Pe aceeași temă
De la vârful piramidei la baza ei, există o regulă de fier a transferului de putere (politică, socială, militară sau sexuală): „Cel mai mărunt şef de trib se comportă ca un sultan“. În aceste condiţii, puterile şi privilegiile se transferă de sus în jos, tot coborând pe scara ierarhică, de la vlădică la opincă, de la domnitor la boiernaşul de ţară: „«Dreptul primei nopţi» [= ius primae noctis] poate trece de la rege la cel mai modest nobil de ţară“, susţine cu îndreptăţire Jean-Paul Roux. Prin astfel de formulări concise antropologul francez sintetizează un mecanism esenţial. Într-adevăr, orice mic feudal / moşier este rege pe mica sa feudă / moşie şi îşi instaurează propriile sale privilegii cvasi-regale.
Iată, de pildă, în descrierea lui Ion Neculce, cum se comporta pe moşia sa boierul moldovean Gheorghe Ştefan înainte să devină domnitor. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, „murindu-i giupâneasa“, el „au rămas văduvoiu“. Pentru boierul Gheorghe Ştefan, oricine locuia sau trecea pe proprietatea sa era în proprietatea sa: „Tâlnind o giupâneasă săracă, frumoasă, tânără, anume Safta, de neamul Boieştilor, au [în]tâmpinat-o pe drum mergând cu rădvanul la Iaşi. Şi au pornit rădvanul cu sila, şi s-au suit fără voia ei în rădvan, şi au întorsu rădvanu înapoi la casa lui. Şi pre urmă [după ce au siluit-o] au priimit şi ea şi s-au cununat cu dânsul, care au agiunsu de au fost şi doamnă [= soţie de Domn]“ (Letopiseţul Ţării Moldovei, 1732).
Transgresarea hotarului consacrat
Pentru a sonda în profunzime cutumele sexuale arhaice ale românilor, trebuie analizată şi literatura folclorică. Etnologii sunt de acord că balada Toma Alimoş este foarte importantă ca „fosilă vie“ (în termenii lui Mircea Eliade) în cultura tradiţională românească, beneficiind de o răspândire generală în tot spaţiul românesc. Ea este atestată în toate regiunile locuite de români, dar nu şi la vecinii noştri. Pe de altă parte, balada are o vechime considerabilă. Nu atât ca atestare documentară (prima variantă cunoscută se află într-un manuscris transilvănean din 1831), cât ca tramă epică. „[Balada] Toma Alimoş e mai veche, cu mult mai veche“, constată Al.I. Philippide. „Textul respiră o atmosferă foarte veche, prestatală“, conchide la rândul său folcloristul Adrian Fochi.
Ca şi balada Mioriţa, Toma Alimoş este un text ambiguu, neclar pentru noi, fiind generat de forme mentale, de obiceiuri rituale şi de interdicţii magice nu doar dispărute, dar şi neînţelese azi. „Foarte puţini folclorişti – observă Mircea Eliade – înţeleg că memoria populară a păstrat documente autentice reprezentând experienţe mentale pe care actuala condiţie umană le face nu numai imposibile, dar chiar imposibile de crezut“ (Speologie, istorie, folclor, 1939). Ambele balade ar trebui analizate şi cu uneltele antropologiei juridice. Evident, principala ambiguitate se referă la cauza înfruntării pe viaţă şi pe moarte dintre moşierul Manea şi voinicul Toma Alimoş. Ultimul pare că încalcă o cutumă juridică arhaică: interdicţia ca un străin să intre pe domeniul feudalului (eng. trespassing). Ne aflăm, cum inspirat spunea Nicolae Iorga, „într-o ţară bogată în poiene şi câmpii goale de locuitori, în plaiuri fără stăpânitori siguri“, fără hotare trasate şi certe. Un spaţiu ne-hotărât.
Transgresarea graniţei consacrate magic este un sacrilegiu care în Antichitate era pedepsit cu moartea. Episodul asasinării lui Remus (care a trecut peste brazda circulară trasată de Romulus a viitorului oraş Roma) este modelul mito-ritual al acestei arhaice cutume magico-juridice. Legendarul Romulus este cel care a instaurat atât regula, cât şi sancţiunea încălcării ei: „«Aşa să piară [= să fie ucis] de aici înainte oricine va sări peste zidurile ridicate de mine!» Astfel a ajuns Romulus singurul stăpân pe putere“. (Titus Livius, De la fundarea Romei I, 7; vezi şi Plutarh, Quaestiones romanae 27 şi Ovidiu, Fastele IV, 821-825).
Însă voinicul Toma Alimoş cunoaşte interdicţiile şi este foarte precaut în această privinţă. El intră pe domeniul moşierului Manea, dar – de teamă să nu fie sancţionat – nu-şi lasă calul să pască iarba în voie: „Iarbă cu palma că-i da/ Să nu strice livada/ Că l-o prinde cineva,/ Îl mănâncă puşcăria“. Şi totuşi, Manea îl taxează fără milă, pentru că a intrat pe proprietatea privată a stăpânului locului, pentru trespassing: „Futu-ţi crucea mâni-ta,/ Ce caţi pe moşia mea,/ De mi-ai încurcat iarba/ Şi mi-ai turburat apa?“.
Intrarea cu calul pe domeniul altcuiva, producând unele pagube, reprezintă o gravă încălcare a ordinii prestabilite. Influenţat de cercetările folclorico-juridice făcute de etnologul german Jacob Grimm (Deutsche Rechts Alterthümer / Antichităţile dreptului german, 1828), B.P. Hasdeu a ticluit un chestionar privind Obiceiurile juridice ale poporului român (Bucureşti, 1882). Una dintre întrebări sună astfel: „Cine este răspunzător sau ce se face dacă o vită sau un dobitoc al cuiva strică averea altuia?“. În spaţiul românesc, de la începutul secolului al XVIII-lea, este atestată o amendă sau o taxă usturătoare numită văcărit sau cuniţă. Vezi capitolul De la „dreptul seniorului“ la „taxa pe feciorie“.
„Drăgăstosu fetelor,/ Iubeţu nevestelor“
Este adevărat că Manea este stăpânul absolut al moşiei sale. Dar el este suveran nu doar peste domeniul propriu-zis, ci şi peste oamenii care trăiesc pe feuda sa. Mai ales peste fiicele şi nevestele supuşilor săi. El nu este doar „Manea-l câmpilor,/ Stăpânu’ moşiilor“ sau, în altă versiune, culeasă în 1867, „Stăpânul moşiilor/ Şi domnul câmpiilor“. Feudalul Manea este şi „Drăgăstosul fetelor,/ Iubeţul cocoanelor,/ Înşelătorul domnilor [= soţilor]“. El îi încornorează pe bărbaţii comunităţii cu ştirea şi cu acceptul lor. Este „dreptul“ lui, chiar dacă e fondat pe o lex non scripta. De data aceasta, zicala populară sună aşa: „Ştie şi bărbatul ce ştie tot satul“.
Fără să-şi poată explica motivul, unii comentatori ai baladei Toma Alimoş (Iordan Datcu, Viorica Săvulescu) au ajuns totuşi la concluzia – de neînţeles pentru ei – că, „în numeroase variante, Manea este înfăţişat ca un Don Juan al eposului versificat. Surprinderea acestei laturi a personajului constituie una dintre constantele cântecului“. În literatura folclorică românească, postura de Don Juan nu este specifică doar moşierului Manea din balada tip Toma Alimoş. Iat-o aplicată şi unui „Bădiţă al codrilor“ din alt tip de baladă: „Stăpânul moşiilor,/ Drăgălaşul fetelor,/ Ibovnic nevestelor/ Şi spaima voinicilor [= soţilor]“. O altă ipostază a boierului Manea, eroul Rânjeţu (din cântecul epic Ghiţă Cătănuţă) este un „voinic al voinicilor“ care se culcă cu „toate mândrele“, pentru „Că e iubit de neveste,/ Şi e-ndrăgit şi de fete“.
Iată cel mai complet portret al feudalului Manea, un boier hiperpotent care îşi satisface toate privilegiile sexuale: „Tu eşti Manea-al câmpilor,/ Iubeţu nevestilor,/ Drăgălaşu fetilor,/ Başmarghiolu [= înşelătorul] curvilor!/ C-ai iubit fete la Jii/ Şi le-ai lăsat cu copii;/ Şi-ai iubit fete la baltă/ Şi le-ai lăsat însărcinate;/ Şi-ai iubit fete la Olt/ Dă plâng cu copii cu tot;/ Şi-ai mai iubit fete la ţară/ Dă le-ai lăsat cu prăsală“.
Este o reprezentare destul de clasică a boierului român, cu toate drepturile senioriale de care avea parte, chiar depăşind graniţele domeniului său. Iată, de pildă, un portret similar, desenat de Radu Rosetti, reprezentându-l pe bunicul său, hatmanul moldovean Răducanu Roset. Este de pe vremea când acesta din urmă era tânăr, deci de pe la începutul secolului al XIX-lea. Boierul Răducanu Roset şi-a extins „drepturile“ sale senioriale atât pe orizontala spaţiului (mult peste hotarele moşiei sale de la Roznov), cât şi pe verticala ierahiei sociale (roabe ţigănci, ţărănci şi fiicele lor, negustorese, neveste de boiernaşi etc.): „Era (...) un crai fără samân, primejdios nu numai pentru ţigancile din curte, pentru fetele şi nevestele [moldovence] din Roznov şi din satele învecinate, dar având izbânzi atât prin[tre] negustoresele din Piatra, cât şi printre soţiile de boiernaşi din oraş şi de pe la ţară“.
În memoriile sale, prinţesa munteană Ana-Maria Văcărescu (1892-1970), căsătorită Callimachi, povesteşte despre un văr al său care voia să le lase însărcinate pe toate femeile şi fetele din satul de pe moşia sa. Doar că, lovit de paranoia, el umbla cu un clopot mare la gât, convins fiind că este un taur de prăsilă. Din cauza maladiei psihice de care suferea boierul, evenimentele au căpătat un caracter grotesc. Dar, în principiu, ele descind dintr-o mentalitate veche, considerată normală în epocă.
„Cucoana nu ţ-am pupat/ Curţişoara nu ţi-am spart“
Revenind la baladă, este evident faptul că, în ceea ce priveşte privilegiile sexuale, Manea beneficiază pe domeniul său de „dreptul seniorului“. Or, se pare că anume acest privilegiu i-a fost încălcat de voinicul Toma Alimoş („al lui Moş“), „voinic din Ţara de Jos“. El este acuzat de Manea anume pentru această uzurpare: „Copiliţe-ai înşelat“, „Ori mi-ai luat mândruţăle?“. Toma se disculpă. El neagă faptul că ar fi săvârşit vreo abatere de natură sexuală: „A, bre Maneo, dragă Maneo,/ Ia să-mi spui adevărat/ Ce rău mare ţ-am stricat?/ Eu cucoana nu ţ-am pupat/ Curţişoara nu ţi-am spart“.
Toma susţine că e nevinovat. El nu a despărţit cuplul familial, deci „nu a spart casa“ (adică „nu a stricat familia“), nici „nu a făcut curte“ nevestei boierului: „Curţişoara nu ţi-am spart/ Cucoana nu ţ-am pupat“. Şi totuşi, Toma Alimoş nu a transgresat doar hotarul feudei, ci şi „drepturile“ şi privilegiile sexuale ale feudalului. Acuzaţiile lui Manea sunt explicite şi tranşante: „O ai văzut [pe mândra], o ai încântat/ Ca să-i h’ii tu bărbat“ sau „Pe la mine ce-ai cătat?/ Copile [= fecioare] mi-ai înşelat./ Ia să-mi dai tu mie seamă“.
Toma Alimoş este un tânăr foarte chipeş: „Voinic tânăr şi frumos“, „D-un voinic ‘nalt ortoman“, „Nalt la stat,/ Mare la sfat/ Şi viteaz cum n-a mai stat“ etc. Performanţele sale sexuale par normale, atât timp cât moşierul este prezentat, dimpotrivă, ca fiind un degenerat anume din punct de vedere estetico-erotic: „Manea slutul/ Şi urâtul, / Manea grosul/ Şi-arţăgosul“.
Uciderea voinicului Toma Alimoş de către moşierul Manea apare acum într-o altă perspectivă. Pare a fi vorba despre înfruntarea pentru supremaţie sexuală dintre masculii „hoardei primordiale“. Toma Alimoş ar fi „lupul tânăr“ din haită, care încearcă, fără să reuşească, să-l detroneze pe Manea, masculul alfa. Omorându-şi tânărul rival, Manea rămâne cu toate privilegiile sexuale pe care le deţine bărbatul dominant al comunităţii.
(Din lipsă de spaţiu tipografic, s-a renunţat la note)
