Candoarea şi sensul filosofiei. 30 de ani de la apariţia Jurnalului de la Păltiniş

Apariţia Jurnalului de la Păltiniş în 1983 pare să fi fost percepută asemenea unei subite fulguraţii meteorice ce a pus în lumină posibilităţi de vitalitate culturală nebănuite de nimeni în întunericul dictaturii.

În toamna aceasta, una dintre cele mai provocatoare cărţi româneşti ale ultimelor decenii împlineşte o vârstă rotundă. Din câte am putut să-mi dau seama survolând Internetul cu ajutorul cuvintelor-cheie „Jur­nalul de la Păltiniş – 30 de ani“, pre­sa noastră culturală a trecut sub tăcere până acum acest „eveniment“. (Aşez între ghilimele cuvântul, în încercarea de a evita un ton prea de tot „festivist“.) Pun această tăcere pe seama unei pudori evi­dent exagerate, căci ziua de naştere a „săr­bătoritei“ n-ar trebui câtuşi de puţin să oblige la discreţie: 30 de ani e o vârstă fru­moasă, chiar şi pentru o carte. Neîn­ţe­le­gerile stârnite de Jurnalul de la Păltiniş în prima sa tinereţe au avut vreme să se „aşeze“. Viitorul nebulos, pe care Parcele Epistolarului, indecise încă, îl torceau dea­supra leagănului „nou-născutului“, a luat între timp forma unui destin. Iar de la al­titudinea maturităţii sale clasice, Jurnalul poate privi înapoi asupra unei treimi de veac – durata unei vârste omeneşti, po­trivit diviziunilor tradiţionale.

Aceste rânduri nu îşi propun să fie o la­u­datio la masa trentagenarei cărţi a lui Ga­briel Liiceanu şi nici o Festschrift în for­mat „bonsai“, căci meritele Jurnalului de la Păltiniş s-au impus de la sine, în ciuda scrupulelor şi mefienţelor de tot felul care i-au îngreunat sau impurificat uneori re­ceptarea. Despre impactul său imens îna­inte de 1989 s-a vorbit, din fericire, me­reu. Mult mai puţine, în schimb, sunt măr­turiile despre impactul acestei cărţi după anul 2000. Mult mai rare sunt vocile care au găsit prilejul sau care au simţit îndatorirea de a depune mărturie despre actualitatea Jurnalului pentru generaţia de tineri a cărei formare conştientă şi re­flectată a început în zorii noului mileniu. Discuţiile în marginea cărţii lui Gabriel Lii­ceanu au aspectul unor variaţiuni pe teme stabilite o dată pentru totdeauna: pre­tinsul apolitism al Jurnalului şi al „Şcolii“ căreia i-a formulat (şi problematizat) pro­gramul, insuficienţa în raport cu o di­si­denţă de tip „eroic“, elitismul, indiscreţia anecdotică, morga idealistă, inflexiunile de autohtonism. Aceste discuţii care se în­torc mereu către trecut pot lăsa impresia că Jurnalul de la Păltiniş rămâne un sim­plu şi „interesant“ document de epocă şi că reflectarea critică a acestei cărţi nu se mai poate face decât în formatul judecăţii circumstanţiale, istorice.

Tonul (adesea controvers) al acestor dis­cuţii, încurajat, prin reacţie, şi de prie­tenii Jurnalului, a obnubilat într-o anu­mită măsură influenţa activă, directă, de ordin pur intelectual, pe care însemnările păltinişene ale lui Gabriel Liiceanu încă o exercită asupra tinerelor conştiinţe fi­lo­so­fice. Din câte reuşesc să îmi dau seama, influenţa Jurnalului de la Păltiniş asupra generaţiei mele s-a manifestat (şi se ma­nifestă încă) în cel puţin trei sensuri.

Necesitatea unui instrumentar pentru munca spiritului

Apariţia Jurnalului de la Păltiniş în 1983 pare să fi fost percepută asemenea unei subite fulguraţii meteorice ce a pus în lu­mină posibilităţi de vitalitate culturală ne­bănuite de nimeni în întunericul dic­taturii. Vidul intelectual se popula, în mod neaşteptat, cu forme. Rolul acesta ma­ieutic al Jurnalului, de a constrânge vidul să devină fertil, pare epuizat astăzi, într-o lume în care oferta culturală este ine­galabil mai vastă. Dar atunci când sa­turarea cu oportunităţi îşi atinge punctul maxim, densitatea devine simplă omo­genitate şi se răstoarnă într-un analog dialectic al vidului. În acest context s-a manifestat, încă o dată, funcţiunea so­cratică a Jurnalului păltinişean: el a oferit un model de selecţie culturală în atmos­fera rarefiată ce domnea, paradoxal, într-un spaţiu al tuturor orizonturilor. Ca toate ma­rile scenarii care spun povestea unei conştiinţe filosofice (precum cărţile cen­trale ale Republicii lui Platon bunăoară), Jurnalul de la Păltiniş reprezintă des­fă­şu­rarea într-o dimensiune temporală şi su­biectivă a unei metode perfect obiective şi suprapersonale. Mersul prin mediul asep­tic al raţiunii îşi începe ascensiunea în „bu­cătăriile spiritului“, arătând că „şi aici sunt zei“. Biografia supraindividuală a spiritului se pliază pe cerinţele şi aspi­raţiile concrete ale conştiinţei particulare. Acest exerciţiu propedeutic, care trece prin limbile clasice, prin marile idiomuri ale culturii europene, prin liste de lecturi „fundamentale“ şi chiar prin principiile de organizare ale unei zile de lucru efi­ciente (aşa cum trecea drumul dialecticii lui Platon prin gimnastică, muzică, ma­tematici şi astronomie), ne-a ajutat să dăm o structură şi o configuraţie massei confuze de direcţii şi sensuri simultane. Chiar şi atunci când opţiunea noastră nu cade asupra unuia dintre „cei doisprezece mari“ care au alcătuit cortegiul imperial al lui Noica între o reşedinţă spirituală şi alta — iar autorul acestor rânduri studiază el însuşi în momentul de faţă un curent filosofic clasabil, dintr-un punct de ve­dere noician, drept „secundar“ — chiar şi aşa, Jurnalul de la Păltiniş te poate învăţa să aspiri către un dialog fundamental cu autori „minori“. Că un dialog hermeneutic nu se poate purta decât în urma unei se­lecţii operate în mediul interogaţiei, deci din perspectiva unei căutări proprii şi de pe poziţiile propriei situări întru idee – aceasta este una dintre lecţiile decisive ale cărţii lui Gabriel Liiceanu.

Idealul sinoptic

Pe lângă funcţia propedeutică, de ajutor în travaliul selecţiei, Jurnalul a mai exer­citat asupra noastră – şi o mai poate face încă – o influenţă (să-i spunem) „to­ta­li­zatoare“. Una dintre particularităţile filo­sofiei în secolele XX şi XXI, care o de­o­sebeşte fundamental de chipul pe care îl avea această disciplină până în veacurile trecute, este că, după ce propriile ei sub­diviziuni s-au desprins de ea ca ştiinţe au­tonome (fizica, psihologia, astronomia etc.), s-a pulverizat ea însăşi într-un com­plex de curente care s-au izolat tot mai mult unul de celălalt, până la a refuza dia­logul reciproc. Încă din primul an de stu­diu la Facultatea de Filosofie din Bu­cu­reşti eram puşi în faţa alternativelor: filo­sofie analitică vs. metafizică vs. filosofie morală vs. fenomenologie, alternative ce im­plicau, în cazul optim, o promisiune a gă­sirii de sine şi a succesului în forma „spe­cialităţii“, iar aceasta tocmai în sânul unei discipline care, de la Platon încoace, se mândreşte cu caracterul ei sinoptic. Or, Jurnalul de la Păltiniş evită, într-un mod care poate părea de-a dreptul ana­cronic, pericolul de a deveni programul unei singure direcţii filosofice. Miniaturile sale dialogice trec cu graţie de la Plotin la Heidegger şi de la Spinoza la „logica her­meneuticii“. Filosofia Jurnalului este încă filosofia inocent-unitară a începuturilor ei elene, Filosofia aceea încă nescindată în filosofii nenumărate, pe care aproape că o vezi încălţând din nou coturnul per­so­nificării alegorice, care te „consolează“, te instruieşte, te ceartă şi cu care te poţi certa tu însuţi. Jurnalul de la Păltiniş ră­mâne aşadar şi azi un „model paideic“ de recuperare a unităţii filosofiei. Această re­cuperare a unităţii nu trebuie câtuşi de pu­ţin să se facă dogmatic, ca operaţie de aso­ciere forţată a unor termeni disparaţi, ci printr-o preocupare cu problemele eterne ale filosofiei, cele care ne pot antrena pe toţi în încordarea aceluiaşi efort.

Urgenţa existenţială a filosofiei

Cea mai emoţionantă dimensiune a Jur­nalului este, însă, fără îndoială, para­digma unei filosofii ca Lebensform, ca „for­mă de viaţă“, pe care o expune. În cli­matul de arivism academic ce ameninţă, la scară mondială, mediul universitar, Jur­nalul de la Păltiniş reprezintă unul dintre ultimele modele de filosofie trăită din cul­tura europeană. În acest sens trebuie în­ţeleasă şi componenta anecdotică a Jur­na­lului: aceasta se află în tradiţia vechii do­xografii greceşti, care vedea în gestul co­tidian şi întâmplător al filosofului ma­ni­festarea continuităţii dintre gândire şi via­ţă sau, dimpotrivă, expresia decisivă a frac­turii dintre cele două domenii (cel al raţionării coerente şi cel al hazardului exis­tenţial). Iar deasupra tuturor gesturilor mărunte prin care metafizica se exersează ca înţelepciune practică, tronează gestul mai larg şi integrator de a trăi astfel încât via­ţa biologică, „reală“ să pară reflexul mai palid al unei vitalităţi superioare, de or­din pur inteligibil. Că un om poate sa­crifica o siguranţă şi un confort palpabil (fie prin „încercarea de editare“, „greşit întreprinsă“¹, a unei interpretări hetero­doxe la Hegel, fie prin recluziunea auto­impusă într-un spaţiu „rupestru“) şi că acest sacrificiu se face în numele a ceea ce trece drept abstracţiunea pură şi simplă (o idee) — iată ceea ce ne poate da măsura întregii concreteţi de care dispune această disciplină „abstractă“, numită filosofie.

Toate aceste „învăţăminte“ ale Jurnalului de la Păltiniş (necesitatea unui ins­tru­men­tar pentru munca spiritului, idealul sinop­tic şi urgenţa existenţială a filosofiei) pot părea „naive“ astăzi. „Naivitatea“ este, de altfel, una dintre temele la care se re­vine mereu, în felurite variaţiuni şi nuan­ţări, în discuţiile despre această carte. „Op­timismul im Trotz“ („sfidător“)² al lui Noica este dezbătut în câteva pasaje me­mo­rabile ale Jurnalului însuşi, iar cele mai multe reflecţii critice ale Epistolarului se referă la dezarmanta naivitate noiciană. Aceasta s-ar manifesta, pentru a prelua cu­vintele lui Alexandru Paleologu, în „false alternative“, în „sistemul său pseudo-spe­culativ de a face opoziţii verbale transformate imediat în alternative şi deci în excluderi...“³. Tot ca semne ale „nai­vităţii“ lui Noica pot fi considerate sofismele sale „bine“-intenţionate, pena­lizarea unor titani ai culturii universale de pe o poziţie superior-hegeliană (Descartes şi Leibniz sunt declaraţi ca neavând „or­gan filosofic“⁴), ambiţia unui aport spe­cific românesc la istoria filosofiei şi, în ge­neral, încrederea supradimensionată în forţa unui braţ graţios, dar lipsit de mus­culatură (spiritul filosofic). Că naivitatea este un atribut indispensabil oricărui spi­rit creator originar observa deja Friedrich Schiller într-un eseu celebru, în care de­finea naivitatea drept „candoare, acolo unde n-ai mai fi bănuit-o“⁵. Şi unde te-ai fi aşteptat în mai mică măsură să te întâlneşti cu candoarea decât la un filosof, adică la cel care pare să reprezinte auto­reflecţia instituţionalizată a unei societăţi? Naivitatea, ca orbire produsă, în mod pe­nibil, de luciul suprafeţelor, nu înaintează niciodată până la sensul real al lucrurilor. De aceea, ea pare să reprezinte tocmai eşe­cul suprem al misiunii filosofiei, creditată îndeobşte cu o capacitate superioară de a dis­cerne esenţele. „Seninătatea şi op­ti­mis­mul gândirii dumneavoastră ameninţă să eludeze probleme care fac parte de ase­menea decisiv din lotul omenirii“, i s-ar putea reproşa lui Constantin Noica împreună cu autorul Jurnalului⁶.

Dar dacă sensul real al lucrurilor se află din­colo (ori dincoace) de lucruri, aşa cum ni se înfăţişează ele în imediatitatea lor? Naivitatea ar fi atunci de două feluri. Primul tip ar fi tocmai cel descris mai sus: naivitatea reprezintă un blocaj inconştient în exteriorul lucrurilor, din pricina nepu­tinţei de a depăşi aparenţele. Lui îi este opus un al doilea tip, cel al „naivităţii“ ca­re îşi asumă, perfect conştient, o pers­pec­tivă dinafara realităţii, nu dintr-o de­fi­cien­ţă oarecare, ci din dorinţa unei su­ve­ra­nităţi teoretice asupra lucrurilor. „Nai­vi­tatea“ de acest fel nu este rodul unei mio­pii a esenţelor, ci, dimpotrivă, expresia unei nerăbdări a privirii, care se instalează pe o poziţie transcendentă (sau trans­cen­dentală) şi care, de la această altitudine, sa­crifică perspectiva „naturală“ unei vi­ziuni ideale. Naivitatea „prin exces“ este una reflectată şi asumată. În vreme ce nai­vul din incompetenţă se sperie când i se dezvăluie subit chipul adevărat al unei si­tuaţii sau al unei fapte, „naivitatea“ auto­impusă a teoreticianului îşi păstrează mân­dria altitudinii sale contemplative, care poate distorsiona, ce-i drept, detaliile şi pro­porţiile, dar care asigură privitorului aspectul de ansamblu şi unghiul personal. De această natură este, cred, „naivitatea“ de care se face „vinovat“ filosoful Cons­tan­tin Noica, o „naivitate“ care, deşi pusă mereu în confruntare cu sine, nu s-a simţit nicicând descumpănită. Candoarea lui Noica este un reflex al metafizicii sale, centrate în jurul conceptului de „spirit“, şi care planează deasupra lucrurilor, nu din neputinţa de a accede la miezul lor, ci din năzuinţa de a le înţelege într-un mod fundamental, de a le vedea prin ochiul unui principiu unificator.

Dar dacă sensul „real“ al lucrurilor nu se află nici dincolo, nici dincoace de lucruri? Mai supravieţuieşte atunci ceva din lecţia de inocenţă a lui Constantin Noica? Nu voi ră­mâne atunci oare „de partea cealaltă a uşii, neştiind ce să fac, simţindu-mă ta­re ne­însemnat, neputincios şi, mai ales, spe­ri­at“⁷? Pesemne că da. Dar în ceasul în care toate naivităţile filosofilor vor fi ajuns să fie definitiv contrazise şi vexate, aces­tora le va rămâne, încă, refugiul idea­lis­mului lor, acela care le şopteşte că fi­lo­so­fia are tocmai atât sens şi atâta valoare câ­tă sunt dispuşi să-i acorde ei înşişi, tră­ind-o cu onestitate. În aceasta constă, poa­te, me­sajul şi îndemnul central al Jur­na­lului de la Păltiniş, îndemn perfect actual şi astăzi încă, aşa cum era acum 30 de ani. //

Note:

1. Constantin Noica, Cuvânt înainte la Povestiri despre om, Bucureşti, Humanitas, 2013, p. 23.

2. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, Humanitas, 2009, p. 88.

3. Gabriel Liiceanu (ed.), Epistolar, Bucureşti, Humanitas, 2008, p.97.

4. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, Humanitas, 2009, p. 87.

5. „Kindlichkeit, wo sie nicht mehr erwartet wird“ (Friedrich Schiller, Über naive und sentimentalische Dichtung, Frankfurt a. M., Deutscher Klassiker Verlag, 1992, vol. 8, p. 707).

6. ibd., p. 200.

7. Preiau, într-o lectură simbolică, aceste ultime cuvinte ale Jurnalului, p. 254.