Corneliu Zelea Codreanu - lider fascist și erou mesianic la periferia Europei

Prima întrebare pe care ar trebui să o stâr­nească apariția cărții lui Oliver Jens Schmitt, Căpitan Codreanu. Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers (As­cen­siu­nea şi prăbuşirea conducătorului fas­cist român, n. red.), este cum de apare abia acum o biografie a liderului Mișcării Legio­nare. Fără îndoială, personalitatea caris­ma­tică a acestuia a provocat interesul și i-a fascinat atât pe istorici, cât și publicul larg, iar lucrări destinate Gărzii de Fier sau altele, mai generale, despre mișcările studențești interbelice, despre ra­di­ca­li­za­rea politică din această perioadă, despre uni­versitate sau intelectualii epocii au tot apărut în ultima vreme. Biografiile, însă, deși poate cu un mai mare potențial co­mer­cial, întârzie să apară – cu câteva ex­cep­ții notabile – cauza fiind, cel mai pro­ba­bil, faptul că un asemenea tip de de­mers, mai ales dacă este unul academic, și nu de popularizare, necesită un imens efort de cercetare și o documentare mult mai sistematică, care se întinde de obicei de-a lungul mai multor ani. Or, nu ori­cine se poate înhăma la o astfel de pro­vo­care istoriografică.

Din fericire, Oliver Jens Schmitt, profesor de studii sud-est europene la Uni­ver­si­ta­tea din Viena, și-a asumat într-o manieră notabilă acest demers, realizând prima biografie – un volum academic extrem de serios și de bine documentat – a unui li­der fascist interbelic aflat la periferia Eu­ro­pei. De altfel, este deja cunoscută apetența autorului pentru subiecte istoriografice, pe de o parte, mai „exotice“, pe de altă par­te, controversate și cu miză politică, cel mai reprezentativ exemplu, până acum, fiind biografia pe care i-a dedicat-o lui George Castrioti-Skanderbeg, Skanderbeg. Der neue Alexander auf dem Balkan (Noul Alexandru din Balcani, n. red.), care a stâr­nit acum câțiva ani un adevărat scan­dal în Albania. Rămâne de văzut cum va reac­țio­na mediul cultural românesc la apa­riția, sperăm noi cât mai rapidă, a unei tra­du­ceri în română a biografiei lui Co­dreanu.

Deși bine ancorată în fenomenul fascis­mu­lui european, ideologia lui Codreanu nu s-ar fi putut naște decât într-o țară ca Ro­mâ­nia și nu ar fi putut prinde decât la pu­bli­cul de aici. Cu toată influența curentelor similare europene, care poate fi do­cu­men­tată prin stagiul german al lui Codreanu sau prin legăturile mișcării lui cu Ger­ma­nia nazistă și Italia fascistă, Schmitt evi­den­țiază foarte bine mecanismele care au determinat apropierea mult mai mare a le­gionarismului de specificul naționalismului românesc de la sfârșitul secolului XIX și pri­mele decenii ale veacului următor. Așa se face că ideologia legionară a avut mai multe în comun cu mistica religioasă de fac­tură ortodoxă decât cu o ideologie po­li­ti­că modernă, fie ea naționalistă și an­ti­se­mită. Dincolo de plasarea criteriului de identitate națională românească în sfera re­ligioasă – apartenența la religia creștin-or­todoxă –, nu culturală sau rasială, pre­cum în cazul nazismului german sau al fascismului italian, inclusiv definirea na­țiu­nii era bazată pe principii mistice, pre­moderne: națiunea reprezenta pentru Co­dreanu și legionari comunitatea nu doar a românilor din acel moment, ci a tuturor celor trecuți în neființă, precum și a ge­ne­rațiilor viitoare. Această viziune a doc­tri­nei legionare pune în dificultate orice spe­cialist în științele politice care ar încerca să plaseze mișcarea legionară într-un sis­tem politic sau de gândire politică modernă.

O istorie de familie

De altfel, cultul morții și obsesia jertfei sunt unice în istoria modernă a Europei, aparținând unei gândiri de tip mistico-re­ligios medieval. Biografia Căpitanului rea­li­zată de Oliver Jens Schmitt – bazată atât pe analiza vieții propriu-zise, cât și a ideo­logiei lui Codreanu – surprinde tocmai această tensiune între evoluția lui ca im­portant lider politic din România inter­be­li­că, pe de o parte, și ca personaj cu pre­ten­ții de erou mitic, apostol cu misiune transcendentală, mesianică, pe de altă parte. Așa cum își asumă autorul încă din introducere, „O biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu trebuie să explice modul în care fiul unui profesor de germană din provincia de la estul României, cres­cut la granița cu Imperiul Rus, a reușit, ca niciun alt lider politic înaintea sau ulterior lui, să mobilizeze societatea ro­mâ­nească, de la țărani până la aris­to­crați, de la studenți până la muncitori; să polarizeze societatea prin pretenția sa de misionarism carismatic, prin «cre­din­ța sa legionară», prin promisiunea sa nu doar de mântuire pământească, ci și de creare a unui «om nou», care ar tre­bui să primească nu doar «pâine mai al­bă» și un «pat mai moale», ci «mân­tuire» și «înviere» nu ca metaforă, ci ca angajament concret în sensul tradiției credinței creștine, care includea nu nu­mai individul, ci comunitatea credin­cio­șilor“ (p. 11-12).

Dintr-o altă perspectivă, istoria fascis­mu­lui românesc poate fi interpretată ca o „istorie de familie“. Nici antisemitismul, nici ultranaționalismul, nici

militarismul nu îi erau străine lui Ion Zelea Codreanu. În primii ani ai secolului XX, ca student la Universitatea din Iași, acesta a manifestat același tip de activism politic de factură naționalistă precum fiul său două decenii mai târziu, iar în 1910 a devenit membru al Partidului Naționalist-Democrat condus de Nicolae Iorga și A.C. Cuza, primul par­tid fățiș antisemit din România. Profund religios, acesta și-a crescut toți cei opt copii în spiritul credinței și misticii orto­doxe. Dimensiunea religioasă a națio­na­lis­mului și perceperea națiunii nu doar ca o ca­tegorie politică, ci cu valențe tran­scen­dentale a preluat-o Corneliu tot de la tatăl său, iar înscenările propagandistice de mai târziu, care au contribuit la crearea cul­tului personalității Căpitanului, par a-și avea originile tot în acțiunile tatălui din timpul campaniilor electorale ale anilor 1911-1912: drumețiile prin satele din Mol­do­va, îmbrăcat în costum popular, cu re­vol­­ve­rul la brâu, ținând discursuri înflăcărate.

De altfel, Oliver Jens Schmitt reflectează asupra acestei chestiuni: „Viitorul lider al Legiunii Arhanghelului Mihail a preluat mult de la tatăl său, care i-a fost mentor politic - ideologia, militarismul, ro­man­tis­mul și misticismul, universitatea ca loc de socializare politică, însă nu și ex­cesivitatea și lipsa de ezitare, nici ta­len­tul oratoric, ușurătatea agitatorului po­li­tic. Fiul oratorului exaltat din piețele ță­ră­nești ale Moldovei trebuia să se dez­volte mult mai mult – inclusiv în ce pri­vește propria imagine de sine –, de la agi­tator al studenților radicalizați la ca­va­ler tăcut, monahal-ascetic și maestru al ultranaționalismului antisemit. Și, spre deosebire de tatăl său, el nu a sus­ți­nut doar violența, ci și-a bătut adver­sa­rii și și-a întins mâna către revolver, cu care a și ucis“ (p. 33-34). Și frații lui Co­dreanu au fost implicați în Mișcare, cu ro­luri mai mult sau mai puțin proeminente în cadrul acesteia. De notat este activismul surorilor lui, Iridenta și Rea-Silva, stu­den­te exmatriculate de la Universitatea din Iași tocmai din cauza activismului lor politic, precum și rolul jucat de cumnatul Ion Moța, soțul Iridentei, ca unul dintre cei mai importanți lideri ai Mișcării, menit a atrage publicul naționalist din Ardeal. So­ția Căpitanului, Elena Ilinoiu, despre ca­re nu se știu prea multe, este prezentată drept o naționalistă fanatică, care purta svas­tica la gât, iar istoricul austriac reu­șește chiar să surprindă câteva aspecte ale naturii relației dintre cei doi și ale unui posibil eșec al acesteia către finalul anilor ’30.

Este interesant și modul în care Schmitt pre­zintă sistemul de organizare în cadrul Legiunii și mai ales în jurul liderului aces­te­ia: membrii mișcării erau structurați în cer­curi concentrice, în funcție de re­la­ția pe care o aveau cu Căpitanul, unii fiind am­pla­sați mai aproape de acesta, alții dim­po­tri­vă, aflându-se la periferia sistemului le­gio­nar. Aflăm astfel că majoritatea in­te­lec­tualilor, a căror adeziune la Mișcarea Le­gio­na­ră a fost discutată și răsdiscutată și ca­re nu mai pridideau în a-și dovedi, prin scri­eri și discursuri, simpatia față de fas­cis­mul românesc și față de liderul lui, erau în ma­re măsură ignorați de Căpitan, aceș­tia ne­re­ușind să răzbească în cercul lui intim.

Alura carismatică a lui Codreanu a evoluat treptat. Dezvoltată inițial în anturajul fa­mi­lial și al apropiaților, aceasta i-a cu­prins și pe camarazii săi de la liceul militar de la Mânăstirea Dealu, pe colegii de la Uni­ver­si­tatea din Iași și de la congresele stu­den­țești, extinzându-se apoi la nivelul întregii societăți și depășind atât granița gene­ra­țio­nală, cât și pe cea de clasă. Carisma li­de­ru­lui Legiunii a prins și la tineri, și la bă­trâni, și la țărani și muncitori, și la aris­to­crați, profesori universitari sau ofițeri.

Mișcarea Legionară a fost mai mereu pre­zentată drept un curent care i-a atras în pri­mul rând pe studenți și țărani. Prea pu­țin s-a vorbit despre faptul că liderul aces­teia și-a început cariera politică ca agi­ta­tor contrarevoluționar și antigrevist al mun­citorilor. Iar relația Căpitanului cu muncitorimea a rămas solidă până la final, Le­giunea având printre membri și sim­pa­ti­zanți o mare parte a păturii muncitorești urbane. Lucru deloc de mirare, având în vedere că printre obiectivele mișcării se numărau naționalizarea industriei, re­dis­tri­buirea profitului, impozit progresiv pe ve­nit etc., toate acestea fiind deziderate specifice unui stat social. Desigur, stat so­cial care urma să îi cuprindă doar pe ro­mâ­nii „autentici“. Legionarismul se în­tâl­nea cu comunismul și în privința poziției femeilor în societate, Codreanu promo­vând un „feminism național“, ca o con­tra­pondere la feminismul internaționalist, iar Legiunea însăși, spre deosebire de alte fascisme europene, oferea un loc destul de proeminent femeilor. Preluat a fost și clasicul slogan marxist „Proletari din toa­te țările, uniți-vă!“, transformat în „Mun­ci­tori de același sânge – uniți-vă în sin­di­catele naționale“ (p. 51). Mai ales odată cu participarea, sub diferite denumiri, a or­ga­ni­zației lui Codreanu la alegeri, din 1931 în­colo, iar apoi și mai pronunțat în a doua parte a anilor ’30, retorica legionară a în­lănțuit frustările ei naționaliste, an­ti­se­mi­te, anticomuniste cu cele de natură so­cia­lă toc­mai pentru a atrage tot mai mulți mun­ci­tori. De altfel, Schmitt asociază suc­cesul elec­toral al Legiunii din 1937 cu aceas­tă co­tire către publicul muncitoresc și cu în­fiin­ța­rea, în 1936, sub conducerea lui Gheor­ghe Clime, a Corpului Muncitoresc Legionar.

România interbelică fără perdea

Așa cum cartea lui Oliver Jens Schmitt es­te o biografie a liderului fascist Corneliu Ze­lea Codreanu, ea este aproape în aceeași mă­su­ră și o radiografie a României in­ter­be­li­ce. Statul român apare ca unul abuziv, aflat de­parte de orice formulă cu adevărat de­mo­cratică. Atât înainte, cât și după 1918 „li­bertatea presei“ sau „alegerile libere“ – marcate de manipulări, falsificări, inti­mi­dări, violențe – au fost doar forme fără fond. Iar dacă familia Codreanu a evoluat și s-a socializat până la primul război mon­dial în „această atmosferă de violență struc­turală a statului și a sistemului social și de violență fizică, publică, a ban­delor de hu­ligani și a tulburărilor ță­rănești“ (p. 21), după Unire - și intrarea în componența României a unui sem­ni­fi­cativ procent de populație minoritară, cir­ca 30% - climatul politic a devenit și mai ra­dical. Au­to­ri­tă­ți­le, elitele politice și apa­ratul Siguranței, pe de o parte, importante segmente ale po­pu­lației majoritare, pe de altă parte, au de­ve­nit obsedate de tot so­iul de dușmani – de stânga într-o mai ma­re măsură, de dreap­ta mai puțin, dar mai ales din rândul mi­no­rităților naționale. Aproa­pe orice ma­ni­fes­tare a vreunui grup minoritar de pe te­ri­toriul României era per­cepută de către au­torități drept un pe­ricol pentru unitatea și integritatea sta­tu­lui. Revendicările ex­tre­mei stângi păreau de asemenea a atenta la statul național, în vreme ce extrema dreaptă era tolerată atâ­ta vreme cât sus­ți­nea „românitatea“. Pe fundalul unei in­sta­bilități politice interne și al susținerii ta­ci­te din partea statului a unui radicalism de tip naționalist, orice dis­cuție despre vio­len­țele studențești sau le­gionare ajungea să devieze, inevitabil, spre un discurs des­pre așa-numita „pro­ble­mă națională“. Or, din asta agitatorii naționaliști nu pu­teau ieși decât bine, ca eroi, apărători ai na­țiu­nii. Achitarea lui Co­dreanu în 1925, du­pă ce îl asasinase pe pre­fectul de poliție Man­ciu, este doar o do­vadă în acest sens.

Prin urmare, Căpitanul și mișcarea sa au exa­cerbat un climat al violenței politice care exista deja de dinainte. Mai mult, ei au profitat, așa cum bine a remarcat Irina Livezeanu, atât de „alianța lor de facto cu statul, cât și de opoziția lor de prin­ci­piu față de acesta“. De altfel, o mare par­te dintre actorii politici ai României inter­be­lice au realizat alianțe sau, cel puțin, au lă­sat impresia că ar fi dispuși să realizeze înțelegeri cu Legiunea, pentru a ajunge la pu­tere (Iuliu Maniu, Al. Vaida Voievod). In­clusiv Regele Carol II a favorizat într-o primă fază Mișcarea Legionară, încercând să o instrumentalizeze în direcția dorită de el, doar pentru a coti brusc în 1938, du­pă refuzul lui Codreanu de a susține dic­ta­tura regală, încercând să o anihileze și co­mandând chiar asasinarea Căpitanului.

Astfel, Corneliu Zelea Codreanu a fost atât un beneficiar, cât și o victimă a violenței și abuzului statului român interbelic. Atunci când, într-un final, în mai 1938, a fost con­damnat la 10 ani de muncă silnică pen­tru niște delicte mult mai puțin sem­ni­fi­cative față de asasinatele realizate sau co­ordonate de el în prima parte a „carierei sale politice“, aceasta nu s-a întâmplat în numele dreptății sau al democrației, ci pentru a se consolida dictatura autoritară a regelui Carol II. Așa cum remarcă Schmitt referitor la procesul din 1938, „prețul pe care statul a trebuit să-l plătească pen­tru acest proces a fost semnificativ. Ră­mă­șițele statului de drept, deja fragil, au fost distruse chiar de guvern“ (p. 269).

În condițiile în care biografia realizată de Oliver Jens Schmitt este foarte bine do­cu­men­tată – autorul a cercetat aproape ex­ha­us­tiv sursele arhivistice din România, uti­li­zând și analiza de text asupra publicațiilor lui Codreanu însuși și, mai ales, par­cur­gând aproape toată bibliografia dis­po­ni­bi­lă, în cea mai mare parte în limba română - și aduce în prim-plan, alături de informații de­j­a cunoscute, și foarte multe elemente ale biografiei Căpitanului complet inedite, ori­ce prezentare a cărții nu poate atinge de­cât minimal conținutul și esența ei. Câ­te­va observații generale nu pot fi însă evitate.

Principalul atu al lucrării este acela că de­pă­șește tradiționala paradigmă bine-rău cu care am fost obișnuiți până acum. Car­tea nu este pentru cei care speră să gă­seas­că în ea o condamnare, o înfierare a lui Co­drea­nu și a mișcării lui. Este mai de­gra­bă exact ceea ce ar trebui să fie o biografie is­to­rică – o analiză minuțioasă a cursului vie­ții personajului, a etapelor de evoluție și fac­torilor care le-au influențat, a ideo­lo­giei, deciziilor, ezitărilor Căpitanului. Pe de al­tă parte, cartea contribuie nu doar la în­țe­le­gerea omului Codreanu – a obi­ce­iu­ri­lor, gân­durilor, credințelor, temerilor, re­la­ții­lor lui -, ci și la înțelegerea unei în­tregi epoci și – mai ales – a Românei interbelice.

O poveste despre mărire și decădere

Fiind croită pe un calapod aproape no­ve­lis­tic sau cinematografic, biografia lui Co­drea­nu poate fi văzută și drept povestea unui suc­ces și a unui eșec politic. Dacă inițial ne pare a fi istoria unui tânăr din Moldova, nu foarte educat și fără prea mul­tă ori­gi­na­li­ta­te, dar exaltat și bu­cu­rân­du-se de un con­text – familial, social, po­li­tic – favorabil, ca­re a reușit să mobilizeze vreme de aproa­pe două decenii mari seg­mente din so­cie­ta­tea românească și să joa­ce chiar un rol în cadrul politicii la nivel înalt, pe măsură ce ițele poveștii se îm­ple­tesc pentru a crea dez­nodământul apare foarte evident eșe­cul personajului, îm­preu­nă cu toate slă­bi­ciunile acestuia, lipsa unei coerențe în gân­duri și acțiuni și, până la urmă, chiar lipsa unor adevărate abilități politice. Deja im­plicat emoțional în istoria pe care o scoa­te la lumină, Schmitt pare în anumite mo­men­te că își disprețuiește, își ceartă sau, dim­potrivă, își compătimește subiectul.

Personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu încă rămâne un subiect fierbinte în Ro­mâ­nia. De la ignorarea completă a acestui epi­sod în primii ani ai regimului comunist, la o preluare parțială a ideologiei lui de către regimul național-comunist al lui Ceau­șes­cu - fără o recunoaștere a paternității idei­lor – și până la „spălarea“ lui Codreanu de radicalism, antisemitism și violență du­pă 1989, atunci când a primit principalul atribut de anticomunist, în contextul unei culturi publice și politice care favoriza această paradigmă, anticomunistă, rolul lui Codreanu în istoria României nu a fost niciodată evaluat cu luciditate, nici în con­text cultural, nici istoriografic. Desigur că biografia lui Oliver Jens Schmitt este un pas important în această direcție, dar doar în măsura în care va fi tradusă în lim­ba română și va declanșa o dezbatere onestă, lipsită de patos naționalist. 

Ediţia în limba română a cărţii lui Oliver Jens Schmitt este în pregătire la Editura Humanitas.