Dilema scriitorului dispărut

Codrut Constantinescu | 03.05.2022

Romanul lui Andrei Manolescu este de factură polițistă, dar autorul oferă inserturi caustice despre societatea românească de ieri, de azi.

Pe aceeași temă

Andrei Manolescu este redactor-șef ad­junct al foarte cunoscutei reviste Dilema Veche, fondată de către Andrei Pleșu, unde este titularul rubricii Libertatea de impresie, pe care o susține săptămânal, de mulți ani. În trecut a fost ziarist la Radio Europa Liberă și la BBC. Dar este și autorul unui roman recent apărut, care poate fi încadrat în domeniul literaturii polițiste. Prima lansare adevărată (nu pe zoom) a avut loc la Câmpina, în seara de 7 aprilie 2022, atât în prezența unui public numeros, cât și a doi critici literari competenți și cunoscuți în cadrul unor serate culturale găzduite de o cochetă librărie. Considerăm că merită să reluăm măcar fragmentar câteva dintre ideile enunțate de Ioana Pârvulescu și de Serenela Ghițeanu, colaboratoare a Revistei 22. 

 

Ioana Pârvulescu, bine-cunoscut critic literar și scriitoare de prim ordin, profesor universitar, a mărturisit că „De ani buni îl citeam pe Andrei Manolescu în Dilema Veche, unde susține rubrica Libertatea de impresie, una dintre cele pe care le citesc printre primele când deschid paginile Dilemei. Îmi plăcea ce scrie, o selecție din realitate, momente, flash-uri de o prospețime specială, și când am văzut romanul pe rafturile librăriei m-am întrebat dacă este aceeași persoană, căci nu știam că scrie și roman. Titlul cărții, Cazul scriitorului dispărut, te duce către genul policier, către romanul polițist. Este interesant că și în regimul comunist acest gen a continuat să fie desemnat drept literatură polițistă și nu milițistă, cum s-ar fi putut întâmpla. Să știți că nu disprețuiesc deloc genul romanului polițist, aveam în biblioteca familiei mele romane de-ale Agathei Christie, pe care mama mea le citea atunci când îi era mai greu. A scrie un roman polițist este o sarcină destul de dificilă, pentru că trebuie să fii un bun romancier, trebuie să ai știința de a creiona niște caractere puternice și, în același timp, să fabrici niște piese de puzzle, care să se îmbine armonios și, nu în ultimul rând, să-ți surprinzi cititorul, care nu trebuie să știe de la început care va fi deznodământul romanului. Nu este ușor. Unii comentatori au spus că romanul lui Andrei Manolescu ar fi un fals roman polițist, dar eu nu sunt neapărat de acord, chiar dacă finalul îl plasează pe o orbită superioară. Cert este că nu-ți vine să-l lași din mână, citești pagină după pagină ca să vezi ce se întâmplă. Autorul oferă și o imagine a lumii noastre din perspectiva unui englez, este o tehnică des folosită prin care se poate întoarce oglinda spre societatea românească de azi. Acest roman nu-și propune să fie altceva decât este, este un roman cinstit. Sunt obosită să citesc romane de fițe, în care autorii încearcă să pară altceva decât sunt, să fie un amestec de Joyce și Musil”. Serenela Ghițeanu a considerat foarte inspirat că „un debut mai târziu este întotdeauna interesant, ca de exemplu cel al Doinei Ruști, care, la fel, a debutat târziu, dar după aceea a recuperat rapid. Foarte interesantă mi s-a părut tema dispariției, mai ales a unui scriitor, având în vedere că se opune acestui adevărat delir de multiplicare a prezenței contemporanilor noștri pe rețelele  sociale. Și cine a dispărut? Tocmai un scriitor, care, din punctul meu de vedere, a dispărut de mult din spațiul public, așa cum au dispărut emisiunile culturale de la televiziuni sau radiourile comerciale. Mai există pe la radioul național. Locul scriitorului a fost luat însă de politician și de analist, cred că ați observat că suntem năpădiți de o groază de analiști, care explică totul, pe la toate televiziunile. Tinerii nu-i urmăresc nici pe analiști și nici pe politicieni, ei îi au pe influenceri. Scriitorul a devenit o figură retrasă, care trăiește într-o lume de inițiați. Scriitorul a devenit o figură specială și rară”. În continuare, Serenela Ghițeanu a trecut în revistă și personajele romanului, spunând că asemenea altor cărți ale genului în prim-plan se află un cuplu de investigatori care se completează reciproc. „Spre deosebire de alte cărți ale literaturii polițiste, nu avem un cadavru, iar investigatorii caută un mort viu și senzația mea este că investigatorii caută pe cineva pe care doresc să-l găsească în viață, chiar dacă pare improbabil, având în vedere că scriitorul era născut în 1906. Am citit și eu multe romane polițiste și trebuie să recunosc că m-a surprins varianta din final, adoptată de Andrei Manolescu.” Dacă acțiunea romanului are loc cu predilecție în București, unde echipa ad-hoc de anchetatori (traducătorul englez și un misterios polițist ieșit la pensie, cu vechi state în fosta Miliție comunistă) încearcă să descopere urmele romancierului Alexandru Țestosu, în schimb, la un moment dat traducătorul Newcombe (nume inspirat de un tenismen de origine australiană, născut în 1944 și care a reușit performanța să fie numărul 1 atât la simplu, cât și la dublu, revista Tennis plasându-l printre cei mai buni zece tenismeni ai perioadei 1965-2005. Newcombe a contribuit și la câștigarea a cinci Cupe Davies de către echipa masculină a Australiei la tenis) ajunge și la Ploiești, unde ar fi locuit un bunic englez, care lucra în industria petrolieră din Prahova, una dintre cele mai performante din lume la acea perioadă și industria cea mai avansată a României interbelice. Imaginea Ploieștiului spune multe despre cea a României. „O porni înapoi pe strada Caragiale și trecu pe lângă biserică (...) Newcombe o coti la dreapta pe strada Rudului, sperând că așa va scurta puțin drumul către gară. Mirosul de petrol îi pătrunse din nou în nări. Curând ajunse în dreptul penitenciarului, care, cu gardurile lui de sârmă înalte și răsucite spre interior în partea de sus, îi sugeră un fel de colivie. Temuta instituție părea încremenită în lumina puternică a reflectoarelor. Tăcerea din jur era de-a dreptul nefirească. Traducătorul își aminti că apele liniștite sunt adânci. Cine știe ce drame se petreceau în spatele acelor ziduri, ce tensiuni erau acolo. Pe de altă parte, își zicea că poziția acelei pușcării, chiar în mijlocul orașului, era cât se poate de românească. Nu era o fortăreață inexpugnabilă, pe o insulă de unde nici nu ți-ai fi putut pune problema unei evadări, nu avea zidurile de piatră de peste un metru grosime, nu era complet izolată de restul lumii. În țara asta, după cum văzuse el, albul nu era atât de separat de negru. Totul se amesteca mai mult sau mai puțin.”

 

Romanul lui Andrei Manolescu este de factură polițistă, no doubt (pentru a folosi limba englezului adoptat de România, măcar la nivel ficțional), dar autorul oferă inserturi caustice despre societatea românească de ieri, de azi. „Pe vremea aia, dragule, începu Iorgu (polițistul-milițian-anchetator – n.m.), în mai toate secțiile de miliție se auzeau gemete. Nu-ți închipui că le auzeau cetățenii care veneau la ghișeu să-și facă buletin, nu. Le auzeam doar noi, de prin subsoluri sau de prin birouri. Erau țipetele bandiților și ale hoțomanilor, bătuți ca să mărturisească. Nu prea existau scrupule în privința asta. Societatea, în general, era mult mai violentă decât astăzi.” În același timp este interesantă și realistă radiografia motivelor dispariției scriitorului din lumea românească de azi. Care trebuie neapărat să fie mort, să aparțină istoriei (literare). „Pe vremuri, scriitorii erau mult mai bine văzuți. Aveau un prestigiu special. Acum s-a cam terminat cu asta. Lumea nu mai citește romane sau poezie, doar se informează de pe net și e atrasă de tot felul de prostii. Și, mai ales, se trăiește în prezent, se citește doar despre prezent, iar prezentul ăsta e din ce în ce mai scurt. Înainte mai conta ce s-a întâmplat în secolul trecut, apoi măcar în deceniul trecut. Acum nu mai contează nici ce s-a întâmplat sau ce s-a scris săptămâna trecută. Subiectul e depășit imediat și lumea uită. Scriitorii sunt și ei parcă tot mai efemeri. Totul trece.” Traducătorul aduce exemplul vloggerilor, care au luat locul scriitorilor și care au un mare succes. „Unii vloggeri chiar se îmbogățesc din asta, se trezesc brusc cu niște câștiguri chiar mult mai mari decât scriitorii sau, știu eu, filozofii consacrați. Dar, de fapt, nu rămâne absolut nimic în urma lor.”

Ne întrebăm utopic de ce oare cinematografia românească nu ar putea realiza un film plecând tocmai de la acest roman, depărtându-se de mizerabilismul adoptat în ultimele decenii. Cazul scriitorului dispărut continuă să fie anchetat de organele abilitate, care au deschis un dosar in rem. Vom reveni cu concluziile anchetei, asta dacă nu cumva ele se vor scurge în presa culturală de scandal. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22