Călător în Australia

În vara anului 2000 tocmai absolvisem Fa­cultatea de Istorie, când am primit o mi­că bursă la una dintre numeroasele şcoli populare daneze, The In­ternational Peo­ple’s Col­le­ge din Helsin­gor. În două luni de studiu in­tens în frumosul oraş de pe malul Mării Baltice, am cu­noscut mulţi oameni sim­patici, naţionalităţi complet exotice românului de di­na­inte de 2007, anul aderării noastre la UE. Unul mi-a rămas puternic în me­mo­rie. Este vorba despre Max, durduliul profesor aus­tra­lian de literatură, care, ieşind la pensie din New South Wales, a preferat să-şi con­tinue activitatea, e drept, la un nivel in­ferior, în Danemarca. M-am înscris la cursurile sale World Literature şi World Religion (aducea în fiecare săptămână un slujitor al Domnului de altă confesiune - nu ştiu cum îi găsea, având în vedere pro­centul modest de imigranţi din Dane­mar­ca). Îşi ţinea orele de curs în casa pe care conducerea instituţiei i-a pus-o la dis­po­ziţie, la doar zece metri de corpul central al campusului. Ne servea invariabil cu ceai negru australian, care ne trezea în di­mi­ne­ţile ceţoase daneze. Uneori avea şi biscuiţi. Chiar când şi-a prezentat cursul uşor ti­morat a menţionat, cu accentul său aus­tralian inconfundabil (o combinaţie între cel irlandez şi cel american), că pentru a lua parte la cursul său este nevoie de o cu­noaştere acceptabilă a limbii engleze. Am avut discuţii şi în privat cu Max, pentru că era un tip foarte abordabil, destul de ti­mid, care, până la capătul sejurului meu da­nez, nu a fost capabil să mă numească alt­fel decât Kodru, probabil un prenume care îi aducea aminte de vreun aborigen. Max rămâne singurul australian pe care l-am cunoscut vreodată. Dar asta nu m-a împiedicat să dezvolt o pasiune pentru acest tărâm îndepărtat. Iar cartea De cea­laltă parte a lumii. Călătorind prin Aus­tralia a lui Bill Bryson oferă o imagine su­perbă unui tărâm despre care ştim foarte puţine şi la care ne gândim atunci când vreo criză politică majoră ne face să luăm în calcul emigrarea. Pentru că, spre deo­se­bire de alte locuri mult mai aglomerate din lume, „Australia este cu adevărat o ţa­ră cu etaloane unice. Nu este vorba doar despre distanţe - deşi Dumnezeu ştie că sunt mari -, ci de pustietatea incredibilă care umple acea distanţă. 804 kilometri în Australia nu seamănă cu 804 ki­lo­me­tri de nicăieri altundeva şi singurul mod în care poţi să-ţi dai seama de asta este traversând ţara pe uscat“.

Chiar dacă o este o carte de căl­ă­torii (în care sunt rezumate pa­tru aventuri separate în patru colţuri diferite ale con­ti­nen­tu­lui), Bryson oferă şi o scurtă is­torie a locurilor, pentru că un adevărat călător profesionist îşi face temele acasă. Arthur Phillip, amiral britanic, a condus Prima Flotă, formată din 11 corăbii cu 1.500 de oameni, marea majoritate de­ţi­nuţi mărunţi, îndreptându-se spre Aus­tra­lia fără să ştie mai nimic despre ea, doar ceea ce observase James Cook cu 17 ani mai devreme. Călătoria a durat 252 de zile şi a presupus parcurgerea a 25.000 de ki­lometri, ajungând în golful care va deveni rada portului Sydney la 26 ianuarie 1788 (care va deveni Ziua Naţională a Aus­tra­liei). Nu toţi cei 700 de deţinuţi debarcaţi erau condamnaţi pe viaţă, cei mai mulţi fiind mici infractori, însă imposibilitatea de a se în­toarce în Europa trans­for­ma practic pedeapsa într-una pe viaţă. Nici gardienii nu aveau un destin mai blând. Primii colonişti erau complet nepregătiţi pentru a se aclimatiza în solul ne­prietenos sau cu toanele abo­rigenilor. În plus, pri­mele valuri de colonişti du­ceau o lipsă acută... de femei. Un alt per­sonaj care şi-a pus amprenta asupra Aus­traliei a fost guvernatorul scoţian Lachlan Macquarie, care, în stilul celtic bine­cu­noscut, a făcut tot posibilul să împrumute numele sau prenumele său cât mai mul­tor toponime (un lac, o insulă, un port, o mlaş­tină, un defileu etc.). Alţi doi ex­plo­ratori ai secolului XIX au fost tot de ori­gine scoţiană, având acelaşi nume regal: Stuart. În Northern Territory,

Bryson a în­tâlnit copacul lui John McDouall Stuart: „soldat scoţian pitic, Stuart a condus trei ex­pe­di­ţii eroice prin interiorul ţării, ca­re l-au dat gata şi dus a fost“. Stuart a ră­mas orb, suferind de scorbut, dar fiind pri­mul ca­re practic a traversat deşertul aus­­tra­lian, de la Adelaide ajungând prin Ali­ce Springs la Marea Timorului. Febra au­rului din anii 1850 ar fi oprit ex­pe­ri­mentul pe­nitenciar al britanicilor tocmai pentru că toată lumea dorea să ajungă în Australia, inclusiv deţinuţii. În decurs de un de­ce­niu, populaţia a crescut de două ori, 600.000 de oameni ajungând aici din alte părţi ale lumii în căutarea aurului. Pu­ţin cunoscut este faptul că cele şase colo­nii au avut aproape un secol de existenţă se­parată până să decidă să se unească în­tr-o confederaţie. Iar apoi au avut nevoie de un deceniu pentru a pune la punct toa­te detaliile tehnice (1891-1901). Cum Mel­bourne şi Sydney se aflau în acel moment la un nivel de dezvoltare apropiat, fiind şi în competiţie, s-a decis construirea unei ca­pitale neutre, în sălbăticie. Astfel a apă­rut Canberra şi Teritoriul Capitalei Aus­tra­liene (ACT), o zonă tampon de 233.000 de hectare de teren. Capitala federală „es­te un oraş foarte straniu, în sensul că nu este de fapt un oraş, ci mai degrabă un parc foarte mare ce ascunde în el un oraş“. Orașele australiene păstrează totuşi amprenta britanică (dar şi steagul sau şe­ful statului, care este regina Marii Bri­ta­nii). „Australia a fost o dezamăgire pen­tru primii colonişti. Ei resimţeau dureros lipsa aerului englezesc şi a priveliştilor din Marea Britanie. Aşa că, atunci când şi-au construit oraşele, le-au prevăzut cu parcuri bogate în stil englezesc, în ca­re se regăsesc numeroşi stejari, fagi, cas­tani şi ulmi.“

Simpatic şi relevant pentru istoria australienilor este faptul că, până în anul 1949, nici nu exista de fapt cetăţenia australiană, iar cei născuţi în Australia erau pur şi simplu britanici, precum galezii, englezii sau scoţienii. „Ei jurau credinţă regelui şi patriei, iar atunci când Marea Britanie se angaja în vreun război, mergeau şi ei fără ezitare să moară pe câmpuri străine pentru ea.“ Australia a luat parte la am­bele conflagraţii mondiale, suferind mari pierderi umane (200.000 de victime la o po­pulaţie de sub 5 milioane). În plus, sis­te­mul de educaţie preda mai degrabă cu­noştinţe riguroase despre istoria şi geo­gra­fia Marii Britanii decât despre realitatea în­conjurătoare. Cicatricile celui de al doilea război mondial au fost şi mai profunde, pen­tru că Marea Britanie a fost iniţial umi­lită de japonezi, norocul australienilor fi­ind forţa colosului american care şi-a re­venit rapid după înfrângerile iniţiale din 1941-1942, trimiţând sute de mii de mili­tari inclusiv în nordul Australiei. De ace­ea, după 1945, guvernul australian a decis să deschidă porţile imigranţilor (euro­peni), pentru a popula un spaţiu imens (de la 7 milioane, Australia avea să numere 18 mi­li­oane într-un sfert de veac).

Foarte interesante sunt informaţiile pe ca­re Bryson le-a cules despre situaţia şi evo­luţia relațiilor albilor cu indigenii care ar fi populat imensul continent începând cu anii 60.000 Î.Hr. „De prima dată când eu­ropenii au luat contact cu nativii, aceştia au fost o sursă de mirare profundă pen­tru ei. Pentru majoritatea europenilor, abo­rigenii erau pur şi simplu ceva care le stătea în cale. Această atitudine con­du­cea la a-i percepe ca subumani, în esen­ţă, o perspectivă care s-a păstrat mult timp în secolul XX.“ Relevant este că, pâ­nă în anul 1967, autorităţile federale nici măcar nu se oboseau să îi includă în recen­să­mintele oficiale, nu-i considerau oa­meni. Evident, nimeni nu ştie câţi abo­ri­geni erau când a pus piciorul James Cook în Australia, se estimează o cifră vagă, în­tre 300.000 şi un milion. La sfârşitul se­co­lului al XIX-lea, după aproximativ 100 de ani, nu mai rămăseseră decât vreo de 50.000 sau 60.000 (oricum, nimeni nu i-a numărat nici atunci). Cei mai mulţi au mu­rit din cauza imunităţii foarte scăzute faţă de bolile aduse de europeni (cam ca în America de Sud), însă aproximativ 20.000 tot au fost ucişi în mod brutal de coloniştii bri­tanici. De altfel, în multe filme aus­tra­liene recente apare acest motiv al abori­ge­nului exploatat, umilit, ucis, într-o peni­tenţă şi asumare oficială de către socie­tatea australiană albă. Bryson se referă şi la prezentul populaţiilor indigene, care ar reprezenta acum doar 1,5% din populaţia Australiei, dar, chiar şi aşa, ei ar fi „la mar­ginea scenei, marginalizaţi, mereu tă­cuţi şi fără să iasă în evidenţă“. În Alice Springs autorul observă cum „albii nu se uitau niciodată la aborigeni, iar abo­rigenii nu se uitau niciodată la albi. Cele două rase păreau să locuiască în do­uă universuri separate, dar paralele. Nu trebuie să fii genial ca să-ţi dai seama că aborigenii sunt cel mai mare eşec so­cial al Australiei. În orice indicator al prosperităţii şi bunăstării cifrele pentru aborigeni se situează de la două ori până la de 20 de ori mai rău decât pentru po­pu­laţia generală“. De aceea, nici nu e de mirare că speranţa lor de viaţă este cu 20 de ani mai mică decât a australianului alb. Iar prejudecăţile în societate par a fi de durată. Luând trenul India-Pacific, a doua cale ferată ca lungime după Transsiberian, ce face legătura între Coasta Pacifică şi cea Indiană a Australiei, Bryson a intrat în discuţie cu tot felul de personaje, printre care şi un avocat pensionar din Canberra ca­re mergea în vizită la fiul sau în Perth şi ca­re „părea genul de om raţional, cu ca­re te puteai înţelege“. Bryson îl întreabă despre aborigeni. „- Aaaaa, aborigenii, a spus el dând din cap serios. O mare pro­blemă.- Sunt buni de spânzurat toţi, fără excepţie.“

Cum s-ar putea caracteriza austra­lienii? Văzuţi din afară, de către un verişor anglofon, ei ar fi „un popor extraordinar de au­to­cri­tic. Întâlneşti asta mereu în zia­re, la televiziune şi la radio - o con­vin­gere sâcâitoare că, indiferent cât de bine merg lucrurile în Australia, în altă parte trebuie neapărat să fie mai bune“. Altun­deva, Bryson constată amuzat că „de-a lun­gul unei bune jumătăţi din orice con­versaţie [australienii] insistă că pericolele pe care le prezintă ţara lor sunt supra­es­timate şi că nu există motive de în­gri­jo­rare, iar în cealaltă jumătate îţi spun cum, cu şase luni în urmă, unchiul Bob mer­gea spre Mudgee, când un şarpe-ti­gru i-a ieşit de sub bord şi l-a muşcat de vintre, dar acum e bine, fiindcă nu mai este cuplat la aparatele care-l ajutau să respire şi a descoperit că poate comunica clipind din ochi“.

Citind cartea lui Bill Bryson, trecând peste ma­rele său talent de povestitor care te face să îndrăgeşti orice subiect îşi alege, nu ai cum să nu începi să iubeşti imensul continent. Dacă o făceai înainte, volumul nu face decât să-ţi confirme certitudinea. Da, aveai dreptate să îndrăgeşti Australia, care pare a fi întruchiparea ideală, chiar mai fidel decât America, a acelui the land of the free... În care nu se întâmplă mare lucru, tocmai pentru că lucrurile sunt aşe­zate bine.