Pe aceeași temă
Dacă îl privim doar ca pe o tragicomedie de moravuri, Pătratul lui Ruben Östlund e dezamăgitor. Mizele sale par mai degrabă minore, narațiunea lasă impresia nu o dată de însăilare de bricolaj, coerența tematică e șchioapă. Un cvadragenar divorțat, dar tată implicat, seducător, dar zgârcit cu sentimentele, înstărit, dar milos (uneori) cu amărâții, relaxat, dar (la nevoie) invaziv, rafinat, dar cu obsesia egalității, provocator, dar și (fără multe nazuri) conformist. Contradicții banale, deși semnificative pentru un scandinav de azi, totodată avangardist și ipocrit. Fundalul dramoletelor sale e cotidianul artei contemporane – curator într-un mare muzeu, viața sa se învârte în jurul instalațiilor, performance-urilor, vernisajelor, cocktailurilor, interviurilor, sponsorilor și publicității aferente domeniului. Dacă însă îl privim din unghiul unei meditații asupra mizelor noilor estetici, filmul capătă o cu totul altă aură, peste derutanta pojghiță de umor caustic.
Acțiunea e plasată într-un viitor proaspăt republican, în care somptuosul palat regal e reconvertit în muzeu de avangardă. Detronarea are un pandant artistic: statuia ecvestră – simbol al unui cult politic și relicvă a unei legitimități eroice – e distrusă la fața locului printr-o manevră bruscă. Ridicată de pe soclu, își frânge picioarele scăpată o clipă de macara. Nu e vizat doar un gest de vandalism politic – statuile își urmează deseori prototipurile la groapa istoriei –, nici doar o substituție simbolică – Pătratul utopiei democratice va lua locul prezenței monumentale (și discriminatorii) a monarhiei, iar dinamica disponibilității va depăși imobilismul segregărilor sociale. Mai semnificativ decât toate acestea e potențialul efemer al artei, care i-a sedus pe unii mai mult decât atemporalitatea operelor. Distrugerea e un performance irepetabil – Nero, de altfel, era un dadaist avant la lettre –, ceea ce implică o dialectică de dincolo de cadrele artei – religiile, de pildă, i-au acordat o atenție specială. Ulterior – în povestea filmului – chiar și distrugerea e relativizată: o instalație din grămăjoare de pietriș, dintre care una e aspirată de cel care făcea curat, va fi discret reconstituită după fotografii. Iată o chestionare inedită a argumentelor lui Walter Benjamin: noua operă va fi sau nu identică cu prima?
Imagine din filmul The Square, câştigător al Palm d’Or la Cannes anul acesta
În orice caz, a pune arta să conducă nu e un vis recent. Și nici nu e de asociat doar cu estetismul nihilist al unui secol sedus de filozofatul cu ciocanul promovat de Nietzsche. Arta contemporană, tocmai prin democratismul său – vizat nu printr-o mai largă accesibilitate, oricum limitată de propria doză de ezoterism, cât printr-o programatic mai comună paradigmă existențială –, e mai mult decât podoaba sofisticată a unei civilizații prospere: e chiar unul dintre resorturile evoluției sale. Cu alte cuvinte, e mai intim legată de un proiect societal. Nu întâmplător, instalația interactivă care dă și titlul filmului e menită unui joc utopic: altruismul egalitar. Dar nu contradicțiile morale – și incoerențele, totodată descurajatoare și delegitimante – ar trebui să ne preocupe cu precădere, cât relevanța pedagogiei asociate noii conivențe politico-artistice. O pedagogie a dedublării, la antipodul autenticității cu orice preț – un cult funest, la urma urmei –, care pretinde mai mult joc de roluri decât consecvență cu sine – o realitate, de altfel, pusă sub semnul întrebării după veacuri de glorie filozofică –, mai mult simulare decât ontologie. Un beneficiu semnificativ: virtuțile își pierd din potențialul exploziv de egolatrie. Voința își mai taie din trufie, căci miza sa e una transcendentală – experiența altruismului nu e predeterminată, dar e circumscrisă prin proximități. Dacă n-ar fi fost vecin cu hoțul, copilul n-ar mai fi fost nedreptățit – tâlhărit (subtil), curatorul identifică (prin GPS) blocul făptașului, dar nu apartamentul; pentru a merge la sigur, plasează anonim câte o scrisoare de amenințare tuturor locatarilor; în consecință, niște părinți îl suspectează pe copilul lor și îl pedepsesc. Cel mai semnificativ nu e atât că binele (relativ și discutabil) are mereu victime colaterale ori că e prea adeseori precumpănitor individual, ci că nu suntem suficient de mobili pentru a-i sesiza oportunitățile. Un astfel de solicitant – copilul nu-i cere mai mult decât să retracteze acuza în fața părinților săi, dar primele reacții sunt de iritare și evitare – poate apărea oricând, la pachet cu unele dintre deciziile noastre doar aparent benigne. Poate dacă n-ar fi avut în cap Pătratul, curatorul – în cazul în care conștiința sa nu ar fi îngropat subit întâmplarea – rămânea cel mult măcinat în labirintul moral al situației, fără a mai încerca vreun remediu. Aceasta e pedagogia dedublării: o dialectică mai ludică între ce suntem/facem și ce am putea fi/face. De la imperativul categoric am trecut la teoria jocurilor – fără asimilarea artei contemporane, politica democratică își pierde dramatic din suplețe și, mai ales, din imunitate.
Fiindcă între timp, cât încă ezităm în fața binelui, răul și-a și însușit potențialul noii estetici. Tâlhăria însăși e deja un performance rafinat: într-un loc aglomerat, o femeie invocă speriată un agresor aflat pe urmele ei – o violență de gen la care suntem azi mai sensibilizați ca niciodată. Un alt trecător se solidarizează cu eroul în încercarea lor de a-i sări cumva în ajutor. Pe acest fond de activare a unui resort altruist se produce, discret, furtul – totul nu a fost decât o înscenare nerușinată. Și recuperarea pagubei va rămâne sub semnul farsei – temeiul reușitei e tocmai atomizarea societății vecinilor într-un bloc –, dar vulnerabilitatea păgubitului nu ține doar de candoarea unui suflet milos, ci are drept resort și expresivitatea performativității, de care e cu atât mai îmbibat ca specialist.
Această nouă permeabilitate între mentalități artistice și politice – într-o încercare de a depăși blocajele epocii de glorie a ideologiilor – poate conduce la confuzii nu tocmai inocente. Să luăm două exemple recente. Tribunalul din Chemnitz (Saxonia) tocmai a stabilit că ștreangul de spânzurătoare cu înscrisul „Rezervat – Angela «Mutti» Merkel“, care e vândut drept gadget, nu incită la violență, ci este o formă de... artă. Ștreangul, conceput de Jens Döbel, a devenit popular acum doi ani după un marș antiimigranți organizat de Pegida, o mișcare germană de extremă-dreapta. „Artistul“ însuși a invocat, în fața judecătorilor, intențiile sale simbolice în sensul simplei reprezentări a unei morți politice. Dacă ne îndoim de înțelepciunea unui asemenea verdict ar trebui – ar putea spune unii – să privim și colajele cu Dragnea & co. în zeghe drept orice în afară de artă. Diferența (subtilă) ține de resortul violenței vizate: una e justiția penală și altceva exterminarea adversarului (după model totalitar). Artei contemporane îi place să fie provocatoare, dar – vorba lui Umberto Eco – o hermeneutică nu poate abuza impenitent de opțiunile ei. Colectivul de artiști danezi The Other Eye of The Tiger a conceput o instalație care adună la un loc mai multe tipuri de martiri – alături de Socrate, Martin Luther King ori Maximilian Kolbe se regăsesc și câțiva teroriști islamici, vinovați de masacrele de la WTC, Bataclan ori metroul moscovit. Desigur, aceștia din urmă sunt cinstiți de unii drept martiri, dar de vină e doar abuzul terminologic, neglijat pentru gustul scandalului (și al notorietății aferente). La fel procedează și cei doi tineri specialiști în publicitate din film, care vor să promoveze Pătratul printr-un spot năucitor: în interiorul acestuia – să ne reamintim, un spațiu al altruismului –, o fetiță blondă – neaoș nordică, dar asociată cu practici de imigranți – explodează odată cu o bombă. Ulterior, la conferința de presă unde curatorul își pune țărână în cap, pasul său înapoi – de fapt, acceptase spotul fără să-l verifice, iar demisia îi e impusă de prudența superiorilor – e interpretat de un ziarist drept un atentat la libera exprimare. Din nou, problema e prost pusă: ceea ce contează în artă – mai ales în cea atât de marcată de conceptualism – e sensul. În acest caz, acesta e cel puțin confuz, dacă nu chiar o simplă impostură.
Chiar dacă arta contemporană s-a democratizat – nu mai există materii improprii, nici obiecte de ocolit, iar consumatorul său nu mai e doar un ochi distant, ci și o prezență multiformă –, excelența nu a dispărut. O operă este mai valoroasă decât altele – dovadă și premiile – prin potențialul mai concentrat de sens. Dacă iubita de-o noapte a eroului trăiește cu un cimpanzeu, ce ni se sugerează? Că e dezamăgită de bărbați – ne-o va confirma chiar lamentația ei ulterioară. Că are o altă percepție asupra animalității, mai puțin marcată de prejudecăți antropocentrice. Că e mai puțin ipocrită. Că poate fi mai agresivă, la nevoie – cel puțin emoțional. Scena disputei post coitum în jurul prezervativului, extrem de savuroasă, nu vizează doar anxietatea unui divorțat care nu prea mai vrea alți copii, ci înseși limitele lărgite ale artei. Acum mai mult de un deceniu, artistul elvețian Gianni Motti a expus un săpun confecționat din grăsimea rămasă (la o clinică din Ticino) după o liposucție la care recursese Silvio Berlusconi. Opera primise un titlu ironic: Mani pulite – ca și campania anticorupție care a răvășit scena politică italiană la începutul anilor `90.
Omaimuță apare și în scena unui performance la un dineu simandicos. Mai bine zis, un bărbat cu comportament agresiv care o mimează, sărind pe mese și apropiindu-se amenințător de unii. Câțiva spectatori, vexați, părăsesc sala. Alții speră să nu fie printre cei luați în vizor. Unii suportă cu greu, dar nu reacționează semnificativ. Progresiv, agresiunea ia avânt, o femeie fiind târâtă, trasă de păr. În cele din urmă, mai mulți bărbați își fac curaj unii altora și sar cu o violență descătușată (și disproporționată) asupra agresorului – o imagine sugestivă a dinamicii violenței sociale, cu toate discriminările sale perverse. La fel de sugestivă despre cotidianul nostru e și instalația de scaune suprapuse, care par într-atât de instabile în movila lor improvizată încât imediat se vor prăbuși. Și chiar se prăbușesc, dar doar sonor. E fundalul discuției între cei doi amanți de-o noapte. Tirada ei sentimentală pare să sugereze o iminentă prăbușire interioară, dar e doar la nivelul unei gălăgii emoționale, fără mari dislocări de adâncime.
Ce-l deosebește, totuși, pe Christian, curatorul suedez, de Jep Gambardella, cronicar cultural și monden în La grande bellezza? Amândoi se mișcă între performance-uri avangardiste, palate de epocă, aventuri pasagere și chefuri techno. Sensibilității politice – imigranți, cerșetori, egalitate, antiautoritarism – a celui dintâi îi corespunde cea religioasă a celuilalt – sfințenie, miracol, renunțare, exorcism. Deși filtrate de o semnficativă vână satirică, și una, și cealaltă scot arta din potențialul ei ghetou muzeal. Jep are, totuși, un ascendent: dacă Pătratul e cel mult un sanctuar politic, Roma flanărilor sale e mai labirintic epifanică. //
