Pe aceeași temă
UBU REGE, de Alfred Jarry · Regia: Declan Donnellan · Scenografia: Nick Ormerod · Cu: Christophe Grégoire, Camille Cayol, Xavier Boiffier, Vincent de Boüard, Cécile Leterme, Sylvain Levitte · Compania Cheek by Jowl, Londra · Spectacol în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru „Interferenţe“, Cluj, noiembrie 2014.
I-a prefigurat pe Mussolini, Ceaușescu, Idi Amin ori Papa Doc. Pe tiranii fantaști, fanfaroni sângeroși ori măscărici ai ororii, amestec de capricii de parveniți și insuportabilă ușurătate a măcelului. A generat chiar o formă adjectivală, privilegiu al tipologiilor exemplare: ubuesc, adică bufonerie de coșmar, delir sprințar al puterii, farsă de ludic amoralism. Politologii au dat multiple explicații performance-urilor dictatoriale, de la circ compensatoriu la strategie a terorii, dar niciunul n-a reușit parcă să-i circumscrie atât de sugestiv trăsăturile precum Alfred Jarry, promotorul patafizicii. Meschinăria cu gust de cruzime, versatilitatea invidiei, profitul de circumstanță al răsturnărilor carnavalești, egolatria cu pretenții de candoare – împreună au țesut farmecul discret al micii burghezii. O categorie cu patimă demonizată de cei mai subtili (și suspicioși) dintre stângiști, dar care, iată, e deja larg majoritară. Și chiar dacă problema reprezentativității regimurilor dictatoriale – era Hitler eroul micii burghezii sau doar un demagog abil? – rămâne deschisă, secolul ce i-a urmat l-a transformat progresiv pe zănaticul Jarry într-un profet. Periodic, sub înfățișări puțin schimbate, în diverse locuri ale lumii și-a făcut apariția câte un Ubu, elucubrantul uzurpator nu doar al vechii ordini, ci și al valorilor umaniste ale politicii. Nu-și masacra Stalin, cu aceeași ușurință a bunului plac, colaboratorii? Nu le luase locul Che, poznaș și iresponsabil, vechilor bancheri? Nu-i eliminase Pol Pot pe toți funcționarii statului? Până și Mère Ubu a avut întruchipări în istoria contemporană – Elena Ceaușescu e doar cea mai familiară nouă dintre influentele soții intrigante.
A prefigurat, pe de altă parte, noul personaj à la Roger Vitrac ori Eugène Ionesco. La drept vorbind, Jarry nici nu părea să fie prea interesat de perspective politice, fie ele și condensat profetice, cât de reconfigurarea patafizică a artei și, eventual, a realității. O subminare radicală a normalității recepte șarje de frenetică incorectitudine morală, o impenitentă blasfemie antimetafizică – totul pentru a smulge rădăcinile cele mai adânci ale conformismului identitar, temut drept insidios alienant. Cu alte cuvinte, o furie salutară împotriva mormintelor văruite, acea patologie umană îndelung denunțată de la Iisus la Heidegger. Nu atât anacronismul relațiilor de putere, nici injustiția structurală a societății, nici chiar atmosfera îmbâcsită de tabieturi narcotizante, cât amăgitoarea pedanterie a responsabilităților ori orizontul îngust și consumul mimetic al unor semnificații existențiale deseori pur convenționale – acestea au fost adevăratele ținte ale provocatoarelor născociri de avangardă.
Cadrul ales e cu predilecție burghez – o opțiune nu doar perfidă, cu iz subversiv, ci și subtil empatică, fiindcă nu exclude atașamentele –, chiar dacă sunt de așteptat cele mai năstrușnice derapaje. La Jarry privirea pornea mai degrabă dinspre interior: simbolic, un budoar se metamorfoza în sală a tronului, iar din rărunchii inconștientului se țâșnea pe scena publică a istoriei. Iată însă că regizorul Declan Donnellan, alături de scenograful Nick Ormerod, ne oferă acum – cu spectacolul itinerant al companiei lor Cheek by Jowl, găzduit și de ultimele Interferențe clujene – o investigație în sens invers, vizând abisurile ce se cască în grota aparent protectoare a intimității. Atmosfera e ostentativ domestică: o cină pregătită cu gust, gesturi de tandră armonie conjugală, politețea confortabilă a unei reuniuni amicale. Disponibilitatea afectivă, estetica atentă la detalii, gurmanderia rafinată, luminozitatea deplină și omogenă – toate denotă un gust senin al existenței, o grațioasă gestionare a proximității, o oază de delicată înțelegere. Idilica intimitate corespunde noii iconografii festive a spațiului privat. În convenția suprarealistă – în care e încadrabil și Jarry –, fantasma coabitează cu realul, dar regizorul optează de această dată pentru un contrast mai accentuat. Cele două registre – atmosfera tihnit burgheză a unei cine casnice cu prietenii și sarabanda onirică a unei aventuri criminale – alternează strict, fiindcă intimitatea nu mai e coruptă, ca pe vremuri, ci e înlocuită. E ca un zapping, de pe un canal TV pe altul, o uluitoare succesiune între intimism artificial și cruzime debordantă. Dacă mult timp lumea descătușată a lui Ubu a fost privită mai ales drept pandant irațional al unei societăți burgheze ipocrite și găunos onorabile, iar meschinăria și sadismul personajului considerate definitorii pentru un larg profil antropologic – încă Platon ne atenționase că în fiecare se ascunde un tiran închipuit –, această alternanță de realități incompatibile nu doar mărturisește despre contradicțiile ființei umane, ci și identifică un fenomen foarte actual. Fiindcă investigația lui Donnellan nu e psihanalitică, nu urmărește atât pulsiunile, cât mecanismele existențiale. Omul contemporan nu se mai descurcă cu gestionarea intimității. A pierdut măsura bunei poziționări în raport cu diferitele grade de percepție (discontinuă) a realității. Ceea ce ne poate duce cu gândul la Spinoza: mâna gingașă de fată nu rămâne adorabilă dacă o privim la microscop – un argument reluat apoi de Kant. Cu alte cuvinte, pentru a nu risca un descumpănitor bruiaj existențial, e mai bine să respectăm o oarecare distanță, implicit și tradiționala dialectică apropiere/îndepărtare. O distanță deseori încălcată în numele noului realism mediatic, isterizat de imperativul: „trebuie arătat tot!“. Această suspiciune față de orice pare ocultat nu exprimă doar o vocație de Big Brother la modă, ci mai ales simptomul unei perturbări a vechii metafizici a interiorității. Postmodernitatea s-a îndoit, de altfel, că ar mai fi ceva înăuntru. Astfel că interioritatea supraviețuiește doar ca refugiu al ceea ce e respingător pentru consumul public – e echivalată cu o privată! –, deși chiar ultimele tabuuri sunt gata să cadă sub presiunea nestăvilitului voyeurism.
Imagine din spectacolul Ubu Rege, în regia lui Declan Donnellan (foto: Johan Persson)
Filmarea live pe scenă și proiectarea simultană a imaginilor reprezintă deja o tendință în noul teatru. Acest dublu cinematografic al performance-ului teatral e menit în general să multiplice perspectivele, să introducă un joc de oglinzi care fie sporește haosul relativist, specific unei realități caleidoscopice, fie introduce și spectatorul într-un flux perceptiv mai amplu, în care imaginile sunt succesiv refractate în contexte diferite, în funcție de diverșii ochi care privesc. Și Donnellan introduce în spectacol o cameră de filmat, cu care se joacă pe scenă un adolescent plictisit, care, în plus, are o ciudată pasiune pentru a căuta, prin focalizări extreme, detaliul sordid. Mucul întărit din nară, puful cu păr rămas pe capacul closetului, picăturile de urină prelinse în țesătura covorașului de toaletă – această dimensiune scabroasă e semnificativă la Jarry, dar regizorul englez mută accentul de pe o lume caracterizată de o inflație a dejecțiilor, replică modernă la infernurile scatologice ale lui Hieronymus Bosch, pe una dominată de o curiozitate maladivă. E chiar lumea noastră contemporană, care înregistrează video cu un patos insațiabil toate aspectele triviale ale existenței, în numele unei ambigue etici a sincerității și al totalei confesiuni, fermecată de estetica hiperrealistă. Dar videofilia actuală are o dimensiune și mai specifică, determinată de factorul gameplay. Adolescentul plictisit își poate lua ușor revanșa – își transformă părinții și oaspeții în personaje de joc video, schimbând ca la comandă registrul luminii de apartament cu clarobscurul specific noii lanterne magice. Îi manevrează după bunul plac, stârnindu-i precum demonii dezlănțuiți, departe de orice măsură psihologică ori cenzură morală. Toate ambivalențele unei încă informe personalități de adolescent, care visează la o putere ce-i lipsește și e dornic să submineze o lume intimidantă prin autosuficiența sa, ies la iveală în această patimă mai mult defulatoare decât ludică. Deja copiii pot fi extrem de cruzi – ne-a arătat-o, printre alții, William Golding în Împăratul muștelor –, dar adolescența e mai difuz răutăcioasă, speculează vulnerabilitățile lumii, caricaturizând-o cu nihilistă gratuitate. Nu vrea s-o schimbe, vrea s-o delegitimeze. În mentalitatea contemporană, o asemenea frenezie subminatoare e potențată uneori și de creditul compensatoriu acordat imaturității, privită, dacă nu drept cvasimesianică, cel puțin ca un salutar corectiv de autenticitate. În așa măsură, încât omul matur s-a trezit în locul burghezului ca țintă a discreditării. E artificial, calculat, fad, previzibil, plictisitor, merită prin urmare din plin să i se dea o lecție, care nu doar să-i conteste autoritatea, cât mai ales să-l transforme în marioneta caraghioasă a unei comedii negre.
Peria de closet, mixerul, abajurul de lampă – instrumentarul domestic folosit pentru un simulacru de exercițiu al puterii sugerează mai mult decât ridicolul unei prezumțioase inadecvări. E vizat un mai fin resort psihologic: impulsul de a reconfigura topografia familiarității. O încercare mereu riscantă însă, fiindcă bricolajul cu elemente intime e inevitabil pretențios. Printre resursele predilecte ale adolescenților se află acum cultura animațiilor, deja larg răspândite și în versiuni home-made. Adolescentul lui Donnellan e într-un anumit sens produsul acesteia. Nimic mai tentant, prin urmare, decât să transforme tihna casnică într-o gherilă năucitoare – după modelul Tom & Jerry. Dacă însă animațiile clasice își propuneau să domesticească violența, să sublimeze o instinctualitate problematică, să negocieze proximitățile, cele din închipuirea unui adolescent nestrunit de o educație sentimentală și ușor de momit cu ambigue escapade virtuale pot fi simple toane în derivă, perpetuate printr-o obsesivă succesiune de click-uri. Toane – să ne amintim de virulenta critica a emoționalismului în etica contemporană – care riscă să devină un surogat pentru tradiționala artă a cultivării intimității.
