„Dreptul“ sexual al moşierului. Balada Toma Alimoş – o nouă interpretare

Andrei Oisteanu | 22.03.2016

Publicăm mai jos un capitol inedit dintr-o nouă carte semnată de Andrei Oişteanu: Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură. Volumul este în curs de apariţie la Ed. Polirom şi va fi lansat la Bookfest, pe 4 iunie 2016.

Pe aceeași temă

 

De la vârful piramidei la baza ei, există o re­gulă de fier a transferului de putere (po­li­ti­că, socială, militară sau sexuală): „Cel mai mărunt şef de trib se comportă ca un sul­tan“. În aceste condiţii, pu­terile şi privilegiile se trans­feră de sus în jos, tot co­bo­rând pe scara ierarhică, de la vlădică la opincă, de la dom­­nitor la boiernaşul de ţa­ră: „«Dreptul primei nopţi» [= ius primae noctis] poate trece de la rege la cel mai modest nobil de ţară“, sus­ţine cu îndreptăţire Jean-Paul Roux. Prin astfel de for­mulări concise antropologul francez sin­tetizează un mecanism esenţial. Într-ade­văr, orice mic feudal / moşier este rege pe mica sa feudă / moşie şi îşi instaurează pro­priile sale privilegii cvasi-regale.

 

Iată, de pildă, în descrierea lui Ion Ne­cul­ce, cum se comporta pe moşia sa boierul moldovean Gheorghe Ştefan înainte să devină domnitor. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, „murindu-i giupâneasa“, el „au rămas văduvoiu“. Pentru boierul Gheor­ghe Ştefan, oricine locuia sau trecea pe proprietatea sa era în proprietatea sa: „Tâlnind o giupâneasă săracă, frumoasă, tânără, anume Safta, de neamul Bo­ie­ş­ti­lor, au [în]tâmpinat-o pe drum mergând cu rădvanul la Iaşi. Şi au pornit răd­va­nul cu sila, şi s-au suit fără voia ei în răd­van, şi au întorsu rădvanu înapoi la ca­sa lui. Şi pre urmă [după ce au siluit-o] au priimit şi ea şi s-au cununat cu dân­sul, care au agiunsu de au fost şi doam­nă [= soţie de Domn]“ (Letopiseţul Ţării Moldovei, 1732).

 

Transgresarea hotarului consacrat

 

Pentru a sonda în profunzime cutumele se­xuale arhaice ale românilor, trebuie ana­li­zată şi literatura folclorică. Etnologii sunt de acord că balada Toma Alimoş este foar­te importantă ca „fosilă vie“ (în termenii lui Mircea Eliade) în cultura tradiţională românească, beneficiind de o răspândire generală în tot spaţiul românesc. Ea este ates­tată în toate regiunile locuite de ro­mâni, dar nu şi la vecinii noştri. Pe de altă parte, balada are o vechime considerabilă. Nu atât ca atestare documentară (prima va­riantă cunoscută se află într-un ma­nu­scris transilvănean din 1831), cât ca tramă epică. [Balada] Toma Alimoş e mai ve­che, cu mult mai veche“, constată Al.I. Phi­lippide. „Textul respiră o atmosferă foarte veche, prestatală“, conchide la rân­dul său folcloristul Adrian Fochi.

 

Ca şi balada Mioriţa, Toma Alimoş este un text ambiguu, neclar pentru noi, fiind ge­nerat de forme mentale, de obiceiuri ri­tuale şi de interdicţii magice nu doar dis­pă­rute, dar şi neînţelese azi. „Foarte pu­ţini folclorişti – observă Mircea Eliade – înţeleg că memoria populară a păstrat do­cumente autentice reprezentând ex­pe­rienţe mentale pe care actuala condiţie umană le face nu numai imposibile, dar chiar imposibile de crezut (Speologie, is­to­rie, folclor, 1939). Ambele balade ar tre­bui analizate şi cu uneltele antropologiei juridice. Evident, principala ambiguitate se referă la cauza înfruntării pe viaţă şi pe moarte dintre moşierul Manea şi voinicul Toma Alimoş. Ultimul pare că încalcă o cu­tumă juridică arhaică: in­ter­dicţia ca un străin să in­tre pe domeniul feudalului (eng. trespassing). Ne aflăm, cum inspirat spunea Ni­co­lae Iorga, „într-o ţară bo­ga­tă în poiene şi câmpii goale de locuitori, în pla­iuri fără stăpânitori si­guri“, fără hotare trasate şi certe. Un spaţiu ne-ho­tărât.

 

Transgresarea graniţei con­sa­crate magic este un sacrilegiu care în An­tichitate era pedepsit cu moartea. Epi­sodul asasinării lui Remus (care a trecut peste brazda circulară trasată de Romulus a viitorului oraş Roma) este modelul mi­to-ritual al acestei arhaice cutume ma­gico-juridice. Legendarul Romulus este cel care a instaurat atât regula, cât şi sanc­ţiu­nea încălcării ei: „«Aşa să piară [= să fie ucis] de aici înainte oricine va sări pes­te zidurile ridicate de mine!» Astfel a ajuns Romulus singurul stăpân pe pu­te­re“. (Titus Livius, De la fundarea Romei I, 7; vezi şi Plutarh, Quaestiones romanae 27 şi Ovidiu, Fastele IV, 821-825).

 

Însă voinicul Toma Alimoş cunoaşte in­ter­dicţiile şi este foarte precaut în această pri­vinţă. El intră pe domeniul moşierului Ma­nea, dar – de teamă să nu fie sancţionat – nu-şi lasă calul să pască iarba în voie: „Iarbă cu palma că-i da/ Să nu strice livada/ Că l-o prinde cineva,/ Îl mă­nân­că puşcăria“. Şi totuşi, Manea îl taxează fără milă, pentru că a intrat pe pro­prie­tatea privată a stăpânului locului, pentru trespassing: „Futu-ţi crucea mâni-ta,/ Ce caţi pe moşia mea,/ De mi-ai încurcat iarba/ Şi mi-ai turburat apa?“.

 

Intrarea cu calul pe domeniul altcuiva, pro­ducând unele pagube, reprezintă o gravă încălcare a ordinii prestabilite. Influenţat de cercetările folclorico-juridice făcute de etnologul german Jacob Grimm (Deutsche Rechts Alterthümer / Antichităţile drep­tu­lui german, 1828), B.P. Hasdeu a ticluit un chestionar privind Obiceiurile juridice ale poporului român (Bucureşti, 1882). Una dintre întrebări sună astfel: „Cine es­te răspunzător sau ce se face dacă o vită sau un dobitoc al cuiva strică averea altuia?“. În spaţiul românesc, de la în­ce­pu­tul secolului al XVIII-lea, este atestată o amendă sau o taxă usturătoare numită văcărit sau cuniţă. Vezi capitolul De la „dreptul seniorului“ la „taxa pe fe­cio­rie“.

 

„Drăgăstosu fetelor,/ Iubeţu nevestelor“

 

Este adevărat că Manea este stăpânul ab­solut al moşiei sale. Dar el este suveran nu doar peste domeniul propriu-zis, ci şi pes­te oamenii care trăiesc pe feuda sa. Mai ales peste fiicele şi nevestele supuşilor săi. El nu este doar „Manea-l câmpilor,/ Stă­pânu’ moşiilor“ sau, în altă versiune, cu­leasă în 1867, „Stăpânul moşiilor/ Şi dom­nul câmpiilor“. Feudalul Manea este şi „Dră­găstosul fetelor,/ Iubeţul cocoa­ne­lor,/ Înşelătorul domnilor [= soţilor]“. El îi încornorează pe bărbaţii comunităţii cu ştirea şi cu acceptul lor. Este „dreptul“ lui, chiar dacă e fondat pe o lex non scrip­ta. De data aceasta, zicala populară sună aşa: „Ştie şi bărbatul ce ştie tot satul“.

 

Fără să-şi poată explica motivul, unii co­mentatori ai baladei Toma Alimoş (Iordan Datcu, Viorica Săvulescu) au ajuns totuşi la concluzia – de neînţeles pentru ei – că, „în numeroase variante, Manea este în­fă­ţişat ca un Don Juan al eposului ver­si­ficat. Surprinderea acestei laturi a per­so­najului constituie una dintre constantele cântecului“. În literatura folclorică ro­mâ­nească, postura de Don Juan nu este spe­cifică doar moşierului Manea din balada tip Toma Alimoş. Iat-o aplicată şi unui „Bă­diţă al codrilor“ din alt tip de baladă: „Stăpânul moşiilor,/ Drăgălaşul fetelor,/ Ibovnic nevestelor/ Şi spaima voinicilor [= soţilor]“. O altă ipostază a boierului Manea, eroul Rânjeţu (din cântecul epic Ghiţă Cătănuţă) este un „voinic al voi­ni­cilor“ care se culcă cu „toate mândrele“, pentru „Că e iubit de neveste,/ Şi e-ndră­git şi de fete“.

 

Iată cel mai complet portret al feudalului Manea, un boier hiperpotent care îşi sa­tis­face toate privilegiile sexuale: „Tu eşti Ma­nea-al câmpilor,/ Iubeţu nevestilor,/ Dră­gălaşu fetilor,/ Başmarghiolu [= în­şe­lătorul] curvilor!/ C-ai iubit fete la Jii/ Şi le-ai lăsat cu copii;/ Şi-ai iubit fete la baltă/ Şi le-ai lăsat însărcinate;/ Şi-ai iubit fete la Olt/ Dă plâng cu copii cu tot;/ Şi-ai mai iubit fete la ţară/ Dă le-ai lăsat cu prăsală“.

 

Este o reprezentare destul de clasică a bo­ie­rului român, cu toate drepturile senio­riale de care avea parte, chiar depăşind graniţele domeniului său. Iată, de pildă, un portret similar, desenat de Radu Ro­setti, reprezentându-l pe bunicul său, hat­manul moldovean Răducanu Roset. Este de pe vremea când acesta din urmă era tâ­năr, deci de pe la începutul secolului al XIX-lea. Boierul Răducanu Roset şi-a ex­tins „drepturile“ sale senioriale atât pe ori­zontala spaţiului (mult peste hotarele mo­şiei sale de la Roznov), cât şi pe verticala ierahiei sociale (roabe ţigănci, ţărănci şi fii­cele lor, negustorese, neveste de bo­ier­naşi etc.): „Era (...) un crai fără samân, primejdios nu numai pentru ţigancile din curte, pentru fetele şi nevestele [mol­do­vence] din Roznov şi din satele în­ve­ci­na­te, dar având izbânzi atât prin[tre] ne­gustoresele din Piatra, cât şi printre so­ţii­le de boiernaşi din oraş şi de pe la ţară“.

 

În memoriile sale, prinţesa munteană Ana-Maria Văcărescu (1892-1970), că­să­to­ri­tă Callimachi, povesteşte despre un văr al său care voia să le lase însărcinate pe toa­te femeile şi fetele din satul de pe moşia sa. Doar că, lovit de paranoia, el umbla cu un clopot mare la gât, convins fiind că es­te un taur de prăsilă. Din cauza maladiei psi­hice de care suferea boierul, eve­ni­men­tele au căpătat un caracter grotesc. Dar, în principiu, ele descind dintr-o men­ta­li­ta­te veche, considerată normală în epocă.

 

„Cucoana nu ţ-am pupat/ Curţişoara nu ţi-am spart“

 

Revenind la baladă, este evident faptul că, în ceea ce priveşte privilegiile sexuale, Ma­nea beneficiază pe domeniul său de „drep­tul seniorului“. Or, se pare că anume acest privilegiu i-a fost încălcat de voi­ni­cul Toma Alimoş („al lui Moş“), „voinic din Ţara de Jos“. El este acuzat de Manea anume pentru această uzurpare: „Co­pi­li­ţe-ai înşelat“, „Ori mi-ai luat mân­dru­ţăle?“. Toma se disculpă. El neagă faptul că ar fi săvârşit vreo abatere de natură se­xuală: „A, bre Maneo, dragă Maneo,/ Ia să-mi spui adevărat/ Ce rău mare ţ-am stricat?/ Eu cucoana nu ţ-am pupat/ Cur­ţişoara nu ţi-am spart“.

 

Toma susţine că e nevinovat. El nu a des­părţit cuplul familial, deci „nu a spart ca­sa“ (adică „nu a stricat familia“), nici „nu a făcut curte“ nevestei boierului: „Cur­ţi­şoara nu ţi-am spart/ Cucoana nu ţ-am pupat“. Şi totuşi, Toma Alimoş nu a trans­gresat doar hotarul feudei, ci şi „drep­tu­rile“ şi privilegiile sexuale ale feudalului. Acuzaţiile lui Manea sunt explicite şi tran­şante: „O ai văzut [pe mândra], o ai în­cân­tat/ Ca să-i h’ii tu bărbat“ sau „Pe la mi­ne ce-ai cătat?/ Copile [= fecioare] mi-ai înşelat./ Ia să-mi dai tu mie seamă“.

 

Toma Alimoş este un tânăr foarte chipeş: „Voinic tânăr şi frumos“, „D-un voinic ‘nalt ortoman“, „Nalt la stat,/ Mare la sfat/ Şi viteaz cum n-a mai stat“ etc. Per­formanţele sale sexuale par normale, atât timp cât moşierul este prezentat, dim­po­tri­vă, ca fiind un degenerat anume din punct de vedere estetico-erotic: „Manea slutul/ Şi urâtul, / Manea grosul/ Şi-ar­ţă­gosul“.

 

Uciderea voinicului Toma Alimoş de către mo­şierul Manea apare acum într-o altă pers­pectivă. Pare a fi vorba despre în­frun­tarea pentru supremaţie sexuală dintre masculii „hoardei primordiale“. Toma Ali­moş ar fi „lupul tânăr“ din haită, care în­cearcă, fără să reuşească, să-l detroneze pe Manea, masculul alfa. Omorându-şi tâ­nă­rul rival, Manea rămâne cu toate pri­vilegiile sexuale pe care le deţine bărbatul dominant al comunităţii.

 

(Din lipsă de spaţiu tipografic, s-a renunţat la note)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22