe Cătălin Țo­ropoc în ro­lul prie­te­nului trădat, cu ace­eași prestanță și poză matură a vocii sa­le baritonale, in­con­fun­da­bile. Un nou suc­ces! Și Sorana Ne­grea, în rolul vrăjitoarei Ul­­rica, a avut prilejul să-și reafirme ca­li­tă­țile vocale și in­ter­pre­ta­ti­ve, vocea sa clară, amplă și si­gură pe no­te­le grave, în ciuda regiei ne­ins­pirate din acest tablou lipsit aici de mis­terul cuvenit.

Rămâne de neînțeles totuși cum, pretinzând o combinație între tradiționalism și inovație mo­dernă, să ratezi tocmai nodurile dramatice ale montării, res­pec­tiv, scena oracolului și asasinatul din bal. Și unul, și altul vin să contrazică parcă, prin convenționalism și sărăcie a mij­loa­celor, bogăția și amploarea tonală a mu­zicii verdiene. Orchestra (dirijor Marcello Mottadelli) ar fi dat mai puține rateuri, spun cunoscătorii, iar corul condus de Dan Jinga s-a impus mai puțin ca alteori, când i-am apreciat performanța.

Ca de obicei, spectacolul e însoțit de un am­plu și costisitor caiet-program redactat bilingv, care ar fi fost bine dacă aducea in­formația mai aproape de zilele noastre.