Instalația noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă azi

Dacă îl privim doar ca pe o tragicomedie de moravuri, Pătratul lui Ruben Östlund  e dezamăgitor. Mizele sale par mai de­gra­bă minore, narațiunea lasă impresia nu o da­tă de însăilare de bri­co­laj, coerența tematică e șchioa­pă. Un cvadragenar di­vor­țat, dar tată implicat, se­du­cător, dar zgârcit cu sen­ti­mentele, înstărit, dar milos (uneori) cu amărâții, re­la­xat, dar (la nevoie) invaziv, rafinat, dar cu obsesia ega­lității, provocator, dar și (fă­ră multe nazuri) con­for­mist. Contradicții banale, de­și semnificative pentru un scandinav de azi, totodată avangardist și ipocrit. Fun­dalul dramoletelor sale e cotidianul artei contemporane – curator într-un mare mu­zeu, viața sa se învârte în jurul ins­ta­la­țiilor, performance-urilor, vernisajelor, cocktailurilor, interviurilor, sponsorilor și publicității aferente domeniului. Dacă însă îl privim din unghiul unei meditații asu­pra mizelor noilor estetici, filmul capătă o cu totul altă aură, peste derutanta poj­ghiță de umor caustic.

Acțiunea e plasată într-un viitor proaspăt republican, în care som­ptuosul palat regal e re­con­vertit în muzeu de avangardă. Detronarea are un pandant artistic: statuia ecvestră – simbol al unui cult politic și relicvă a unei legitimități eroi­ce – e distrusă la fața locului printr-o manevră bruscă. Ridicată de pe soclu, își frân­ge picioarele scăpată o clipă de ma­cara. Nu e vizat doar un gest de vandalism politic – statuile își urmează deseori pro­totipurile la groapa istoriei –, nici doar o substituție simbolică – Pătratul utopiei de­mocratice va lua locul prezenței mo­nu­mentale (și discriminatorii) a monarhiei, iar dinamica disponibilității va depăși imo­bilismul segregărilor sociale. Mai sem­ni­fi­cativ decât toate acestea e potențialul efe­mer al artei, care i-a sedus pe unii mai mult decât atemporalitatea operelor. Dis­trugerea e un performance irepetabil – Nero, de altfel, era un dadaist avant la lettre –, ceea ce implică o dialectică de din­colo de cadrele artei – religiile, de pil­dă, i-au acordat o atenție specială. Ulte­rior – în povestea filmului – chiar și dis­tru­gerea e relativizată: o instalație din gră­măjoare de pietriș, dintre care una e as­pi­rată de cel care făcea curat, va fi discret reconstituită după fotografii. Iată o ches­tionare inedită a argumentelor lui Walter Benjamin: noua operă va fi sau nu identică cu prima?

Imagine din filmul The Square, câştigător al Palm d’Or la Cannes anul acesta

În orice caz, a pune arta să conducă nu e un vis recent. Și nici nu e de asociat doar cu estetismul nihilist al unui secol sedus de filozofatul cu ciocanul promovat de Nietz­sche. Arta contemporană, tocmai prin democratismul său – vizat nu printr-o mai largă accesibilitate, oricum limitată de propria doză de ezoterism, cât printr-o programatic mai comună paradigmă exis­tențială –, e mai mult decât podoaba sofisticată a unei civilizații prospere: e chiar unul dintre resorturile evoluției sale. Cu alte cuvinte, e mai intim legată de un proiect societal. Nu întâmplător, instalația interactivă care dă și titlul filmului e me­nită unui joc utopic: altruismul egalitar. Dar nu contradicțiile mo­rale – și incoerențele, toto­dată descurajatoare și de­le­gitimante – ar trebui să ne preocupe cu precădere, cât relevanța pedagogiei aso­cia­te noii conivențe po­li­tico-artistice. O pedagogie a dedublării, la antipodul autenticității cu orice preț – un cult funest, la urma ur­mei –, care pretinde mai mult joc de roluri decât consecvență cu si­ne – o realitate, de altfel, pusă sub semnul întrebării după veacuri de glorie filozofică –, mai mult simulare decât ontologie. Un be­neficiu semnificativ: virtuțile își pierd din potențialul exploziv de egolatrie. Voința își mai taie din trufie, căci miza sa e una transcendentală – experiența altruismului nu e predeterminată, dar e circumscrisă prin proximități. Dacă n-ar fi fost vecin cu ho­țul, copilul n-ar mai fi fost nedreptățit – tâlhărit (subtil), curatorul identifică (prin GPS) blocul făptașului, dar nu apar­ta­men­tul; pentru a merge la sigur, plasează ano­nim câte o scrisoare de amenințare tu­tu­ror locatarilor; în consecință, niște părinți îl suspectează pe copilul lor și îl pedep­sesc. Cel mai semnificativ nu e atât că bi­nele (relativ și discutabil) are mereu vic­ti­me colaterale ori că e prea adeseori pre­cum­pănitor individual, ci că nu suntem su­ficient de mobili pentru a-i sesiza opor­tu­nitățile. Un astfel de solicitant – copilul nu-i cere mai mult decât să retracteze acuza în fața părinților săi, dar primele re­acții sunt de iritare și evitare – poate apă­rea oricând, la pachet cu unele dintre de­ci­ziile noastre doar aparent benigne. Poate dacă n-ar fi avut în cap Pătratul, cu­ra­torul – în cazul în care conștiința sa nu ar fi îngropat subit întâmplarea – rămânea cel mult măcinat în labirintul moral al si­tuației, fără a mai încerca vreun remediu. Aceasta e pedagogia dedublării: o dia­lec­ti­că mai ludică între ce suntem/facem și ce am putea fi/face. De la imperativul ca­te­goric am trecut la teoria jocurilor – fără asimilarea artei contemporane, politica de­mocratică își pierde dramatic din suplețe și, mai ales, din imunitate.

Fiindcă între timp, cât încă ezităm în fața binelui, răul și-a și însușit potențialul noii estetici. Tâlhăria însăși e deja un per­for­mance ra­finat: într-un loc aglomerat, o femeie in­vo­că speriată un agresor aflat pe urmele ei – o violență de gen la care sun­tem azi mai sensibilizați ca niciodată. Un alt trecător se solidarizează cu eroul în în­ce­r­ca­rea lor de a-i sări cumva în ajutor. Pe acest fond de activare a unui resort al­tru­ist se produce, discret, furtul – totul nu a fost decât o în­scenare nerușinată. Și re­cu­pe­rarea pa­gu­bei va rămâne sub sem­nul far­sei – temeiul reușitei e tocmai ato­mi­za­rea societății ve­ci­nilor într-un bloc –, dar vulnerabilitatea păgubitului nu ține doar de candoarea unui suflet milos, ci are drept resort și ex­presivitatea per­for­ma­tivității, de care e cu atât mai îmbibat ca specialist.

Această nouă permeabilitate în­tre men­t­al­ități artistice și po­litice – într-o încercare de a de­păși blocajele epocii de glorie a ideologiilor – poate conduce la confuzii nu tocmai inocente. Să luăm do­uă exem­ple recente. Tribunalul din Chem­nitz (Saxonia) tocmai a stabilit că ștrean­gul de spânzurătoare cu înscrisul „Re­zer­vat – Angela «Mutti» Merkel“, care e vân­dut drept gadget, nu incită la violență, ci este o formă de... artă. Ștreangul, con­ce­put de Jens Döbel, a devenit popular acum doi ani după un marș antiimigranți organizat de Pegida, o mișcare germană de extremă-dreapta. „Artistul“ însuși a in­vocat, în fața judecătorilor, intențiile sale simbolice în sensul simplei reprezentări a unei morți politice. Dacă ne îndoim de în­țelepciunea unui asemenea verdict ar tre­bui – ar putea spune unii – să privim și co­lajele cu Dragnea & co. în zeghe drept orice în afară de artă. Diferența (subtilă) ține de resortul violenței vizate: una e jus­ti­ția penală și altceva exterminarea ad­versarului (după model totalitar). Artei contemporane îi place să fie provocatoare, dar – vorba lui Umberto Eco – o her­me­neutică nu poate abuza impenitent de op­țiunile ei. Colectivul de artiști danezi The Other Eye of The Tiger a conceput o ins­talație care adună la un loc mai multe ti­puri de martiri – alături de Socrate, Mar­tin Luther King ori Maximilian Kolbe se regăsesc și câțiva teroriști islamici, vi­novați de masacrele de la WTC, Bataclan ori metroul moscovit. Desigur, aceștia din urmă sunt cinstiți de unii drept martiri, dar de vină e doar abuzul terminologic, ne­glijat pentru gustul scandalului (și al notorietății aferente). La fel procedează și cei doi tineri specialiști în publicitate din film, care vor să promoveze Pătratul prin­tr-un spot năucitor: în interiorul acestuia – să ne reamintim, un spațiu al altruismului –, o fetiță blondă – neaoș nordică, dar aso­ciată cu practici de imigranți – explodează odată cu o bombă. Ulterior, la conferința de presă unde curatorul își pune țărână în cap, pasul său înapoi – de fapt, acceptase spotul fără să-l verifice, iar demisia îi e impusă de prudența superiorilor – e in­ter­pretat de un ziarist drept un atentat la li­bera exprimare. Din nou, problema e prost pusă: ceea ce contează în artă –  mai ales în cea atât de marcată de con­ceptualism – e sensul. În acest caz, acesta e cel puțin confuz, dacă nu chiar o simplă impostură.

Chiar dacă arta contemporană s-a demo­cratizat – nu mai există materii improprii, nici obiecte de ocolit, iar consumatorul său nu mai e doar un ochi distant, ci și o prezență multiformă –, excelența nu a dispărut. O operă este mai valoroasă decât al­tele – dovadă și premiile – prin po­ten­țialul mai concentrat de sens. Dacă iubita de-o noapte a eroului trăiește cu un cim­panzeu, ce ni se sugerează? Că e deza^­mă­gită de bărbați – ne-o va confirma chiar la­mentația ei ulterioară. Că are o altă per­cepție asupra animalității, mai puțin mar­cată de prejudecăți antropocentrice. Că e mai puțin ipocrită. Că poate fi mai agre­sivă, la nevoie – cel puțin emoțional. Sce­na disputei post coitum în jurul pre­zer­va­tivului, extrem de savuroasă, nu vizează doar anxietatea unui divorțat care nu prea mai vrea alți copii, ci înseși limitele lărgite ale artei. Acum mai mult de un deceniu, artistul elvețian Gianni Motti a expus un săpun confecționat din grăsimea rămasă (la o clinică din Ticino) după o liposucție la care recursese Silvio Berlusconi. Opera primise un titlu ironic: Mani pulite – ca și campania anticorupție care a răvășit scena politică italiană la începutul anilor `90.

Omaimuță apare și în scena unui per­for­mance la un dineu simandicos. Mai bine zis, un bărbat cu comportament agre­siv care o mimează, sărind pe mese și apro­piin­du-se amenințător de unii. Câțiva spec­tatori, vexați, părăsesc sa­la. Alții spe­ră să nu fie printre cei luați în vi­zor. Unii suportă cu greu, dar nu reac­ționează sem­nificativ. Progresiv, agre­siu­nea ia avânt, o femeie fiind târâtă, trasă de păr. În cele din urmă, mai mulți băr­bați își fac curaj unii altora și sar cu o vio­lență descătușată (și disproporționată) asu­pra agresorului – o imagine sugestivă a dinamicii violenței sociale, cu toate dis­cri­minările sale per­ver­se. La fel de sugestivă despre cotidianul nostru e și instalația de scaune suprapuse, care par într-atât de instabile în movila lor improvizată încât imediat se vor pră­buși. Și chiar se pră­bu­șesc, dar doar so­nor. E fundalul discuției între cei doi amanți de-o noapte. Tirada ei sen­ti­men­tală pare să sugereze o iminentă prăbușire interioară, dar e doar la nivelul unei gă­lăgii emoționale, fără mari dis­locări de adâncime.

Ce-l deosebește, totuși, pe Christian, cu­ratorul suedez, de Jep Gambardella, cro­ni­car cultural și monden în La grande bel­le­z­za? Amândoi se mișcă între per­formance-uri avangardiste, palate de epo­că, aventuri pasagere și chefuri techno. Sensibilității politice – imigranți, cerșe­tori, egalitate, antiautoritarism – a celui dintâi îi corespunde cea religioasă a ce­luilalt – sfințenie, miracol, renunțare, exor­cism. Deși filtrate de o semnficativă vână satirică, și una, și cealaltă scot arta din potențialul ei ghetou muzeal. Jep are, totuși, un ascendent: dacă Pătratul e cel mult un sanctuar politic, Roma flanărilor sale e mai labirintic epifanică. //