Ioan Alexandru redebutează în posteritate

Dan C. Mihailescu | 09.11.2021

Ca și în cazul lui Blaga, dar și al lui Nichita Stănescu, Ion Pop urmărește și aici constant unitatea în diversitate, ipostazierea metaforei obsedante și organicitatea creației.

Pe aceeași temă

În 2020, la două decenii de la moartea lui Ioan Alexandru (n. 25 dec. 1941), Primăria Sânpaul de Cluj a solicitat și sprijinit apariția unui volum cuprinzând integrala exegetică a marelui poet al ortodoxiei românești realizată de Ion Pop cale de aproape jumătate de veac.

În prefața volumului Existența rituală. Despre poezia lui Ioan Alexandru, apărut atunci la Editura Școala ardeleană, Ion Pop începe prin a spune că „gestul comemorativ vine, cred, la timp pentru a reașeza în lumina meritată o operă și o viață în multe privințe exemplare, într-un moment când și alte personalități de prim-plan ale scrisului românesc sunt împinse în colț de umbră, pe fondul scăderii dramatice în ultimii ani a interesului pentru cartea de literatură și mai ales a celei de poezie. A fost un om al credinței creștine, propagate direct și indirect încă din anii dictaturii comuniste sub scutul unui patriotism greu de atacat, iar când s-a putut exprima liber, a înfruntat curajos, în înflăcărate luări de cuvânt, dar și în Parlamentul României, prejudecăți și scepticisme, susținând cu exigență critică față de păcatele mari ale societății românești idealul unei etici și al unui umanism creștine, în care vedea factorul determinant pentru o reală, profundă înnoire a țării”.

Deja corespondența cu Mircea Zaciu vădea în Ion Pop un prieten fidel admirator, atoateînțelegător și un susținător fără preget al poetului Vămilor pustiei, însă totalitatea exegetică de aici – și încă fără a fi, evident, exhaustivă, pentru a se evita inerentele repetiții – este copleșitoare prin capacitatea de identificare a criticului cu toate etapele acestei evoluții sincopate, marcate de câteva puncte de ruptură, cădere, ascensiune, hierofanie și reconvertire. Ca și în cazul lui Blaga, dar și al lui Nichita Stănescu, Ion Pop urmărește și aici constant unitatea în diversitate, ipostazierea metaforei obsedante și organicitatea creației, neocolind contextualizarea, comparatismul, dar nici inadvertențele care generează rezerve critice, onest exprimate atunci când mesajul tezist alterează armonia estetică.

Cred că e foarte important să existe aproape un cult al strămoșilor

Excelentă idee, cartea se deschide cu inter­­viul acordat de Ioan Alexandru lui Ion Pop în nr. 5 din 1972 al revistei „Echinox”, la doar un an, deci, de la nefastele teze maoist-ceaușiste din iulie ’71. Două lucruri surprind astăzi, chiar la modul șocant: de o parte, firescul pledoariei poetului pentru credincioșie și trăirea biblică, iar de cealaltă existența intens și curat premeditată încă de atunci a imnografiei inițiate doar editorial odată cu Imnele bucuriei. Ioan Alexandru: „Cred că e foarte important să existe aproape un cult al strămoșilor, cum au popoarele orientale, curate. Asta te înrădăcinează și te păstrează dincolo de influențe, ce nu pot fi altfel combătute. Te face să fii tu însuți. În loc de a face caz de atâta patriotism teoretic, ar trebui cultivată datoria față de cei morți și duși. Așa făceau grecii, Homer bunăoară, când îi invocau pe cei pieriți. Ei întrețineau legăturile cu strămoșii, pe care tradiția orală le păstrează, legătura de la os la os, de la generație la generație”. Și mai departe: „Orice poet trebuie să cugete, de fapt, cum poate fi angajat sacrul în existență. Ca Pindar, care avea un altar în curtea casei sale, cugetare poetică împreună cu viața simplă a oamenilor și lucrurilor. Sacralitatea e eternă. În ea se pătrunde mai ușor sau mai dificil. Astăzi, sacralitatea e ca un fluviu nemișcat peste neamuri”. Pe măsură ce prudența reporterului congener, care presimte nervozitatea cerberilor de la cenzură, se joacă de-a hărțuirea și întreabă preventiv despre ce sacralitate tot este vorba, înțelegem că, dimpotrivă, el tocmai își provoacă, își invită interlocutorul la insurgență religioasă, iar predica acestuia explodează numaidecât, în tipar biblic de pateric, retorică isihast-athonită și ardoare filocalică: „Uită-te, îți zic, la soarele care răsare în fiecare zi, de la începutul lumii. Uită-te că nu naște pisica șerpi și pelicanul ciocârlii. Crezi că s-a întâmplat ceva în lume care să schimbe aceste lucruri? Nu văd tulburarea de care vorbești tu. Totul e ca, depășind haosul, să propun o operă care izvorăște din echilibrarea mea ca om. Ca Școala Ardeleană, care nu era, nici ea, în afara sacrului. Poetul e astfel un pedagog în cele sacre și eterne, un inițiator”. În sfârșit, după ce în dialog apare și vorbirea triadică, adică inclusiv icoana hristică, odată cu identificarea poeziei cu imnul de slavă și sunt aduși în sprijin Bach, Rembrandt și Dostoievski, apare apoteotic și țăranul cu noblețea lui sacrală, puritatea și arhaicitatea lui evlavioasă, pentru ca încheierea să fie menită a ameți definitiv dibăcia cenzurii. „Oricum, drumul spre acasă trece prin cei vechi, prin sacrul imnic al moșilor noștri ce stau acolo cu un val albastru de pământ tras peste ochi, sub cerul greu de stele arzătoare al sfintei Transilvanii”.

Faptul că viitorul imnograf coexista dintru început cu frenezia dionisiacă și vitalitatea egofilă a debutului nu ar trebui să ne șocheze mai mult decât ni s-a întâmplat în 2001, când apărea la Baia Mare corespondența dintre Ioan Alexandru și părintele Iustinian Chira (viitorul arhimandrit, starețul mănăstirii Rohia, ulterior episcopul Iustinian Maramureșeanul), și unde, la puțină vreme după ce îi trimisese cu dedicație Infernul discutabil, Alexandru își vestea duhovnicul că plănuiește 307 imnuri de slăvire a istoriei și geografiei sacre românești. Ceea ce arată limpede coexistența armonioasă a magmei expresionismului țărănesc (potrivit formulei lui Eugen Simion) cu oratoria pindarică, limbajul ritualic al unor Efrem Sirul și Roman Melodul, ca și cu isusiacul care a împletit eminescianitatea sacralizantă cu simbologia biblică, lirismul psaltic și marile repere ale arhitecturii ortodoxe așezându-și trăirea mistică drept grilă pentru viziunea hristologică a lumii și citirea nou-testamentară a istoriei naționale.

Dacă istoricul literar găsește în fascinația goethean-blagiană pentru obârșii, fenomene originare și începuturile imemoriale o cale ideală către aspirațiile hierofanice ale poetului imnic, în schimb, criticul află la E. R. Curtius o adevărată iarbă a fiarelor în sintagma „alegorezei biblice” care îi îngăduie să stabilească arcaturi, cupole, șarpante și metereze între și pentru arhitecturile sale bizantine.

Ritualizarea acestei poezii
are ceva sumbru și dureros

Utilă și reconfortantă este alternanța judicios dozată dintre recapitularea clișeelor criticii sincrone cu desfășurarea operei și perspectiva diacronică a istoricului literar operând în registru tematist. Așa se face că, odată cu trecerea prin etapa Labiș-Esenin, găsim formularea vitalismului frenetic din primele volume, convergent cu mioritismul teoretic, dar și cu „acel adevărat purgatoriu al concretului pe care poezia lui Ioan Alexandru îl propune. Numai că, spre deosebire de poetul luptei cu inerția, el va întârzia în confruntarea cu infernul interior și exterior, regăsind doar în ultimă instanță, și printr-o imensă voință de asceză, de smulgere din infern, ritmica pură a cântecului”. Fără să omită întoarcerea către originar ca năzuință formativă, comună lui Blaga și Alexandru, criticul îi adaugă imediat „confluența dintre poezia dură argheziană și aceea, mai ceremonioasă, a unui Goga sau Blaga”. Fără să contrazică „etapa de mari convulsii vizionare” meticulos exemplificată de N. Manolescu pe vremea Infernului discutabil și care avea să devină peste ani nucleul capitolului rezervat poetului în istoria critică, Ion Pop nuanțează judicios, grație unei perspective ce unește însăși fibra poetică a criticului cu stilistica exegetică a lui Ion Negoițescu: „Ritualizarea acestei poezii are ceva sumbru și dureros, căci reactualizează mereu dramatismul unor vieți căzute parcă sub blestemul ce-l obliga pe Sisif să-și urce povara până în piscul aparent salvator, pentru a-și vedea într-o clipă efortul distrus. Cosmosul primar al lui Ioan Alexandru ne va introduce, în schimb, în cercurile infernale pe care un Adam alungat din Eden va fi nevoit să le străbată – itinerar nu lipsit de grandoare, atâta timp cât el semnifică totuși o împlinire a ființei ce sfidează cu încăpățânare haosul”. Sau: „Vămile pustiei au ceva din grandoarea vizionară a stingerii lumilor din Memento mori, prin întreagă această poezie pătrunde un aer elevat eminescian, lumea pare a stagna într-o eternă amiază mistuitoare, fluviile se retrag sub nisipurile aride, gestul uman încremenește hieratic în spațiul nesfârșit. Nu lipsește însă nici lamentația psalmistului arghezian în versuri altminteri aproape naive în simplitatea lor”.

Mai departe însă, suita „masivelor tomuri de imne însumând, între 1973 și 1988, în jur de două mii de pagini” e precedată de un bemol din C. Regman, tipic pentru receptarea ulterioară, irecuperabil viciată prin detectarea preponderenței mesajului spiritual – citește religios – față de învolburarea lirică. Acum apare și la Ion Pop o formulă precum „balastul tezei”, explicabilă prin spectrul ghilotinant al cenzurii, însă nedreaptă prin inadecvarea la arhitectura sacralizantă și trăirea mistică a panteonului național filtrat prin grila hristologiei. Se observă corect retorica de predică la amvon, deliberat acordată discursului liric, dar amendarea pe criteriu estetic nu întârzie: „De aici nota de supărător didacticism ce împiedică reala reverberație lirică a versului și senzația de monotonie datorată și apelului reiterat la un număr restrâns de reprezentări îngăduite de codul ales. Tezismul corodează frecvent discursul liric”.

Și totuși, spre meritul său, în profitul poetului și spre ușurarea noastră, Ion Pop știe să se situeze la antipodul neînțelegerii cu care ar fi tratat etapa imnică a poetului natura răuvoitoare a unor Alexandru Piru, Șerban Cioculescu sau Ion Caraion. Trimiterile la Roman Melodul și Efrem Sirul, ca și la noaptea întunecată a lui San Juán de la Cruz sau la imnurile târzii ale lui Hölderlin, definesc „structura anaforică a acatistului”, iar talentul exegetului de extractor al pepitelor din noianul de nisip sortit filtrării reușește adeseori să semnaleze „chiar acest proces de decantare în regim simbolic a faptului uman concret, a corporalului și biografiei în efigie și ceremonial, observație valabilă în special în cuprinsul cutremurătoarei serii dedicate lui Constantin Brâncoveanu, cu strofe sublime precum acestea”.

De-a dreptul tulburător, textul final de aici, Ultimul mare poet al Transilvaniei, apărut în revista bistrițeană „Grai”, în 2000, constituie corolarul ideal pentru excepționalul ritual de identificare între un poet de covârșitoare unicitate și criticul său pereche. Cu această exegeză, alături de reeditarea integrală a operei în cele două volume prefațate de Eugen Simion, în seria de opere fundamentale de la Editura Academiei, și recenta reeditare a Imnelor Putnei de către stăreția acestei sfinte mănăstiri, cred că putem spune că Ioan Alexandru redebutează strălucitor pentru posteritate cu întregul arsenal al enthousiasmos-ului său atât de străin, din nefericire, relativismului anarhizant de acum. //


Articolul a fost publicat și de moldova.europaliberă.org

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22