Destine de militari ajunşi şefi de stat

Ştefan Cazimir abordează în ultimul său vo­lum, Sabia şi imperiul. Militari la câr­ma statului (Humanitas, 2017), cu mult farmec, un subiect inedit: comparaţia des­tinelor unor militari sau oa­meni care s-au considerat militari din secolul trecut, care au migrat din planul pur militar către cel politic, ajungând să joace roluri ex­trem de importante în ţă­ri­le lor (Pétain şi de Gaulle în Franţa, Piłsudski în Po­lo­nia, Mustafa Kemal în Tur­cia, Hindenburg în Ger­ma­nia şi Mannerheim în Fin­landa). În situaţii de criză acută, militarul poate oferi această iluzie a Salvatorului. Paradoxal, uneori chiar este, cum a fost cazul cu Kemal, Piłsudski, Mannerheim sau de Gaulle. Alteori eşuează spectaculos, cum a fost cazul lui Hindenburg în Ger­mania, care nu a putut (sau nu a vrut) să stopeze ameninţarea mortală pe care o reprezenta NSDAP, al lui Pétain sau, mai aproape de Dâmboviţa, al mareşalului Ion Antonescu.

Cartea oferă multe detalii inedite sau mai puţin cunoscute despre traseul personalităţilor descrise înainte de a deveni actori po­li­tici de prim rang. Aflăm că de Gaulle şi-a făcut ucenicia în arta de a co­manda tocmai în regimentul condus de Philippe Pétain, că a fost rănit în timpul Pri­mului Război Mondial, când a fost pro­movat la rangul de căpitan şi apoi luat pri­zonier de nemţi. Toate cele cinci încercări de evadare ale lui de Gaulle au eşuat şi din cauza staturii sale înalte, de 1,94 m. În cea de-a şasea închisoare, cea de maximă se­curitate de la Ingolstadt (Bavaria), l-ar fi întâlnit pe locotenetul Mihail Tuhacevski, cei doi devenind inamici (când s-au în­tâlnit prima oară erau aliaţi) în Polonia, de Gaulle făcând parte din misiunea fran­ceză trimisă în sprijinul polonezilor con­duşi de abilul Piłsudski. În perioada inter­belică, de Gaulle se va mai intersecta cu Pé­tain, care-i era superior în grad, dar ca­re l-a sprijinit. Evident că toate semnalele de alarmă trase de de Gaulle în perioada interbelică au rămas fără răspuns din par­tea unei ierarhii militare franceze îm­bă­trâ­nite, dar, când a început celebra ofensivă germană din 10 mai 1940, tancurile fran­ceze, conduse de el, au repurtat singura victorie de sector, în bătălia de la Laon şi Abbeville, respingându-le pe cele ger­ma­ne, distrugând câteva şi luând 300 de pri­zonieri. Asta în condiţiile în care pe ce­le­lalte sectoare ale frontului deruta pusese stă­pânire pe anglo-francezi.

Puţini nu au fost maniaci ai controlului ab­solut - poate doar Mannerheim să fi stat mai bine în această privinţă, în rest, toţi cei portretizaţi de Ştefan Cazimir aveau re­flexe autoritare pe care le-au adus cu ei din experienţa lor militară. În plus, iubind puterea, nici nu au fost capabili să o aban­doneze prea uşor. Totuşi, trebuie remarcat că, în ciuda faptul că aceste regimuri au fost, mai mult sau mai puţin, autoritare (nu se poate compara, din nou, autori­ta­rismul lui Mannerheim cu cel al lui Mus­tafa Kemal Atatürk, mult mai apropiat de stilul lui Stalin), ele nu s-au transformat în unele totalitare, elementul ideologic ne­fiind atât de pregnant. Chiar dacă fiecare şi-a construit plasa de argumente, de la Pétain şi Hindenburg până la Piłsudski şi de Gaulle.

În timp ce personalitățile şi vieţile lui Ata­türk, Hindenburg, Pétain sau de Gaule sunt mult mai familiare pu­blicului românesc, nu ace­laşi lucru este valabil pen­tru Piłsudski sau Manner­heim. Piłsudski a cunoscut timp de cinci ani exilul si­berian pentru că par­ti­ci­pase la activităţi subver­si­ve. Însă, la fel ca şi alţi con­damnaţi şi exilaţi socialişti, Piłsudski se recrea plim­bându-se prin păduri şi vâ­nând urşi şi elani. Surghiunul siberian ţa­rist era mai mult o vacanţă între două eva­dări. În preajma izbucnirii Primului Răz­boi Mondial, dinamicul şi neobositul lider polonez a organizat societăţi sportive sub care camufla instrucţia militară la care erau supuşi voluntarii. Ura faţă de ruşi l-a fă­cut pe Piłsudski s-o ia înaintea aus­triecilor, trecând graniţa comună cu câ­te­va ore înaintea lor, la 6 iulie 1914. Liderul polonez nici măcar nu a avut formaţia cla­sică militară, însă contribuţia sa la eli­be­rarea teritoriilor poloneze este marcantă, având în vedere forţele cu care a fost nevoit să se confrunte.

Mannerheim s-a născut într-o familie no­biliară de origine suedeză în sud-vestul Fin­landei, la 4 iunie 1867, şi a îmbrăţişat încă de tânăr cariera militară (a luptat în cinci războaie!), intrând în serviciul ţa­rului rus (Finlanda făcea parte din Im­pe­riul Ţarist, chiar dacă păstra un grad avan­sat de autonomie). A luat parte la ne­fe­ri­citul război ruso-japonez din 1904-1905, ca­re a marcat începutul sfârşitului re­gi­mu­lui ţarist, devenind colonel. După aceas­tă aventură, a fost trimis de ţar în Asia Cen­trală şi China pentru a spiona, iar ulterior a fost repartizat într-un regiment can­to­nat în zona Poloniei ruseşti.

Mannerheim a fost trimis în de­cembrie 1916 să contribuie la blocarea ofensivei Pu­te­rilor Centrale, care, după ce în­vinseseră diviziile româ­neşti, ameninţau sudul Rusiei, ceea ce s-a şi întâmplat în sudul Moldovei. Fiind un comandat priceput, a fost recompensat de partea română cu Ordinul Mihai Viteazul Clasa a III-a. Revoluţia din februarie 1917 l-a surprins la Sankt Petersburg. Obser­vând tendinţele ei anarhice şi socialiste, a scăpat de furia populară şi a revenit la unitatea sa din Moldova, unde a preluat un sector de front la vest de Suceava, în iunie 1917, fiind avansat la gradul de ge­ne­ral-colonel. Trupele sale de cavalerie (poa­te tocmai pentru că la origine erau de ca­valerie) au fost mai puţin contaminate de virusul bolşevic care măcina trupele ru­seşti din sud, înlocuite unele după altele de cele române. În decembrie 1917, a re­ve­nit în Finlanda, amenințată ea însăşi de fe­bra roşie. Pe care el a vindecat-o destul de rapid şi cu mijloace modeste, trupele sa­le de voluntari din nordul Finlandei reu­şind rapid să se impună în sudul populat. În perioada interbelică, Mannerheim nu a căutat prim-planul scenei publice, accep­tând doar să facă ceea ce ştia: a preluat funcţia de şef al Consiliului Apărării Na­ţionale şi a impulsionat ridicarea unei linii defensive la graniţa cu Uniunea Sovietică, ce va fi cunoscut, de altfel, după numele lui. Mannerheim apare în spaţiul public r­omânesc doar prin comparaţia conduitei sale cu cea a lui Ion Antonescu, mai multe as­pecte fiind, într-adevăr, comune evo­lu­ţiei României şi Finlandei în cel de al Doi­lea Război Mondial (dar şi cu o diferență majoră: dacă nordicii au ales să lupte eroic în 1939, românii au decis să se retragă strategic în iunie 1940 din teritoriile soli­citate de Stalin, cu toate că erau mai bine înarmaţi decât finicii). „Confruntarea ru­so-finlandeză din 1939-1940 a fost o luptă a cantităţii împotriva inteligenţei; prima va repurta o victorie penibilă, a doua - o înfrângere glorioasă.“ Prima re­priză se terminase, urma a doua. Situaţia de pe frontul finlandez după vara lui 1941 este totuşi diferită faţă de cea idilică pre­zentată de autor („finlandezii nu se ală­turau nemţilor decât formal şi limitat“ sau afirmaţia că trupele finlandeze nu ar fi depăşit vechile graniţe de dinainte de 1939 „pe care ar fi refuzat constant să le trea­că“). Nu, şi finlandezii au depăşit bi­nișor (atât cât au putut) vechile graniţe, blocând calea de acces spre Leningrad din­spre Lacul Onega, situat la est de Lacul La­doga, din apropierea metropolei sovietice, contribuind la blocada oraşului. De ase­me­nea, trupele finlandeze au avansat în Ka­relia de Est, care nu făcuse parte în pe­ri­oa­da interbelică din statul finlandez, având pretenţii întemeiate de anexare, având în vedere populaţia de origine fino-ugrică ce locuia în zonă. Principalul oraş al pro­vin­ciei, Petrozavodsk, a fost ocupat de fin­lan­dezi (care l-au şi redenumit Äänislinna) timp de trei ani, până când a fost re­cu­cerit de sovietici în iunie 1944. În zonă ar fi funcţionat şi şase lagăre în care autori­tăţile de ocupaţie finlandeze ar fi internat aproximativ 24.000 de civili sovietici - culmea este că finlandezii au refolosit câte­va lagăre ale Gulagului). Abia în 1944 Man­ner­heim a devenit preşedinte al Finlandei, tocmai pentru a negocia condiţiile păcii cu Stalin. Care avea alte preocupări mai ur­gente şi o altă direcţie de expansiune, căci, dacă ar fi vrut, eroica armată fin­lan­deză nu avea cum să mai respingă colo­salele forţe sovietice. Frontiera a revenit la aliniamentul din 1940, iar Mannerheim a părăsit funcţia de preşedinte în 1946, când s-a retras din motive medicale (dar poate şi pentru a nu fi prins sau „acci­dentat“ de serviciile sovietice) în Elveţia, murind la scurt timp la Lausanne, fiind înhumat la Helsinki, în mijlocul soldaţilor săi pe care i-a condus cu atâta inteligenţă.

Volumul lui Ştefan Cazimir are meritul de a prezenta, chiar da­că succint, şase portrete di­na­mice, şase oameni care au mar­cat istoria ţărilor lor. Greu de crezut că în secolul nostru mai pot apărea astfel de migrări, din planul militar către cel politic, dictatorul secolului al XXI-lea fi­ind mult mai însetat de putere, mai ci­nic, corupt şi desprins de realitate, in­ca­pa­bil să mai şi părăsească puterea, odată do­bân­dită. O epidemie în plină expan­siune.