Pe aceeași temă
Cine a privit cu luare aminte un zid cuprins din toate partile de frenezia iederii, care si-a infipt cangile tulpinilor in tencuiala rece, a tresarit, pesemne, infiorat dinaintea acestui spectacol al insinuarii neasteptate a vietii. Poti descifra in tasnirea plantei, ce invaluie formele nude ale zidului, doua impulsuri simultane: cel acaparator, al supravietuirii si cel transfigurator, al imbratisarii, implinind laolalta o metamorfoza ce trimite cu gandul la insasi dinamica actului de creatie.
"Voi proceda ca iedera. Pentru a lua in stapanire totul, ma voi agata de orice imi iese in cale." (p. 6).
Alegand, in mod declarat, ca modalitate de constructie narativa tehnica iederii, Gabriel Liiceanu exprima, in ultima sa carte*, implicit o decizie. Asumarea din start a conventiei chemate sa metamorfozeze spatiul autobiografic este gestul simbolic al intrarii sale in literatura. Dorinta de cuprindere totala, exprimata in fraza de mai inainte, nu vizeaza aici, in sens balzacian, lumea intreaga, ci propria-i fiinta. Examinarea identitatii se realizeaza, insa, intr-o oglinda a alteritatii prin jocul epistolar dintre personajul expeditor, un tata, si personajul destinatar, un fiu. Iar miza acestui joc este, dupa cum se va vedea, aneantizarea distantelor si cuprinderea prin imbratisare a celuilalt. De unde si curajul sinceritatii depline. Intimitatea este dezvaluita aproape sistematic, fara a fi insa exhibata, caci, pe masura ce se arata, ea este transfigurata de iedera atotcuprinzatoare a conventiei. Astfel, tot ceea ce este scos la lumina dobandeste un chip nou in paginile acestor scrisori adresate nu doar fiului din Japonia, ci fiecarei "fiinte a departarii" dispuse sa intre in jocul epistolar propus de autor.
Cele saisprezece capitole, respectiv cele saisprezece scrisori, surprind doua momente decisive din existenta personajului expeditor - confruntarea cu posibilul mortii si reinstalarea in viata - corespunzand celor doua parti ale cartii, American story si Cearta ta cu lumea. Decupajul temporal este unul privilegiat, facand posibila pendularea intre un trecut ce se impune recuperat si un prezent trait mereu din perspectiva viitorului imperativ. Sunt create astfel conditiile ideale pentru radiografierea intregii vieti, investigatia urmarind traseul a trei miscari: coborarea in adancul visceralitatii proprii, efect al confruntarii cu inima bolnava; patrunderea, apoi, in adancul inimii ca depozit al afectivitatii si, inevitabil, plonjarea prin rememorare in trecut; de aici, in chip firesc, se poate produce a treia miscare, cea decisiva - saltul catre inima celuilalt. De fapt cele trei miscari sunt ipostaze ale uneia singure, impletindu-se in firul unei povesti care are curajul sa fie un love story.
Totul incepe in momentul in care inima cere cu tot dinadinsul sa fie auzita, intetirea ritmului ei ("tahicardia") fiind gestul agresiv al afirmarii sale ca "personaj". Din miezul ei razbat in afara ecourile unor strigate carora trebuie sa li se raspunda. Interventia pe cord devine prilejul unei calatorii in America, relatata pe parcursul a noua scrisori: zborul peste ocean, intalnirea cu cativa medici joviali si relaxati, dar si cu o lume perceputa initial ca spatiu al instrainarii. Insa "America profunda", cea a "cuminteniei continuitatii", a extazului mistic, dar si cea bulimica sau artificioasa pana la exasperare este, tocmai prin combinatia de fascinatie si stranietate pe care o dezvolta ca peisaj, fundalul cel mai potrivit pe care se proiecteaza aventura descoperirii propriului labirint launtric. Ajunsa "la mana specialistilor", inima rebela devine un camp de batalie a carui harta amanuntita ii dezvaluie celui ce-o poarta o intimitate abisala, vast taram misterios pe care medicii, "demiurgii secunzi", incearca sa-l imblanzeasca, sa-l recolonizeze, aducandu-l astfel la tacere, in vreme ce el invata sa-l strabata in lung si-n lat, asemenea pelerinilor aflati in cautarea locurilor sacre.
Tensiunea se naste, in aceasta prima parte a cartii, in momentul confruntarii dintre visceralitate (inima perceputa ca o bucata de carne pulsand in piept) si intimitatea corporala (intregul esafodaj de emotii, senzatii, trairi, afecte). Insa harta anatomica a inimii se reveleaza a fi tot atat de misterioasa ca un tablou suprarealist. Carnea are inscrisa in tacerea ei o taina a carei posibila dezlegare sta in dezgroparea afectivitatii. "Abisul dintre inima si adancul stomacului", cel al emotiei ce poate atinge cote paroxistice este trait si totodata examinat atat in spatiul prezentului, in frigul din sala de operatie, transcriind poate spaima de moarte, potentata de constientizarea disperata a impactului ei in viata celuilalt, cat si in cel al trecutului, al primelor emotii, al primei iubiri.
Epopeea luptei dintre trup si spirit, ce dobandeste in partea a doua a cartii accente dramatice, este o tema pe care Gabriel Liiceanu o reia aici, dupa ce o supusese unei analize "la rece" in studiul Despre seductie, plasand-o, de asta data, pe campul de batalie al inimii proprii. Este unic felul in care el reuseste sa vorbeasca despre detaliile intimitatii corporale, de la prima descoperire a trupului la pubertate, pana la intensitatea la care poate ajunge "lupta cu celalalt sex", creand imagini de o puritate pe care doar spiritul si-o poate revendica. Reflectarea in oglinda a trupului dezgolit al baiatului de 13 ani, descoperita cu uimire intr-o zi de vara, intamplare pe care, potential, fiecare o ascunde cu pudoare in adancurile incetosate ale memoriei, este reconfigurata in spatiul estetic, David al lui Michelangelo devenind astfel prototipul oricarui tanar ce incepe sa convietuiasca cu propria identitate corporala. Putem descifra in aceasta transfigurare chiar marca stilistica a scrisului lui Gabriel Liiceanu. Interpretarea existentei prin plasarea ei in spatiul esteticului sau al ideii constituie felul cu totul original in care autorul recreeaza realitatea autobiografica, dandu-i statut de lume posibila. Identificand, in mod firesc, structuri ideatice in concretul cel mai la indemana, Gabriel Liiceanu parcurge traseul socratic, insa in sens invers: el se intoarce catre lumea materiala si aici, in pamantul ei, resadeste ideile in preajma carora a ucenicit in tinerete. Rezultatul este un "discurs pe doua voci": una se inalta in "aerul rarefiat al teoriei", alta, pornita din "ograda vietii", ii tine isonul in tonuri joase si adanci. Acest gest de reechilibrare a raportului dintre spirit si materie, dintre ratiune si afectivitate este reparatoriu nu doar pentru destinul personal al autorului, ci si pentru literatura noastra prea putin strabatuta de furorul ideii.
Echilibrul despre care vorbeam se dezvaluie a fi, in esenta lui, muzical si de aceea scrisul devine el insusi muzical, urmand caile inefabile pe care spiritul se lasa condus de afectivitate. Episodul cel mai elocvent in acest sens este cuprins in ultima scrisoare a primei parti, Doua spaime fara chip - Ma inspaimant, deci gatesc, care pune in scena cele doua ipostaze ale finitudinii omului: la nivelul spiritului, spaima de moarte si, la nivelul materiei, imperativul gastronomic. Spaimele fara chip, cea proiectiva, angoasa heideggeriana, si cea retrospectiva, remuscarea ionesciana, ca fundal obligatoriu, chiar daca nu e constientizat ca atare, al existentei umane au in imperiul carnii drept corespondent cea mai prozaica dintre nevoi, obligativitatea digestiva zilnica. Gatitul este astfel, intr-o prima instanta, gestul activ al supravietuirii in trup, insa el poate prilejui si clipele de gratie ale unei agape spirituale. Astfel, mancarea traditionala din Louisiana, jambalaya, poarta, atat in sonoritatea cuvantului, ce activeaza proustian vremurile adolescentei si ale tineretii, cat si in gust, o poveste despre comuniune: in jurul mesei, pe care troneaza aburind "ofranda pentru cel venit de departe", se instaureaza atmosfera unui ospat al bucuriei, inteles ca participare la misterul ce face cu putinta toate cele care sunt, clipa privilegiata in care este depasit insusi implacabilul finitudinii.
Concluzie a aventurii americane, dar si anticipare a finalului cartii, aceasta poveste a impacarii pregateste substanta celei de-a doua parti a cartii, cea a saltului catre inima celuilalt. Cearta ta cu lumea transcrie un moment de criza din viata fiului, dar, in egala masura, si din cea a tatalui si, potential, din viata oricui. De aceea se impune o noua incursiune in trecut, de asta data pe firul genealogic, trecand prin parinti spre bunici in cautarea acelui stramos care si-a pus decisiv amprenta genetica in fiinta sa. Evocarea mamei, poate cel mai frumos personaj al cartii, si, prin ea, a bunicului se face pe fundalul povestii originare a intoarcerii lui Ulise in Ithaca. Treptele de marmura neagra ale casei din strada Dr. Lister 69 devin acum un spatiu de trecere catre o lume ce adaposteste adevaruri esentiale si de a caror intelegere depinde relatia prezenta dintre tata si fiu. Copilul de altadata, mama, bunicul pierdut in negura celor pe care n-a apucat sa-i cunoasca, dar sub inraurirea caruia simte ca s-a asezat propria fiinta sunt legati de firul nevazut la capatul caruia este prins si fiul de departe. Raspunsul la intrebarea ultimativa a acestuia despre rostul sau in lume incepe sa se configureze cu acest periplu pe caile sangelui, parcurs sub impulsul intuitiei existentei unui sens. A-l rosti insa, a-i gasi o formula cuprinzatoare este o imposibilitate pentru un ochi larg deschis asupra suferintelor ce-l inconjoara, neingaduindu-si sa se lase prins in carligul salvator al credintei. De aceea, solutia de minima rezistenta este ignorarea intrebarii, este "sa uiti o vreme ca esti om" si sa te bucuri nemijlocit de viata, chiar daca acest tip de hedonism se reduce la bucurii simple, fie ca e vorba de exuberanta trupului dupa dusul de dimineata, fie de cea a spiritului inaintea unei pagini bine scrise. Acest tip de fericire, care nu-i este refuzata nici macar unui Ivan Denisovici, este de fapt felul nostru cotidian de a supravietui.
Exista insa momente in care marea intrebare razbate daramand citadela zilnic reconstruita a micilor satisfactii si impunand raspunsuri a caror rostire tine de cadenta tragediei. Intrarea in scena a celuilalt, constituirea cuplului ca incercare de implinire a "insuficientei" propriei fiinte si contratimpul ce predetermina orice intalnire cu celalalt sex marcheaza punctul culminant al cartii. Imposibilitatea funciara a dainuirii unui cuplu ideal, de la Romeo si Julieta pana la caricatura la care ajunge cuplul modern - determinata de mai multe cauze, de la conditia temporala a omului, la patrunderea cuplului in spatiul public, pana la caderea sub implacabilul pulsiunilor carnii - este una dintre cele mai dureroase realitati ale vietii. Penultimele doua scrisori ale cartii sunt de aceea atinse de un pesimism neresemnat care nu poate fi neutralizat decat de ivirea unei posibile etici, una care sa-l aiba in prim plan pe celalalt. Astfel, "fatalismul binelui", prin care orice situatie a vietii suporta o interpretare pozitiva, se compune cu "un pragmatism al binelui", conform caruia singurul lucru care poate da un sens vietii este de a face binele, de a te darui celuilalt.
Pledoaria pentru o astfel de etica a rentabilitatii binelui, ce are tonul unui testament, produce eliberarea care face cu putinta intalnirea cu celalalt. "Adierile" din ultimul capitol al cartii, amintirile cele mai scumpe ale vietii sunt de fapt chemarile unei inimi care s-a golit de toate prisosurile si e acum pregatita pentru comuniunea cu celalalt, comuniune ce se produce in spatiul dilatat enorm al unui hohot de ras, gestul simplu al recuperarii starii paradisiace. Calatoria catre locul inimii se incheie aici, in amintirea unor clipe pe care ratiunea inflacarata de caldura inimii le-a recuperat, intuind ca tocmai ele ascund raspunsul posibil la intrebarea despre rostul tuturor celor ce sunt.
Scrisori catre fiul meu este cartea in care Gabriel Liiceanu parcurge pana la capat un drum inceput cu Jurnalul de la Paltinis, implinind astfel ceea ce initial nu tinuse de o intentie anume formulata, ci de nestavilitul unei intuitii: sa se exprime deplin, redand afectelor demnitatea ideii, intr-un discurs ce impleteste vocea filozofului cu cea a artistului. Iar aria lor comuna rasuna limpede pe fundalul sonor, care nu ajunge decat rareori sa devina melodie, al literaturii noastre recente.
*Gabriel Liiceanu, Scrisori catre fiul meu, Editura Humanitas, 2008.
