Brazilia-Bulgaria: 2-0(in minutul 82)

Ante Scriptum

Romania-Bulgaria: 2-0 in minutul 82 nu e, pur si simplu, un scor, ci un punct de departajare: de o parte stabilitatea inatacabila, de cealalta nesiguranta interna - zat final al lipsei de convingeri, incapacitate de a formula un crez, o atitudine certa si nenegociabila, in plina situatie de avantaj. 2-0 in minutul 82 e un punct de sustinere pe care se sprijina doua baze de joc. Doar una din ele e ajustabila. Ea admite aproape orice involutie. De la suportabil (1-2), la decuplare (2-2) si catastrofic (2-3). Problema acestei baze de joc e instabilitatea emotionala, nu calitatea jocului. Tricolorii nu au cedat pentru ca au jucat rau, ci pentru ca au jucat fara sa inteleaga ca au castigat meciul. Acest gen de intuitie e mai puternic si mai greu de contracarat decat orice sistem tactic. El desparte echipele mature de echipele talentate, fotbalul profesionist de imitatia lui pitoreasca si, in cele din urma, puterea sistemelor de valori, la nivel de grup. Cu alte cuvinte, unele grupuri, fie echipe, fie societati, nu reusesc sau nici macar nu incep sa creada in certitudini. Ele nu lucreaza, propriu-zis, cu desfasurari liniare si logice, in care avantajul impune o concluzie indubitabila. Dimpotriva, asa cum am vazut in cazul tricolorilor, la Constanta, dar si la Middlesbrough, unde Steaua a cazut victima lipsei de coerenta psihica si morala, echipele fotbalului imatur sunt echipele incapabile de proiect comun. Ele pornesc aventuros si adesea cu mult succes, deschizand rapid scorul, inaintand seducator pe o tramba de reusite aratoase sau, in cazul societatilor, proclamand schimbari irezistibile. Istoria recenta a Romaniei e un exemplu fastuos in materie. Revolutia a fost, mereu, hobby-ul demagogiei politice romanesti, care a anuntat-o si a pus-o in manualele de istorie, cu o rapiditate mercenara. De fiecare data, avantajul propagandistic si excitatia etica provocate de acest avant fara ciment in temelii au fost urmate de capotari spectaculoase. Statul national roman s-a lovit de consecintele talentatei sale euforii si dupa apoteoza din 1918, si dupa lovitura de stat din august 1945, si dupa carnavalul sangeros din decembrie 1989. Victor Piturca are prea putin de-a face cu aceste solemnitati istorice. Insa prezenta la Nationala a unui exponent al fotbalului de respiratie scurta nu e intamplatoare. Ea explica si exprima aplecarea si optiunea colectiva a lumii romanesti pentru tranzactie si negociere, asa cum exclude, odata cu aceeasi lume, vointa de progresie prin constructie solida, prin certitudini, prin cruzimea care face din echipele si societatile mature grupuri capabile sa hotarasca scorul si istoria. Decalajul e fabulos, in momentul in care ultima Cupa Mondiala a fost castigata de Italia, tocmai prin capacitatea de a dicta evolutia unui meci si de a-i fixa deznodamantul prin consecventa, prin neputinta de a-si lua cuvantul inapoi. Italia e practicanta celei de-a doua baze de joc si calcul care preseaza asupra unui 2-0 in minutul 82. Desi, in cazul Italiei, 1-0 in minutul 5 e, de cele mai multe ori, hotarator. In aceasta a doua baza de calcul, avantajul nu e propriu-zis avantaj, ci o stare de fapt geometrica, o realitate impusa de reguli stranse si un raport inevitabil, nu atat prin dorinta, cat prin staruinta. O meserie eficace si dura, vecina cu mecanica, dar dependenta de fibra morala. In aceasta baza de calcul, 2-0 in minutul 82 e mai mult decat suficient, pentru o echipa care nu obisnuieste sa se admire, sa poarte discutii laterale sau sa-si declare incheiata misiunea, in timp ce joaca. Piturcismul Nationalei nu face decat sa instige la manifestare un instinct vechi. El indeamna, devreme, la recolta de glorie si lasa restul in seama timpului. Arbitrul va fluiera sfarsitul meciului, istoria se va incheia, macar de data asta, bine pentru noi si nu pentru ei. Cumva vom fi feriti, fara sa ne ferim. Daca nu va iesi din acest ciclu mental de productie spumoasa si scurta, Nationala va rata calificarea la Euro 2008. Si Nationala nu va iesi din acest circuit, pentru ca nu e fortata, din interior, de vreun impuls reformator si, din afara, de o structura si de un antrenor militant. Ar fi, de altfel, o surpriza de proportii istorice. Nu e momentul. In fond, tocmai acum, o tara intreaga se adanceste in renegocierea trecutului si se intrece harnic la productia de incoerenta: informatorii Securitatii fac parada de patriotism, toata lumea discuta haotic pe o tema pe care o lasa orfana dupa primele trei minute de dezbatere televizata, nimeni nu reuseste sa priveasca spre punctul fix, toti divagheaza, toti au ceva de spus in nume propriu, toata lumea are de ridicat o exceptie. Nimeni nu presupune, macar, ca exista o tinta, un scop, o concluzie definitiva, o incheiere, ultimul minut. 2-2 in minutul 90 cu Bulgaria nu e un rezultat bun. E un rezultat natural.

Scriptum

Fotbalul e rau inteles de cei ce-l joaca din varful tupeului si ii cer succes imediat.

Post Scriptum

Brazilia si Argentina au aparut pe Stadionul Emirates din Londra manate de cea mai mare conjunctie de forte si interese nenaturale vreodata pusa in slujba unui meci necesar. Companii rusesti din labirintul Sibneft, pe culoarul care ii uneste, intr-un punct obscur, pe Berezovsky si Abramovici, cei doi londonezi cu accent de stepa si miliarde scoase de sub stepa, Kia Joorabchian, miliardarul iranian din tata negustor de masini la mana a doua in Marea Britanie; iar Kia Joorabchian - omul care i-a administrat in proprietate pe Carlos Tevez si Javier Mascherano prin Media Sports International si a decis sa ii mute, apoi, la West Ham. Ajunge! Cablatura care duce la meciul de pe Emirates Stadium e indescriptibila si inanalizabila. Ea are ceva de-a face cu una din aberatiile cele mai legale si complicate ale ultimei sute de ani de fotbal: Tevez si Mascherano - la 22 de ani, perle proaspete - apar brusc, de la Corinthians la West Ham United. Steaua ar fi fost un destinatar mai serios, Ceahlaul sau Unirea Urziceni aproape ca s-ar fi potrivit mai bine. West Ham? The Hammers. Ciocanarii. O echipa de delincventi, cartofori si lucratori pe osul gol. Dar Joorabchian stie ce vrea: o trambulina. Mutati direct la Chelsea, Manchester sau Milan, Tevez si Mascherano ar fi fost mult prea macri si ar fi facut o suma de transfer sub investitia initiala. Proptiti cateva luni, in vitrina, aceiasi Tevez si Mascherano vor depasi valoarea curenta de piata (40-50 de milioane de dolari perechea). West Ham are in cont exact suma pe care o pune la bataie seara, la restaurant, soferul lui Berezovski, asa ca finantarea a venit pe cai ocolite, din Orientul Mijlociu, si n-ar fi deloc exclus ca duetul argentinian sa se afle deja in proprietatea unui sindicat financiar de oligarhi rusi, cu cetatenie israeliana recenta. Cei doi trebuiau vazuti. Si nu numai ei. Asadar, un consortiu rus organizeaza amicalul Brazilia-Argentina, la Londra, unde erau de pus in lumina si pe piata: noul stadion al Arsenalului, perechea de argentinieni si noua echipa de talente exportabile a lui Dunga. Din fericire, toate aceste manevre supraetajate s-au soldat cu un meci necesar. Si Brazilia, si Argentina aveau de explicat un declin si de pronuntat ceva credibil sau deficitar despre propriul viitor. Cupa Mondiala 2006 a fost, intr-un fel, Cupa dominata de caderea Braziliei si de decolarea ratata a Argentinei. Or, meciul de pe Emirates Stadium a explicat tot ce nu s-a intamplat la Mondiale si inca mai mult. Rezultatul global al acestui post-scriptum care explica traseul pe care Mondialele nu l-au luat niciodata e complet si profund logic. E vorba, din nou, de rolul decisiv al convingerilor in jocul de fotbal. Noua echipa a lui Dunga a jucat pe Emirates cu o sete de concluzie pe care Brazilia lui Parreira n-a atins-o nici in clipele care au precedat eliminarea la Mondiale. Diferenta a fost data de cateva mutari de efectiv si de o schimbare majora de atitudine. Fara indolenta prestigioasa a lui Roberto Carlos, Cafu, Ronaldo si Adriano, Brazilia a facut viteza si turatie prin cativa ignorati (Elano, Fred, Wagner Love) si un jucator exploziv asezat unde trebuie (Robinho). Insa marea schimbare impusa de Dunga nu e de gasit in pozitia si obiceiurile brazilienilor aflati in posesie, ci in spiritul si dispunerea echipei in jocul fara minge. Sub Parreira, in zodia divinitatii garantate, Brazilia era o echipa perfecta la minge si, in acelasi timp, un sistem inert in fazele fara minge. Recuperarile si pressing-ul, marcajul si aglomerarea defensiva a zonelor de joc se reduceau la imaginea lui Roberto Carlos, cu mainile in sold, inaintea sprintului care l-a lasat singur pe Henry si a adus victoria Frantei. Dunga a reintrodus Brazilia ca parte activa si in jocul fara minge. Edmilsson si mai ales Gilberto Silva conduc un asalt foarte mobil asupa jucatorului advers in pozitie de pasa. Argentina a aflat repede ca nu are loc de combinatii, iar Riquelme a oftat tot timpul in cautarea unui camp de lansare. Intre timp, Robinho a decimat cu schimbari scaparatoare de directie tot sistemul defensiv argentinian, iar Kaka a distrus cu un raid solitar ce mai ramasese din nervii argentinienilor. Brazilia a jucat la potentialul complet al trasaturilor ei native si a revenit, pentru prima oara de la etapa Scolari, la dimensiunea tactica si la importanta fotbalului de alergatura si convingere. Eruptiile poetice nu pot fi interzise in lotul brazilian, insa Parreira n-a mai avut puterea sa domine lotul stelar de la Cupa Mondiala si sa ii impuna predica austera si maratonismul cu care Dunga a stampilat noul lot. La 1-0 in minutul 2, totul era de fapt decis, inevitabil. Nimeni nu putea banui ca va fi 3-0, dar Brazilia nu mai putea decat sa castige. Imediat dupa pauza, Argentina a facut 15 minute de circulatie perfecta, dar n-a atins nici o clipa starea cursiva si energica a brazilienilor. Tevez si Messi au stralucit fara sa declanseze echipa. Cu doi supratalentati in prima linie, fara un varf de presiune si fara deplasament psihic, Argentina a esuat exact in termenii in care a cazut prematur la Mondiale. Alfio Basile a luat echipa lui Pekerman si i-a dat dreptul sa joace fara convingere. Fotbalul ii pierde pe cei ce nu cred in forta interioara si Argentina a avut doar o exterioritate exhibitionista. Riquelme a continuat sa creada ca poate decide ritmul si, in cele din urma, meciul. Echipa a continuat sa creada ca jocul de fotbal trece obligatoriu prin Riquelme, nu prin echilibrul colectiv. Brazilia e noua campioana mondiala, dar nu poate primi trofeul decat dupa ce o Italie obosita de titanismul de la Mondiale si demotivata de un eroism prelung se va stinge sub impresiile si deciziile marunte ale lui Donadoni. E minutul doi al ciclului care se va incheia peste 4 ani in Africa de Sud si Brazilia a castigat. Totul depinde de ce va avea puterea sa creada in minutul 82, la 2-0 cu Bulgaria sau cu oricine altcineva va fi calificata din grupa Romaniei.