Ex-East. Still east.

Raluca Turcanasu | 21.05.2019

Sezonul Franța-România s-a încheiat pe partea franceză, iar ștafeta culturală a fost predată românilor. Ecourile se văd prin expoziția - Ex-East: Istorii trecute și recente ale avangardelor românești.

Pe aceeași temă

Ex-East a fost o expoziție curatoriată de Ami Barak și Fundația Art Encounters Timișoara, într-un spațiu neașteptat și opus ideii de White Cube: Sediul Partidului Comunist Francez, Espace Niemeyer. Clădirea a fost construită în două etape, între 1969 și 1980, de arhitectul brazilian Oscar Niemeyer, celebru pentru formele avangardiste.

Cel mai remarcabil lucru despre Ex-East este că a putut avea loc, considerând spiritul de extremă frondă care caracterizează lucrările. În contextul în care, prea frecvent, democrațiile multor țări europene se hibridizează cu totalitarismul, e important să nu uităm să apreciem ceea ce avem, adică libertatea de expresie. Câte secole s-a luptat pentru ea! Să amintim doar acest citat apocrif al lui Voltaire (ulterior atribuit englezoaicei Evelyn Beatrice Hall): „Domnule, detest ceea ce scrieți, dar mi-aș da viața ca să puteți continua să scrieți!“.

Iar lupta pentru libertatea de expresie e un joc infinit pe tabla europeană: fie în Polonia, unde lucrarea Consumer Art a Nataliei LL a trebuit apărată de cenzură (lucrarea conține diferite fotografii cu artista mâncând o banană), fie la noi, la Timișoara, unde o lucrare a lui Adrian Preda a fost dată jos de pe simeze în cadrul expoziției Mad(e) in România pentru că critica bugetul colosal investit în Catedrala Mântuirii Neamului, printr-o vizualizare a proverbului „Dracu’ te ia și din ușa bisericii“.

Nașterea limbii române

Să ne bucurăm, deci, cât putem expune genul de lucrări pe care le-am putut vedea la Ex-East, de la Ion Grigorescu până la Ciprian Mureșan. Dar le-am văzut la Paris... oare în România ar fi fost posibil?

Ar fi fost posibil oare să ne uităm la un Ion Grigorescu din perioada sa de acționarism exhibiționist și scandalos? Sau l-am fi afișat și a doua zi după vernisaj l-am fi dus în depozit, cum s-a întâmplat cu lucrarea lui Preda la MAD, în Timișoara?

În Nașterea limbii române (fotografie, 1974) vedem gura și limba artistului încadrate strâns, între țipăt, dezgust și revoltă împotriva limbii de lemn a acelor ani, pe care artistul caută să și-o expulzeze din ființă. Mai direct e gestul din Casa Noastră (imaginile din centru și stânga) în care Grigorescu își arată organele genitale și urinează în semn de protest. Să mai subliniem o dată: important e să putem arăta, vorbi, expune astfel de lucrări și doar apoi să le discutăm valoarea! Pe lângă influența acționismului vienez, gestul mai amintește și de primul body performance românesc: Revista de Pulă Modernă. Organ Universal al lui Gherasim Luca, S. Perahim, Paul Păun și Aureliu Baranga, care includea și o fotografie cu 2 dintre artiști goi pușcă și pe care i-au trimis-o primului ministru de la acea vreme, Nicolae Iorga, cu notița: „Tu ai? N-ai!“. Bineînțeles, tinerii de 18-19 au fost luați în arest în octombrie 1931. Ce s-ar întâmpla azi dacă s-ar încerca un reenactment vă las pe voi să vă imaginați... Dacă tot am menționat istoria cu Gherasim Luca, vă semnalez și expoziția dedicată lui la Muzeul Literaturii Române, pe care o puteți vedea până pe 14 iulie.

Însă, pentru a putea vorbi despre ceea ce nu îți place, fie că e politică sau artă, trebuie să poți vorbi. Iar dreptul de a vorbi vine și cu responsabilitatea: aceea de a ieși din casă și a pune o ștampilă pe o foaie, matur și asumat.

Sfârșitul Planului Cincinal

Sub același semn al șocantului, al posibil-cenzurabilului-în-altă-parte stau și lucrările lui Ciprian Mureșan, ca să continuăm jocul de du-te-vino între trecutul recent și prezentul volatil, propus de organizatori. De cum intrai în spațiul Niemeyer dădeai cu ochii de Sfârșitul Planului Cincinal, o lucrare mixed media care înfățișa un corp bisericesc zdrobit de un meteorit care căzuse peste el. O critică dură, dar întemeiată a felului în care instituția bisericii ortodoxe se supra-implică în viața socială, lucrarea citează o alta, a lui Maurizio Cattelan, La Nona Ora, în care preotul era Papa Ioan Paul al II-lea. Lucrarea lui Cattelan din 1999 a cauzat, la rândul ei, ceva scandal, tot în Polonia, unde doi membri ai Parlamentului au dat la o parte piatra și au încercat să îl ridice pe Papă, cerând de asemenea și demisia curatorului. Diferite narațiuni se întrepătrund pornind de la ambele lucrări: degradarea bisericii ca urmare a controlului asupra diferitelor sfere sociale, moartea venită din cer, dar nu într-un mod mitic, scriptural, ci rațional-științific, sau chiar creștinescul „l-a pedepsit Dumnezeu“ poate fi o cheie de citire. În orice caz, dependența de putere a înalților prelați (modul în care personajul se ține de sceptrul său și după moarte) este pusă într-o ironică antiteză cu faptul că și ÎPSS este doar un om și nu trebuie venerat, conform moralei creștine.

Nici lucrarea lui Mureșan, nici a lui Cattelan nu ar fi fost nici măcar gândite înaintea secolului XX și e destul de probabil că nu ar fi expuse în România contemporană, cel puțin nu fără să provoace o reacție similară cu a parlamentarilor polonezi.

Communism never happened

Ciprian Mureșan ne mai surprinde cu o lucrare: Communism never happened, realizată din litere tăiate dintr-un vinil de propagandă. Statementul provoacă cu riscul absurd de a contesta un adevăr istoric pentru a pune vizitatorul pe gânduri (iar pentru a-l ajuta, curatorul ar trebui să îi ofere contextul conceptual sub care lucrează Mureșan).

Mureșan face parte din echipa publicației neomarxiste și poststructuraliste IDEA, care provoacă reexaminarea ideologiei. Pe scurt, regimul totalitar românesc antedecembrist și-a apropriat numele unui alt sistem socio-economic, un sistem diferit de ceea ce a existat în realitate, așa cum și-a apropriat multe aspecte din mitologia culturală. Astfel, sistemul inițial numit comunism nu s-a realizat niciodată, iar lucrarea de față caută tocmai să provoace această deconstrucție.

Dan Perjovschi versiunea pe roz

De aici, lucrările își încep dialogul. Pe de o parte, Dan Perjovschi îl citează pe Mureșan în stilul propriu, cu umor și aciditate, și parcă citești sub carioca roz gândul „ce bine era să nu se fi întâmplat nici comunismul care nu era comunism!“.

Arta murală a artistului sibian are loc de cinste în expoziție, pe un întreg perete de oglindă, care-l ajută în a aprofunda faliile pragmatic-sociale și ideologice care ne separă. Pe măsură ce avansezi pe lângă acest zid-oglindă, devii tu însuți divizat, interior și exterior sau, poate, te accepți cu toate multiplicitățile tale. Anarhie, merde, populism, Românica mică în Europa mare, diviziunea geografică și ontologică între UE și US, hibridizarea ideologică și acceptarea ei (exemplul China) sunt câteva din marile teme explorate de Perjovschi la Ex-East. Și iată, dacă de obicei îl știam alb-negru, de această dată avem și pe roz. Perjovschi nu pierde însă ocazia de a se juca semantic și cu ecranul negru, cel în fața căruia suntem zilnic (telefonul), cel pe care desenează el (oglinda), cel la care ne uităm cu atracție distopică (serialul Black Mirror).

Protestez împotriva mea

(Re)descoperim o istorie cu sincope în dezvoltare-educație cât și în ființă-memorie, discontinuă și sacadată care ne face să protestăm împotriva noastră înșine. Protestez împotriva mea este o altă lucrare-statement co-realizată de Ciprian Mureșan și Gianina Cărbunariu, printre cele mai de impact din întreaga expoziție pentru mine, poate și pentru că video-ul era unicul expus în auditoriumul Espace Niemeyer.

În lucrarea video, o păpușă stă într-un tomberon și protestează, un protest ontologic, de asumare și răzvrătire împotriva miturilor personale, cele pe care le purtăm în noi, fără să ne dăm seama, programatic, din reflex. E și un protest împotriva contradicțiilor ființiale, care vin din nedepășirea gândirii binare, subiect-obiect, bun-rău, așa-da-așa-nu. Merită să cităm, macar parțial, video-ul:

„Protestez împotriva mea pentru că am impresia că sunt mai prost ca ceilalţi. Protestez împotriva mea pentru că, de fapt, sunt mai bun decât ceilalţi. (...) Protestez împotriva mea pentru că sunt o păpuşă. Protestez împotriva mea pentru că nu sunt, de fapt, o păpuşă. Protestez împotriva mea pentru că mă transform într-o păpuşă. Protestez împotriva mea pentru că mă ascund după o păpuşă. Protestez împotriva mea pentru că sunt o păpuşă oportunistă. (...) Protestez împotriva mea pentru că protestez împotriva mea. (...) Protestez împotriva mea pentru că lucrurile cu adevărat importante le spun numai în gând. Protestez împotriva mea pentru că sunt român. Protestez împotriva mea pentru că România are o imagine proastă în lume. Protestez împotriva mea pentru că lumea are o imagine proastă în lume.“

În schimb, neasumări practicate întâi la nivel individual și apoi la nivel colectiv conduc la produse-hibrid care au caracteristica fake-news-ului: au elemente de adevăr, ca să fie înscrise în sfera credibilului, cât și grosolane non-adevăruri, care trec de filtre, tocmai pentru că există și elementele de adevăr. Iar o neasumare trebuie, din păcate, să constatăm și în cazul expoziției curatoriate de Ami Barak, care a ținut atât de mult să includă toți „greii” moderni și contemporani într-un spațiu insuficient pentru acest obiectiv, încât lucrările se sufocă reciproc. Pentru a acomoda atât de multe lucrări și a le contextualiza cultural și istoric, ar fi fost nevoie de un întreg etaj de la Centrul Pompidou, ca amploare. Ex-East a inclus 53 de artiști, unii dintre ei cu mai multe lucrări: de la Constantin Brâncuși la Tristan Tzara, de la Geta Brătescu la Aurora și Iosif Kiraly, de la Andrei Cădere la Isidore Isou, Adrian Ghenie, Victor Brauner, Mircea Cantor, Cornel Brudașcu, Mi Kafchin, Anca Benera și Arnold Estefan, Ștefan Bertalan, Roman Cotoșman și mulți alții.

Ce se întâmplă când nu faci o alegere pe un alt criteriu decât cel geografic (toți sunt artiști de naționalitate română, din diferite curente, cu diferite raporturi față de identitatea română) este că obții un produs, cultural în cazul de față, dezlânat, fără un fir roșu ușor de parcurs... Ca un poster care are mult prea multe elemente (subliniez însă calitatea identității vizuale a expoziției!). Astfel, vizitatorul este sufocat, nu are timp să proceseze, să se audă gândind între lucrări, efectiv nu poate internaliza tot tumultul de informație vizuală și rămâne cu lucrările mai vocale, mai șocante. Iată și motivul pentru care am ales să povestesc despre lucrările de mai sus, în detrimentul altora.

Poate că așteptarea mea ca Ex-East să aducă puțină ordine în tumultul de avangarde și modernisme a fost nejustificată, însă am găsit o expoziție după chipul și asemănarea noastră, a românilor: cu de toate! Lucrările erau atât de multe încât unele deveneau practic invizibile sau ușor de ignorat. La Ex-East singurul punct de coerență între lucrări a fost naționalitatea artiștilor, iar tratarea sensibilului pe criteriu cantitativ (adică geografic) s-a făcut simțită încă din titlu.

Dacă vizitatorul vine preocupat să vadă o lucrare a Getei Brătescu, un Brâncuși sau un Ghenie și e asaltat din toate părțile de alte lucrări-șoc, e foarte posibil să rateze pe Mi Kafchin sau pe Liliana Basarab, spre exemplu, doar pentru că nu mai are spațiu mental, e orbit de o avalanșă vizuală.

Spre exemplu, asupra lucrării Lilianei Basarab m-am putut apleca abia acasă, pentru a descoperi fragilitatea pop-art cu care tratează ironic și totuși serios condiția artistului în lumea elogiului utilității și eficienței.

Sau lucrarea lui Mi Kafchin, „Colecționarul din spațiu”, care aduce într-un cotidian firesc, bagatelizat chiar un viitor al extratereștrilor sau cyborgilor.

Dacă ați parcurs primul meu articol referitor la sezonul Franța-România (disponibil pe site) știți că nu sunt, neapărat, adepta White Cube-ului. În schimb, arhitectura expozițională nu ajută nici ea la legarea ițelor și la o perspectivă unitară. Folosirea unor grilaje brute de sârmă ruginită amintește de spațialitatea și obsesia limitării din spațiul carpatic, însă nu reușește să înoade ițele. Lucrările rămân astfel disparate, atârnate, nu reușesc să creeze un dialog, să se înscrie într-o unitate (cu excepțiile menționate).

Dacă practicile curatoriale ar avea o misiune mai mare decât a susține arta și artiștii, aceasta ar fi de a deschide și a accesibiliza arta către toate publicurile. Altfel, ea rămâne precum filozoful, în turnul ei de fildeș în care au acces doar nișa privilegiată a artiștilor, curatorilor și istoricilor de artă. În arta contemporană – și nu numai! – contextul e vital! Am testat practic, mergând cu prieteni mai puțin pasionați de artă contemporană în muzee, indicându-le să citească mai întâi descrierile și văzându-le apoi reacțiile față de lucrări, cu care deja relaționau. Și e chiar firesc să fie așa, considerând oscilațiile actuale între un formalism pur și un (hiper)realism. Iar contextul se realizează renunțând la unele lucrări pentru a face loc unor panouri sau colantări mari, ca să poți chiar să pleci de la expoziție învățând ceva sau cu idei noi.

Partea bună e că la Ex-East nu au lipsit acești descriptori, față de multe expoziții din spațiul românesc, unde ni se citează doar numele autorului, al lucrării și anul, inclusiv în noi spații muzeale deschise în capitală. Partea mai puțin bună e user experience-ul precar: erau atât de mici încât dacă te apropiai pentru a citi, obturai cu totul lucrarea: not ok... not ok nici pentru ceilalți vizitatori și nici pentru lucrările în sine, să provoci anume vizitatorii să se apropie de ele. Totuși, echipa Art Encounters e de aplaudat, dacă ținem cont de calitatea textelor și dacă păstrăm comparația cu practicile curatoriale locale.

Expoziția a reușit însă ceva, probabil neintenționat: să ofere o reprezentare veridică a spiritului nostru: cu foarte multe bune, dar atât de dezlânate și de necontextualizate că nu reușești să mai separi albul de negru. Să aducă puțin din angoasa cotidiană bucureșteană, acest amalgam țipător și neinteligibil... Era nevoie de o istorie a frondelor românești, de o istorie alternativă a expresiilor artiștilor români și nu de un simplă expoziție-catalog.

Pe scurt, dragi prieteni, cititori, curatori: haideți să nu eliminăm povestea din jurul lucrărilor doar pentru a avea spațiu pentru a expune cât mai multe lucrări. E ca și cum ne plimbăm printre amnezici, printre lucrări care nu (prea) își mai știu trecutul, care sunt golite de sens. Haideți să ne asumăm ceea ce facem până la capăt și să o facem cât mai bine de zi de zi, aplaudându-i pe ceilalți când e de aplaudat și atrăgându-le atenția când e cazul. Pentru că asta înseamnă să avem respect pentru libertatea de expresie.

Raluca Țurcănașu este masterandă, anul II, la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, unde realizează o cercetare creativă despre reflexiile din spațiul urban, surprinse fotografic. În prezent, este într-o mobilitate Erasmus la Paris-Diderot și caută să absoarbă cât mai mult din această capitală europeană, cu tot cu contextul ei problematic. O puteți urmări pe blogul ei: www.ra-luca.me.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22