Pe aceeași temă
Seria Historia, coordonată de Mihai-Răzvan Ungureanu, a trecut binișor de 100 de titluri și se cuvine, din nou și din nou, și din nou, să o elogiem fără rezerve pentru calitatea extraordinară a lucrărilor publicate.
Această carte însă nu este, la modul absolut, și cea mai recentă dintre cele scrise și publicate de faimosul istoric britanic și, dacă adăugăm acestei observații și faptul că tematica ei este, și acum, una dintre cele mai provocatoare cu putință, vom putea spune că publicarea ediției românești la, iată, 15 ani distanță de ediția originară poate să joace și rolul unui experiment intelectual. Colosul... a apărut în limba engleză în 2004, a cunoscut o altă ediție, broșată, în 2005 (după aceasta, care adaugă la ediția primă și cu o foarte consistentă prefață a autorului, s-a și făcut traducerea ediției de la noi) – ceea ce înseamnă că, la acea dată, cu SUA conduse de Bush jr., condițiile publice de posibilitate ale temei „imperialismului“ american aveau coordonate sensibil diferite de ceea ce se întâmplă acum, la un deceniu și jumătate distanță.
Mai întâi însă, o succintă încadrare a lui Niall Ferguson – din fericire, unul dintre istoricii răsfățați și în câmpul editorial româneasc. The Times l-a denumit „cel mai strălucit istoric al generației sale“. Este, în orice caz, unul dintre cei multipremiați cu distincții dintre cele mai importante. Iată, inclusiv în scopul de a-l situa cât de cât pe un spectru ideologic, trei dintre aceste distincții: Benjamin Franklin Prize for Public Service (2010), Hayek Prize for Lifetime Achievement (2012), Ludwig Erhard Prize for Economic Journalism (2013). Este relevantă această situare, fie și numai pentru a sublinia că, prin opera sa (peste 15 titluri de autor, prezență constantă și viguroasă în mass-media de calibru occidentale) și în general prin discursul pe care a ales să îl practice, Niall Ferguson nu este dintre istoricii care scriu istoria cu „ură de sine“ la purtător și nici dintre aceia care au voluptatea de a aluneca pe cojile de banană al unei istoriografii stângiste, cu damf ideologic la purtător. Punctual – și, din nou, foarte relevant în contextul operei sale de istoric de mare impact public -, aceasta se traduce, spre exemplu, prin aceea că, fără să fie un admirator fără rezerve al capitalismului, Niall Ferguson nu este un critic feroce și isteric al acestuia (dimpotrivă – în mai multe dintre cărțile sale, este din aceia care văd și dintre cei care subliniază numeroasele virtuți ale pieței și ale capitalismului). În românește – e, cum spuneam, autor Polirom -, Niall Ferguson are, pe lângă Colosul..., următoarele titluri: Civilizaţia. Vestul şi Restul (2011, 2014, 2017), Istorie virtuală. Evoluţii alternative şi ipoteze contrafactuale (coord., 2013), Marele Declin. Cum decad instituţiile şi mor economiile (2014), Ascensiunea banilor. O istorie financiară a lumii (2016), Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă (2018) şi Piaţa şi turnul. Reţele, ierarhii şi lupta pentru putere (2018). Dintre acestea, se detașează, așa cum se poate observa și din situarea temporală indicată mai sus între paranteze, Civilizația. Vestul și restul – best-seller și la noi, cu mai multe tiraje și ediții. Să mai consemnăm, într-un registru oarecum monden, că Niall Ferguson este tatăl a cinci copii și că e căsătorit (e la a doua căsătorie) cu nu mai puțin faimoasa Ayaan Hirsi Ali.
Revenind la tema poziționării, vom regăsi, de altfel, această decență implicită a calibrării ideologice în materie de discurs istoric și în Colosul. Ascensiunea și decăderea imperiului amercian. O carte pe care, spune autorul acesteia, a scris-o „din convingerea că rolul Statelor Unite în lumea de astăzi ar putea fi mai bine înțeles prin comparație cu imperii din trecut“. O asemenea afirmație se cuvine să fie dublată de informația că, nu mai departe cu un an în urma ediției prime a Colosului..., Niall Ferguson publicase Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă (2003) – o carte la a cărei tematică va face dese și folositoare referiri și comparații în volumul dedicat Statelor Unite și condiției imperiale a acestei țări.
Teza cu care lucrează istoricul britanic (scoțian, mai exact – e născut la Glasgow, în 1964; à propos de situare) în cartea despre „imperiul“ american e limpede. Simplificată și, din nou, în cuvintele autorului, ea are următorul contur: „1. Statele Unite au fost dintotdeauna, cel puțin din punct de vedere funcțional, dacă nu și deliberat, un imperiu; 2. Un imperialism american asumat ar putea fi preferabil alternativelor disponibile; 3. O astfel de asumare este extrem de improbabilă din cauza constrângerilor financiare, umane și culturale; 4. Prin urmare, imperiul american, în măsura în care continuă să existe, va rămâne o entitate oarecum disfuncțională“.
Așadar, pentru Ferguson, e dincolo de orice dubiu că, indiferent dacă e asumat ca atare sau nu, Statele Unite sunt – acum unicul – Imperiu in charge. Dar, în ciuda ambițiilor și aspirațiilor similare cu ale altor imperii anterioare – mai ales, cu ale penultimului hegemon, Imperiul Britanic -, e unul „aparte“. Cel puțin în acest sens: „Este foarte bogat. Nu are pereche din punct de vedere militar. Are o influenţă culturală uluitoare. Şi totuşi, în comparaţie cu alte imperii, face adesea eforturi să‑şi impună voinţa dincolo de ţărmurile sale. Succesele sale în exportarea unor instituţii americane în teritorii străine sunt mai puţine decât eşecurile sale“. Perimetrul de discurs al cărții pe care o dedică Statelor Unite (trebuie spus și că mai bine de un sfert din volum este acoperit cu note și bibliografie – impresionante în sine și ele!) este secționat în două calupuri inegale: prima parte și, totodată, partea cea mai consistentă (echivalentul a aproximativ jumătate din carte) e despre ascensiunea Imperiului; partea a doua e o narațiune care problematizează „marker“-ii unei (eventuale? prezente? prezente în discurs la acea dată, cu siguranță) decăderi imperiale. Documentarea condiției imperiale a Statelor Unite este abundentă și, dacă nu impecabilă (deși mie așa îmi pare – căci Statele Unite au, prin lentila „imperială“ privite, tot ceea ce au avut alte mari imperii și mai mult decât atât chiar), atunci măcar foarte greu de combătut. Să insistăm asupra părții secunde a argumentului pe care îl generează și susține Ferguson în această carte – și anume, asupra ambivalenței sau chiar a ambiguității în materie de asumare a acestei condiții. Reacțiile care au curs în anul care s-a interpus între ediția primă și cea din 2005 a cărții au fost numeroase și au alimentat dezbatarea despre ceea ce am putea numi, și aici, în chestiunea imperialismului, „fuga de sine“. O spune Niall Ferguson însuși – sub inventarul acceptării ideii că „negarea ideii de imperiu” e un fel de condiție națională în SUA: „Am descoperit că în rândul liberalilor americani este acceptabil să spui că Statele Unite sunt un imperiu – cu condiţia să dezaprobi asta. Este permis şi să afirmi, printre conservatori, că puterea americană e potenţial benefică – dar cu condiţia să nu o califici drept imperialistă. Neîngăduit este să spui că Statele Unite sunt un imperiu şi că lucrul ăsta s‑ar putea să nu fie chiar aşa de rău. Colosul şi‑a propus să facă exact asta, reuşind astfel să‑i irite şi pe criticii conservatori, şi pe cei liberali. Conservatorii au respins argumentul meu potrivit căruia Statele Unite sunt, ba chiar au fost mereu, un imperiu. Liberalii au fost şocaţi de sugestia mea că imperiul american ar putea avea şi atribute pozitive, nu doar negative“.
Încă o dată (pentru că situarea în context este, aici cu atât mai mult, extrem de importantă): suntem în 2004-2005, președinte în SUA e George Bush jr., cea mai puternică țară a lumii e implicată în mai multe teatre de operațiuni din zone fierbinți ale lumii și lucrurile merg pentru americani în direcția unei spirale a complicațiilor din ce în ce mai problematice. 2004-2005, așadar: ani în care SUA fug deja – se vedea aceasta și la nivelul societății și al mass-media, dar și în interiorul administrației conservatoare de la acea dată - de rolul lor de hegemon inevitabil pentru acel context. Urmează 2008 – alegerea lui Barack Obama (reales în 2012), un președinte în legătură cu care există acum (tot mai) puține aprecieri pozitive cu privire la eficiența strategiei sale de politică externă. Apoi, 2016, alegerea, surprinzătoare, a lui Donald Trump – și alte turbulențe interne și externe. „În același timp, cartea arată clar marile pericole la care se expune un imperiu în faza de negare“, notează Ferguson. 2019: la un deceniu și jumătate de la acest avertisment, lucrurile sunt în această privință foarte clare. Și anume: în chestiunea „marilor pericole la care se expune un imperiu în faza de negare“... //
NIALL FERGUSON
Colosul. Ascensiunea și decăderea imperiului american
Editura Polirom, seria Historia, 2019, 328 pp.
