Pe aceeași temă
Azi îmi îngădui un mic ocol autobiografic. Când eram foarte-foarte tineri și venea multă lume la noi, aproape că mereu alții, soțul meu obișnuia să arunce în mijlocul conversației, exact când nu te așteptai, întrebări de genul „ce-i viața?“, „la ce bun existăm?“ sau „în ce crezi?“. Întotdeauna se găsea cineva care să-l ia foarte în serios și eventual să nu mai iasă toată seara din stinghereala de a nu fi la înălțimea problemei. Era un joc puțin crud, dar care schimba de fiecare dată surprinzător scenariul aleatoriu al întâlnirii. A fost o vreme în care amici de-ai noștri de diverse meserii au început să scrie. Alții scriau deja. Curând, ne citeam în grup scrierile, comentam înfocat. A durat cam un an, poate mai mult, a existat și o revistă dactilografiată și multiplicată între noi, până ce s-a scurs o vorbuliță la Securitate și stop.
Ce vreau să spun cu amintirea asta e că la vremea aceea nu ni se părea extraterestru să gândim. Dimpotrivă, ceasurile de acest fel erau o odihnă râvnită. Poate și sentimentul că ne baricadam în literatură și filosofie împotriva cotidianului precar, dar nu cred că asta conta cel mai mult. Eram tineri de tot, iar cenușiul comunist încă nu o virase spre antracit, sărăcia nu ne speria, greutățile păreau provizorii, înotam în energie și ne hrăneam cu vitaminele prieteniei și umorului, deci avea să fie totul bine. Nu a fost.
În prezent mă apăr tot mai greu de panica pe care mi-o stârnește senzația că tinerii (deja două generații) trăiesc exogen. Se dezvoltă exclusiv în exterior, părăsindu-și de timpuriu interioritatea, până la separare gravă, schizoidă. Majoritatea se tem să rămână singuri cu ei înșiși (cei mai mulți adolescenți întind instinctiv mâna spre telefonul mobil atunci când sunt singuri acasă, sau în metrou, în gară, ca și cum trebuie evitat cu orice preț să le treacă vreun gând prin minte. A gândi a ajuns echivalentul unui pericol (nu pun deloc ironie), de care ei se apără memorând o expresivitate gata preparată, preambalată, „ready do eat“. Copiii se formează exclusiv sub influența factorilor exteriori (media, rețele de socializare, anturaj), se supun ierarhiilor stabilite prin confruntare de dragul confruntării (bullying-ul nu e altceva), fără să se cunoască pe sine, fără să se recunoască într-un set de principii primite în familie, fără să dobândească minime aptitudini de a se autoevalua, de a-și face o idee despre propria personalitate. Aleargă mereu spre alții, nu se întorc în ei înșiși decât, cel mult, la eșec, iar atunci e deseori foarte greu să repari ceva.
Toate astea le știm. Trăim într-o lume în care comunicarea a luat locul „transmiterii“ – și aici intru în tema unei cărți nou apărute, un volum colectiv scris de câțiva înțelepți mai puțin cunoscuți ai zilelor noastre, specialiști în discipline care țintesc recompunerea interiorității, reechilibrarea relațiilor dintre oameni: Transmiterea. Despre ce ne aducem unii altora*. Carte „motivațională“? Poate că da, în sensul cel mai bun. E redactată pe înțelesul oricărui cititor cu cultură medie, deși autorii textelor sunt profesori, filosofi, realizatori de televiziune, călugări, doctori în psihologie, etnologi, psihologi, medici psihiatri, pediatri sau dețin diplome universitare cu denumiri neobișnuite la noi: „Diplomă în ajutor umanitar internațional“. Cu toții au scris cărți, predau în universități, țin conferințe și ateliere, sunt împlicați în proiecte, colaborează între ei, deși au fondat și separat numeroase organizații de profil. Probabil că singurul nume din sumar cunoscut publicului românesc este călugărul budist Matthieu Ricard, fiul filosofului francez Jean-François Revel.
Cartea, dedicată „tuturor copiilor lumii, celor care am fost noi înșine, celor care se vor naște în anii ce vin, într-o societate mai solidară“, se compune din mărturii ale autorilor despre ce au primit sau ce au reușit să transmită în viață. Maeștrii și discipolii sunt așadar personajele acestor istorii, fascinante – cu condiția ca subiectul general să fi atins măcar în treacăt, la un moment dat, conștiința cititorului. Mesajul cel mai pregnant e responsabilitatea, o noțiune azi explodată în fragmente fără nicio credibilitate. Pentru că, spune cartea, „în cea mai mare parte a timpului, noi transmitem fără știrea noastră, prin atitudine și prin emoții“.
// CÉLINE ALVAREZ, CRISTOPHE ANDRÉ, CATHERINE GUEGUEN, ILIOS KOTSOU, FRÉDÉRIC LENOIR, CAROLINE LESIRE, FRÉDÉRIC LOPEZ, MATTHIEU RICARD
// Transmiterea.
Despre ce ne aducem unii altora
// Traducere de Doina Jela
// Editura Spandugino, 277 pag., 30 lei.
Să stăm pe loc și să ne gândim: auzim tot mai des regretul că lumea de azi nu mai oferă modele suficient de puternice ca să fie urmate. Și mai deloc preocuparea că suntem, fără să vrem, „modele“ (bune sau rele) pentru cei din jur, atât timp cât suntem ființe sociale. „Copiii învață respectul atunci când le arăți respect“, spun autorii unui capitol care definește transmiterea, unde fac diferența între a „predica“ celor mici respectul și a li-l transmite.
Minunat de simplu e textul lui Matthieu Ricard. Spune că a descoperit lângă călugării budiști coerența, ceva extrem de rar în viața obișnuită, în care cam toți una spunem, alta facem și alta fumăm, cum se spune. Or, în Tibet Matthieu Ricard a înțeles că sunt oameni care pot fi integral, necontenit și în orice situație ceea ce vor să transmită, ceea ce „predică“, am zice noi. Călugării budiști practică transmiterea între maeștri (o ceremonie extraordinară e descrisă în carte), de asemenea transmiterea prin tăcere, când maestrul e doar o prezență inspiratoare. „Dragostea cu care maeștrii au grijă de discipolii lor creează o legătură foarte puternică, iar aceasta durează ani îndelungați. Este greu să faci portretul unui maestru spiritual, lipsesc cuvintele și ceea ce ar putea să semene cu niște exagerări enorme rămâne în realitate insuficient. În preajma maestrului sau a maeștrilor noștri spirituali, simțim nevoia să amestecăm spațiul redus al spiritului nostru confuz cu spațiul vast al trezviei și al compasiunii lor.“ Matthieu Ricard este de multă vreme interpretul de limbă franceză al lui Dalai-Lama și participă astfel la multe dintre audiențele și conferințele acestuia. Din tot ce a auzit, selectează, deloc întâmplător, dintr-o conferință ținută la Strasbourg ceva ce „poate să pară o platitudine“, numai că vine de la Dalai-Lama, „dintr-o inimă imensă, prin adecvarea dintre om și rostirea sa“: „Vă cer un lucru, le-a spus Dalai-Lama ascultătorilor, să vă dați seama că ceea ce contează cel mai mult în viață este să ai o inimă bună“.
Dar cele mai folositoare contribuții din volumul scos de Editura Spandugino cred că sunt cele referitoare la educația copiilor. O tânără profesoară preocupată de lingvistică și neuroștiințe a primit acceptul Ministerului Educației din Franța să facă timp de trei ani un experiment cu trei grupe de grădiniță de la periferia Parisului. Copiii, între 3 și 5 ani, au fost testați intelectual la început și s-a constatat că aproape toți aveau o întârziere mai mare sau mai mică în dezvoltarea cognitivă. După doar șase luni, unii făcuseră salturi spectaculoase, după doi ani 90% dintre copii scriau, citeau și făceau operațiuni aritmetice cu patru cifre, ceea ce se cere abia copiilor de 8-9 ani, de-aceea cercetătorii care au urmărit experimentul au fost uimiți. „Secretul“ a fost chestionat, aplaudat, nu și introdus în școlile din Franța. Dar, scrie, a fost preluat individual de tot mai mulți dascăli și aplicat în clasă. Există acum o comunitate mică de pedagogi, dar care dă semne că se dezvoltă împărtășind modul de a vedea lucrurile al lui Céline Alvarez. Ea folosește un principiu simplissim: copiii au nevoie de un „ecosistem“ favorabil transmiterii: recuperarea motivației pentru învățare. De pildă, copiii n-au mai fost grupați după vârstă, ci după activitățile care îi interesează (li s-au propus nu mai puțin de o sută). Între ei s-a creat și un circuit natural de transmitere, astfel încât cei mai mici au progresat lângă cei mari, iar cei mai mari au învățat, fără să-și dea seama, să transmită, fixând astfel mult mai bine achizițiile. Cum creierul reține nu neapărat experiențele pozitive, ci pe acelea cât mai des repetate, ea spune că e bine ca experiențele să fie în concordanță cu pornirile/aptitudinile naturale ale copiilor. Se pare că nu-i adevărat că sistemele școlare au delimitat corect vârsta optimă pentru un anumit nivel de cunoștințe. În experimentul din grădinița pariziană s-a văzut că preșcolarii de 6 ani pot socoti până la 30, dar mulți vor să treacă mai departe, până la 100, 1.000, până la infinit, și chiar reușesc. Pe scurt, „Problema, înainte de a fi pedagogică, este una ideologică: o mare neînțelegere s-a instalat între adulți și copii și ne împiedică să le transmitem ceea ce își doresc, totuși, cu ardoare“. Catherine Gueguen pledează pentru educația pozitivă, bazată pe empatie și bunăvoință, și nu uită să precizeze că nu e deloc adepta unei educații laxe. Totul e explicat în termeni de neurologie, dar și prin situații de viață numai bune de pus sub ochii părinților care vor afla despre mecanismul și urmările „maltratării emoționale“, despre relația esențială dintre mamă și adolescent, despre importanța capitală a adultului protector în viața unui copil.
Frédéric Lenoir face ateliere de filosofie cu copii, în care cei mici primesc întrebări de genul „Ce înseamnă o viață reușită?“ sau „Ar fi mai bine să fim nemuritori?“. Copiii dezbat, se contrazic, își argumentează părerea. „Sunt de o inteligență de necrezut“. „Dacă toți copiii din lume ar medita și ar face filosofie la școala primară, lumea s-ar chimba pe parcursul unei singure generații.“
Un alt capitol explică simplu „teoria contagiunii sociale“: tot ce facem influențează pe cineva din jur, care la rândul lui va influența pe altcineva. De aici ideea de responsabilitate, care le revine chiar și celor care nu au primit la timp ceea ce le trebuia. În ideea autorilor acestei cărți, transmiterea funcționează în ambele sensuri. Profesorii spun că învață de la elevii sau studenții lor, maeștrii budiști își iubesc discipolii inclusiv pentru că învață de la ei în ce fel pot fi și mai buni. Mă rog, lucruri aparent elementare, pe care credem că „le știm“ de la Socrate (apropo: o antologie de nouă texte, de la Platon, Montaigne până la Simone Veil și Pascal Quignard, încheie volumul). Poate nu ne-am gândit însă că în lumea de azi comunicarea înseamnă viteză, deci spațiu, în timp ce, ne spun acești specialiști, transmiterea înseamnă lentoare, deci timp.
Dar „Greu este să fii bun“, cum spuneau presocraticii. Transmiterea e un popas binevenit pentru oricare dintre noi. Dincolo de ea se deschid multe drumuri, iar de aici începe alegerea.
