De ce este cultura altfel: o sinteză a evoluției politicii culturale post-1989 (I)

Corina Suteu | 30.07.2019

Lumea este, până la urmă, nimic altceva decât un imens și miraculos proiect cultural, fără afiliere politică.

Pe aceeași temă

Recenta criză a subvențiilor pentru instituția culturală, dar și discuțiile născute de lacunele legii managementului instituțiilor, problemele iscate de lipsa de reglementare coerentă a statutului creatorilor, de tăierea fondurilor AFCN, criza constantă a CNDB, încercările ratate și constante ale reformei CNC, comunicarea negativă în jurul Capitalei Culturale Europene Timișoara 2021 invită la prezenta încercare de a schița o fotografie de ansamblu a evoluției sistemului artelor și culturii după anul 1989.

O primă constatare, esențială: după 1990 nu a existat o regândire organică și adaptată nevoilor societății postcomuniste a politicii publice în cultură. Cu alte cuvinte, nu s-a răspuns la întrebări generice legate de: rolul pe care cultura îl are în societatea posttotalitară, funcțiile pe care cultura subvenționată le îndeplinește (e vorba despre un rol pur economic, ca generator de gândire antreprenorială, este cultura un educator civic, un formator al gândirii critice, al empatiei, este cultura doar un generator de consum sau/și o platformă de mediere pentru valorile democratice ale diversității, toleranței, este cultura un vindecător al traumelor societății sau un produs economic supus legilor pieței... etc.).

Care sunt ariile specifice pe care cultura subvenționată le susține cu precădere (patrimoniul, arta contemporană, industriile creative...?). Ce tip de noi competențe sunt necesare noilor realități, ce urmează să producă educația artistică, dar cea adminstrativă dedicată artelor, căror piețe li se vor adresa creatorii în democrație, cine vor fi formatorii acestor noi competențe, cum vor arăta conținuturile transmise... etc.?

De asemenea, nu a fost redefinit unitar rolul uniunilor de creație, cele existente în comunism având un rol de control și de coordonare a comunităților artistice pe care perioada de după 1989 ar fi trebuit să îl regândească integral și democratic. Până astăzi, în marea lor majoritate, uniunile sunt organisme sedentare și autoreferențiale, au devenit mici „baronate“ greu de reorganizat după legi deschise și contextul general a încurajat și perenizat această stare de fapt.

În fine, epopeea disfuncțională a succedării prea mulților miniștri ai Culturii (28 până acum), dintre care doar câțiva au avut mandate stabile (între 3 și 4 ani) și foarte puțini au putut iniția reforme sustenabile și corelate cu restul legislației din alte domenii, a făcut ca orice reformă să fie, practic, imposibil de pus în practică complet și cu eficiență pentru sector.

E de menționat aici faptul că nu s-a făcut până acum o analiză serioasă, obiectivă, a activității fiecărui ministru în parte pentru a se vedea cu date clare în ce măsură anumite ministeriate au inițiat și promovat reforme mai mult sau mai puțin benefice pentru sector. Se știe, empiric, de pildă, că Andrei Pleșu a făcut câteva gesturi esențiale ca ministru al Culturii imediat după 1990, de la înființarea Muzeului Țăranului Român la numirea lui Andrei Șerban ca director la Teatrul Național sau crearea Editurii Humanitas, că ministeriatul lui Ion Caramitru (între 1996-2000) nu a făcut reformă în sistemul artelor spectacolului, dar a supus această posibilă reformă unei consultări publice al cărei rezultat a fost negarea necesității schimbărilor radicale - mai ales la nivelul contractelor nedeterminate. Pe de altă parte, a restaurat, efectiv, Coloana Infinitului a lui Brâncuși și a reorganizat Ministerul Culturii pe perioada unui mandat complet. Mona Muscă a lansat Fondul Cultural Național și a patronat una dintre cele mai originale prezențe românești la Bienala de la Veneția, fiind, în același timp, ca ministru, arhitectul Capitalei Culturale Europene Sibiu. De asemenea, se știe că Daniel Barbu a fost printre inițiatorii legii cu dedicație pentru Gold Corporation legate de Roșia Montană. Dar acest tip de cunoaștere nu este suficient și nu reflectă demersul complet al miniștrilor respectivi.

E de remarcat, de altfel, că, de-a lungul acestor mandate, grupul de experți în administrație, management și legislație a inclus mereu aceleași trei-patru persoane. A fost expertiza acestor oameni neutră cu adevărat? S-a subsumat ea unei viziuni care servea modernizarea și reformarea deschisă a sistemului? Înclin să cred că nu, dar prea puțini juriști s-au specializat în domeniu și prea puțini oameni de cultură erau specializați în legislație și administrație, așa încât monopolul acestui grup s-a stabilizat organic.

Hiatusul inițial de filozofie fondatoare a politicii culturale a determinat și o lipsă endemică de instrumente de cercetare adecvate noilor nevoi ale ariei culturale în sens larg.

Institutul Național de Cercetare și Formare Culturală (INCFC) a apărut abia după anii 2000 și, ca mai toate instituțiile create în scop instrumental, nu substanțial, el a ajuns să fie o formă fără fond, producătoare de cursuri de formare în management cultural obligatorii pentru a da diplome unor manageri care își mențin posturile după criterii gândite de către același institut, de barometre de consum cultural superficial realizate, dar pe care operatorii culturali le iau în serios fiindcă sunt unicele existente și provin dintr-o instituție a cărei vocație pare să fie cercetarea culturală (specialitate în care, în România, competențele sunt foarte puține).

O altă consecință gravă a acestei absențe de dezbatere asupra rolului culturii în societatea postcomunistă și a instrumentarului administrativ necesar noilor nevoi ale sistemului culturii în democrație este faptul că recuperarea teritoriului decizional a fost făcută de juriști sau de oameni cu competențe în reglementare, dar fără pregătire culturală reală. Lor li s-au adăugat cu timpul diverși operatori ai scenei culturale cu anumite competențe birocratice și cu înțelegere juridică și administrativă parțială. Astfel, s-a articulat în treizeci de ani o nouă legislație a artelor fără că ea să corespundă unei viziuni care să definească, înainte de toate, rolul artelor în societatea tranziției și a necesității sprijinului public.

Postcomunismul cerea în primul rând decontaminare ideologică, reconectare a artelor la internațional, democratizare culturală (diversificarea genurilor) și regândirea raportului între măsuri de politici publice în cultură și impactul acestora asupra societății posttotalitare (corelarea cu alte politici de dezvoltare).

Dar divorțul mental și valoric între intelectualitatea și comunitatea artistică și academică lipsită de competențe administrative și administrația moștenită și cea pe cale de formare era total. Cei cu viziune nu știau să implementeze, cei care puteau implementa nu aveau o viziune deschisă, ci una pur utilitară. Este o realitate a postcomunismului care a costat foarte scump regenerarea națională coerentă și specifică a domeniilor creative și intelectuale.

Pentru că, cine ar fi trebuit să fie, în fapt, gânditorul unei viziuni dedicate politicilor publice în cultură, post decembrie 1989?

Un intelectual, un artist, un specialist în politici publice, un adminstrator, un profesor universitar? Un grup compus din toate aceste categorii?

Chiar dacă punem întrebarea acum, răspunsul la ea ar fi contat atunci, imediat, iar această întrebare nu a fost pusă, în orice caz nu în mod activ, în mod asumat și în mod curajos. Ca urmare, cei care au recuperat terenul formulării unor politici publice în cultură au fost, majoritar, noii birocrați, acompaniați de oameni politici din domeniul culturii. Lipsa studiilor culturale, a institutelor de cercetare în cultură, a disciplinelor academice dedicate administrației și managementului cultural - arii disciplinare prezente în celelalte țări foste comuniste înainte de căderea regimului (cu excepția Albaniei) - au determinat inventarea ad-hoc a competențelor în domeniu. Recuperarea s-a făcut „din mers“ și de cele mai multe ori fără continuitate reală. Inițiativele de descentralizare, privatizare, recentralizare, reglementare incompletă sau necorelată în cultură, caracteristice decadelor ’90-2000, 2000-2010, au construit un eșafodaj disfuncțional pentru susținerea unei culturi deschise. Un eșafodaj care ar fi trebuit să fie atent la caracterul „sacru“ al ariei culturale, dar și la necesitatea de liberă expresie, cât mai diversificată.

Noua legislație dedicată domeniului, ca și noile instituții care îl deservesc pentru anumite arii ale drepturilor de autor sau ale industriei cinematografice (CNC, ORDA, de exemplu) au fost de multe ori infirme structural de la naștere (vezi, de pildă, legea care reglementează ICR, un hibrid unic în legislația românească). La starea de fapt actuală a participat intens, de-a lungul ultimelor trei decade, deteriorarea constantă a sistemului educativ și regresul abisal al televiziunii publice, singura capabilă să compenseze pentru populația medie lipsa accesului la cultura înaltă sau la cultură pur și simplu.

În fine, diluarea din ce în ce mai accentuată în spațiul public a noțiunii de competență, validarea fără verificare a opiniei neavizate, dar vizibile în media, generalizarea imposturii au condus și pentru sistemul cultural la negarea necesității expertizei reale, au diminuat respectul pentru competența dovedită și au generat aservirea totală, din nou, a culturii intereselor conjuncturale, nu celor de dezvoltare intelectuală, civică și emoțională ale cetățeanului.

Guvernele au început să dea tot mai mică importanță acestui domeniu și să îl trateze pur emoțional, educația artistică a evoluat dezordonat și metastatic, fără atenție la ceea ce piața poate să primească, criteriile de validare culturală au început să fie exclusiv cele ale validării internaționale.

***

Observăm că ceea ce s-a produs ireversibil între 1989 și 2019 este o ruptură cvasitotală între structura administrației culturale clasice — cea care susține produsul și distribuția produsului cultural pentru a-i da acces de masă dirijat în scopuri educaționale și civilizaționale – și nevoile și dinamica sistemului creativ actual, cu evoluția sa tehnologică, globalizată și globalizatoare, cu transformarea utilizatorului în participant, a publicului în actor al producției creative, cu reorganizarea radicală a specificității domeniilor culturale și cu „industrializarea“ lor, cu internaționalizarea artelor vii, cu dezinstituționalizarea culturii, adică tranziția ei înspre sisteme volatile, provizorii, flexibile și nerigide, cu o funcționare dezinhibată instituțional.

Pentru noul mod de organizare creativă, administrația culturală clasică este profund inadaptată, încă, în Europa.

România nu face excepție. Pentru instituțiile sau vocile individuale care la un moment sau altul contestă, reclamă, analizează criza instrumentelor administrative ale culturii, realitatea este clară: arhitectura birocratică prin care politicile publice susțin cultura e, în prezent, inadaptată și ineficientă.

În completare, pe fondul crizei financiare prelungite între anii 2008-2011, sectoarele productive și neproductive la un loc au avut de suferit, iar domeniile umaniste au fost primele care au plătit obolul dezintegrării echilibrului economic. În cazul administrării culturii, criza nu a făcut însă decât să facă vizibilă lipsa de viziune coerentă a politicilor publice din domeniu. Să arate, cu alte cuvinte, în ce măsură cauzele impasului în care se află cultura administrativă a artelor în România sunt de natură sistemică, și nu de natură conjuncturală.

Analizând componentele funcționale ale culturii drept „intrinseci“, „instituționale“ și „instrumentale“, teoreticianul britanic John Holden aliniază sub aceste concepte categoriile creativității, inspirației, componenta intelectuală (intrinseci), categoriile de tip administrativ, managerial și organizatoric, ceea ce am numi „cadrele culturii“ (instituționale) și categoriile pentru care artele și cultura sunt un suport, un mediator, un catalizator: coeziunea socială, reconcilierea, lupta împotriva nedreptăților sociale, afirmarea identității (instrumentale).

În abordarea teoretică franceză, pe de altă parte, cultura este una dintre responsabilitățile centrale ale statului, ea are în primul rând un rol sacru, un instrument fundamental al coeziunii și al expresiei identitare a statului-națiune în Europa.

Între sistemul anglo-saxon (hrănit din precepte protestante, de tip transversal, profund liberal în sensul egalității șanselor celor dotați, competitiv și deschis oportunităților rezultate din muncă) și cel latin (influențat de o cultură a deciziei piramidale, marcat de forța elitelor cunoscătoare, a cercului restrâns de putere al inițiaților care iau decizii pentru cei mulți) există clare diferențe de structură și gândire adminstrativă, dar principiul necesității alocării fondurilor publice în sprijinul culturii se menține.

Ambele abordări de mai sus concep triada creativitate + instrumente administrative ale canalizării ei + efect asupra societății ca aflate într-o strânsă interdependență.

„The neglect of the arts is the promotion of ignorance“, scria în 1989 The Arts Council of Ireland („In from the Margins“ , CoE, 1997, pg. 33), iar Jacques Rigaud scrie în eseul său Les Deniers du reve (pg. 46, Grasset, 2001): „o politică culturală nu produce capodopere, ea asigură însă susținerea și distribuirea largă a ceea ce are cultura de valoare“.

În România comunistă această triadă avea de asemenea o corelare funcțională clară. Cultura, ca instrument central de propagandă, pe de o parte (vezi înregimentarea în marile manifestări culturale de masă), sau ca aparent spațiu de libertate (regimul înțelesese să lase anumite fapte artistice să se petreacă mimând libertatea de expresie, dar întreținând cu și mai mare eficiență impresia despre puterea deplină a legiuitorilor), era instituționalizată generos (teatre, muzee, opere, case de cultură, biblioteci etc.) și controlată drastic, ea fiind transmițătorul principal al valorilor emoționale și ideatice necesare unei solide intoxicări ideologice a cetățenilor.

Din această perspectivă, din păcate, perioada de după 1989 nu a produs o reflecție asupra rolului public al artelor în societatea posttotalitară și nici nu a refondat din temelii bazele axiologice și administrative pe care o nouă concepție despre libertatea de expresie în artă și cultură (concepție bazată pe valorile europene și pe cele ale democrației, nu pe cele totalitare, autarhice) ar fi trebuit să se așeze, pentru a se dezvolta, cu toate că accesul la cultură este garantat prin Constituția României.

Această ocazie pierdută stă la originea impasului și inerției tipului de administrație care susține cultura de azi.

În concluzie, faptul că nu avem politici publice pe termen lung în domeniul cultural derivă dintr-o evoluție instituțională și legislativă trasabilă a României ultimilor 30 de ani, care nu a răspuns niciodată, așa cum am văzut, întrebării fundamentale: de ce am susține cu fonduri publice artele și cultura în postcomunism și cum am putea-o face mai bine, atâta vreme cât pătrunderea agresivă a pieței libere, a divertismentului, scăderea nivelului mediu de educație al populației și conservatorismul îndelung antrenat de comuniști al gustului artistic sunt numai câteva dintre obstacolele endemice în calea unor politici culturale deschise, democratice.

Parafrazând titlul și sensul acestui titlu al romanului lui Dan Sociu, am spune că „Nevoile speciale“ ale culturii au fost neglijate.

Așadar, măsurile legislative și administrative în domeniul culturii din România în ultimii treizeci de ani arată, pe de o parte, o lipsă de corelare a celor trei componente teoretizate de Holden; pe de altă parte, demonstrează că refondarea unei viziuni a administrării instituționale ajustate prezentului și puse eficient în sprijinul creativității pe termen mediu și lung nu s-a produs.

Credem că o asemenea refondare nu este necesară doar artiștilor, intelectualilor și oamenilor de cultură în sens generic, ci înseși societății românești în totalitatea ei, deoarece politicile culturale actuale pot fi decisive pentru recompunerea unui sistem de checks and balances fără de care gândirea și existența liberă în postcomunism nu pot funcționa.

Nu în ultimul rând, România nu este o țară cu tradiție în politicile culturale bazate pe statul de drept. Prin condiția sa istorică și geografică, aflată între tradiții culturale bizantine, balcanice, central-europene și slave, România nu a avut decât în mod accidental o administrație operațională consecventă, eficientă și unitară. Ideea de a construi pe termen lung și de a vedea timpul ca pe un aliat este una greu accesibilă încă spiritului național.

Acest „defect“ structural ar fi putut fi folosit, însă, drept o calitate. Fluiditatea, adaptabilitatea, conectivitatea și imensa creativitate care rezidă în acest tip de construcție societală produce cu greu masterplanuri riguroase și durabile, dar este exploziv de inventivă pentru alternative, se mulează perfect schimbărilor, gestionează crizele cu inegalabilă eficiență și supraviețuiește victorioasă prăbușirilor infrastructurale. Se poate oare canaliza într-o politică culturală validă un asemenea tip de energie creatoare lipsită de disciplină și de multe ori de discernământ, dar a cărei forță regeneratoare este imensă și infatigabilă?

Nu știm, fiindcă unicele modele de politici publice ale culturii ne sunt oferite de țări europene ale căror istorii individuale sunt foarte diferite și ale căror determinări culturale, de asemenea (v. comparația de mai sus între modelul anglo-saxon și cel latin).

De vreme ce răspunsul la această întrebare se vădește deocamdată imposibil, ar trebui privit ceea ce poate fi realizat după acești treizeci de ani.

Este reforma sistemului administrativ în cultură posibilă?

Da, ea este și foarte necesară și posibilă, dar ea trebuie făcută acum, după cei treizeci de ani, pornind de la ceea ce există și de la ceea ce putem schimba gradual. Reformele legislative radicale și consecințele lor trebuie pregătite și dezbătute de oameni competenți în meseriile artistice și intelectuale și ele trebuie făcute în corelare cu alte domenii (economia, industria, politicile regionale, mediul, diplomația) și cu legislația organică (de tipul Codului Muncii).

Vocea conținuturilor trebuie să primeze în legislația culturală, nu cea a administrației. Administrația trebuie să rămână doar un instrument al obiectivelor umaniste.

Juriștii trebuie să acompanieze fenomenele reglementării, nu să devină decidenți ai lor.

În fine, reforma în administrarea culturii este posibilă dacă:

Guvernele care vor conduce România vor recunoaște efectiv, pragmatic, și nu declarativ, importanța sistemului și a infrastructurii culturale pentru binele social, vor vedea cultura ca pe o resursă, nu ca pe un consumator de resurse. Cu alte cuvinte, vor lua cultura în serios, ca pe un „sistem de producție“, ca pe un domeniu al politicilor publice similar grijii pentru biodiversitate, mediu, calitatea vieții.

Ministerele „grele“, cele ale Finanțelor și al Justiției, vor susține reforma în politicile culturale, subsumându-și competențele nevoilor specifice ale domeniului, nu stabilind cu acesta o relație de dominație toxică, așa cum arată ea acum. Felul mecanic prin care sunt stabilite bugetele dedicate instituțiilor culturale, salarizarea săracă a administrației culturale, structura de personal inadecvată a instituțiilor de cultură, alocarea bugetelor pentru patrimoniu (încă anuală, deși terminarea unor lucrări pentru multe monumente necesită multi-anualitate) sunt numai câteva dintre exemplele care reflectă un profund dezinteres și dispreț pentru această arie a vieții publice.

Sentimentul iluzoriu că toată lumea se pricepe la cultură domnește încă în administrația generală a tuturor guvernelor.

În contrapartidă, cu toate că pare a fi o arie în care corupția nu a pătruns, caracterul neetic al felului în care se produce guvernanța culturală trebuie să fie și el reevaluat. Creatorii și administratorii culturali trebuie să respecte principii de guvernanță și de colaborare, nu doar interese. E un domeniu foarte sensibil și este cu atât mai important ca etica profesională să aibă un statut nonnegociabil.

Ministerul Culturii trebuie depolitizat și radical reorganizat. Prioritățile unei guvernări trebuie să fie respectate, dar persoana ministrului Culturii ar trebui să fie apolitică. Fiindcă lumea este, până la urmă, nimic altceva decât un imens și miraculos proiect cultural, fără afiliere politică. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22